Dilemă: când presa trebuie să meargă pe burtă sau să ia poziție de drepți

N-aș fi zic nimica despre hype-ul zilei (în care acest articol a fost scris, undeva prin octombrie 2023), adică scandalul Ponta vs. Cileacu și ofensații din ambele tabere, dacă nu mi-ar fi dat ghes instigatorul Mihnea Dumitru, așa că iată opinia mea de ex ziarist care, desigur, acum va băga acidul în sifoane:

În primul rând, aș vrea să se știe despre mine că n-am nimic să-i reproșez Cristinei Cileacu, în afara englezei sale de nivel taximetrist/descărcător în port, pe care un profesionist TV ar fi depus efortul să și-o aducă la stadiul necesar pentru intervievat șefi de state, de guverne și reprezentanți diplomatici până acuma.

Altfel, colega vorbește admirabil în limba română, poate că ar trebui să se țină strict de limba maternă, și e foarte bine că s-a pus pe burtă când a sunat alarma aeriană, la fel aș fi procedat și eu, pentru că viața e frumoasă, dar merită trăită.

Dar nu despre asta este vorba în opinia mea fără de care, sunt convins, Universul nu putea să meargă noaptea asta la culcare; vorba este despre ironia faptului că Victor Ponta a luat-o la mișto pe Cristina Cileacu pentru că ar fi jucat un rol prea dramatic într-un live, la vreo 15 ani după ce mie un șef de trib TV mi-a reproșat taman opusul.

În 22 februarie 2008, la Belgrad, m-am numărat printre puținii ziariști români aflați în stradă în mijlocul atacurilor sălbatice împotriva ambasadelor neagreate de frații sârbi la acel moment – Mile Cărpenișan și colegul meu Dragoș Stoian, ca să fiu exact, sunt singurii pe care țin minte că i-am văzut printre protestatari și apoi printre huligani, în seara când s-a lăsat cu incendii, cafturi, morți, răniți, centrul Belgradului devastat, ziariști bătuți sălbatic, gaz lacrimogen în proporție de 1 la 1 cu oxigenul, etc.

Am fost în mijlocul mijlocului acțiunii, unde zburau pietrele și se înălțau flăcările, am scăpat milimetric de bătaia huliganilor, de bastoanele și grenadele jandarmilor, am fost încolțiți ba de unii, ba de ceilalți, dar cumva i-am vrăjit cu talentul meu de Gandalf/Obi Wan Kenobi, și am scăpat neprejudiciați material sau moral, încât am filmat până a venit femeia de serviciu în zori ca să dea cu mătura.

În aceeași dimineață, după cele două ore de somn regulamentar, mă trezește cu spume în voce redactorul-șef (odihnit) al șandramalei TV unde lucram pe vremea aia, furios nevoie-mare: îmi văzuse filmările și era fiert de draci că nu le putea folosi, pentru că subsemnatul ERAM PREA CALM în stand-up, vorbeam la cameră de parcă relatam un meci de Divizia C.

Aproape că-l aud și acuma pe cumătrul cum îmi reproșa că ar fi trebuit să mă las pe genunchi, să merg târâș pe lângă mașini și clădiri, să bag târâș pe coate printr-un șanț, să vorbesc în șoaptă că suntem în pericol, să-i spun lui Stoian că trebuie să fugim, etc, circ.

Spre greșeala noastră, aparent, eu și Stoian filmasem ca doi lorzi, mergând cu jandarmii la dreapta și huliganii de-a stânga de parcă eram la bunicul pe tarla, iar pentru asta mă dovedisem un reporter TV de cacao, ratasem să aduc dramatismul în casele telespectatorilor dornici de suspans.

Pe scurt, calmul meu din 22.02.2008, în Belgrad, nu era credibil.

Eu, după cum știți, acuma sunt avocat, iar dacă vă întrebați ce mai face cumătrul ăla redactor-șef, păi ultima oară când am verificat încă era șef la televiziune și probabil își instruia reporterii să meargă în patru labe prin fața camerei, ca să adauge dramatism momentului.

Eu, din fericire, am plecat din această industrie cât încă-mi mai rămăsese ceva demnitate – care nu m-ar fi împiedicat, desigur, să iau culcat în cazul unei alarme aeriene, indiferent ce ar fi spus un fost șef de guvern, dar care m-ar fi ținut altfel în picioare, indiferent ce și-ar fi dorit un redactor-șef sau altul.

Vă mulțumesc pentru atenție, doamnelor, domnilor și ex-premierilor!