victimele-de-la-colectiv-n-au-fost-ucise-de-incendiu-ci-de-nepasare-prostie-si-ipocrizie-267-body-image-1446376845-size_1000

Tragedie colectivă, coșmar individual

E marți spre miercuri seara și încă nu pot dormi omenește. Somnul se lipește de mine fugar, ca un sărut clandestin de amantă secretă, iar apoi mă lasă și mai bulversat decît mă găsise. Visez că am visat tot ce s-a petrecut de vineri încoace. Nu durează, mai mult de patru ore pe noapte încă n-am reușit să îmi amorțesc simțurile de atunci încoace. Iar apoi, cînd veghea îmi trage storurile de peste ochi, mă izbește între dinți un box de oțel numit realitate. Realitatea că au murit 32 de rockeri – intelectuali, artiști, studenți, copii frumoși și buni – și că alți 90 se agață cu ultimele puteri de viață.

Scriu tîrziu. Ca niciodată, eu, ăla care termina cronica unui eveniment cam odată cu ultimul salut al headlinerului. Dar cînd Moartea însăși e cap de afiș, vorbele mi se par golite de conținut. Însă scriu tîrziu pentru că am trăit clipă cu clipă tragedia din Colectiv, care a ajuns în inima mea mai repede decît am ajuns eu în inima ei. De parcă tragediile au inimă…

Pornisem vineri seara din Chișinău spre București la ziua Valentinei și tocmai treceam Prutul înjurînd printre dinți bulangiul de șofer care n-a vrut să oprească la duty free. Aveam comandă de la fată să-i aduc două sticle de Martini Bianco pentru petrecere și, să vezi chestie, totul părea compromis de toanele unui șef de manivelă. Apoi am avut proasta inspirație să deschid telefonul și să le dau vestea fetelor de la București. Încă habar n-aveam că bairamul spre care mă pornisem fusese înlocuit de vreo 30 și ceva de priveghiuri.

Un mesaj primit pe chat-ul redacției din Chișinău mi-a băgat primul cuțit în inimă. „Explozie urmată de incendiu într-un club din București”, zicea sec un titlu. Oboseala evacuează perimetrul și redevin alert. Reporterul de știri vrea să știe, rockerul din mine parcă se teme de ce o să afle. În timp ce vameșii români ne întrebau cîte țigări avem în genți, se încarcă o știre de la ProTV și încremenesc. Nu pot să-mi cred ochilor. Colectiv, Goodbye to Gravity, peste 20 de morți, o sută de răniți. Mi se pare ireal și mă ciupesc să mă trezesc de-al binelea. Încep să-mi treacă prin minte nume de prieteni care puteau fi acolo. Ioana, Alex, Cătălin, Sanda, Andrei, Octav – zeci de nume și de chipuri de oameni dragi care îmi doream să fi fost în altă parte. Apoi îmi aduc aminte de zecile de incendii pe care le-am filmat și de rănile înfiorătoare pe care le sufereau victimele. Vreau să urlu sub nasul vameșilor care îmi scotocesc bagajele și care, trei zile mai tîrziu, aveau să oprească transportul special de sînge pentru răniți trimis de Republica Moldova. „N-am țigări, lăsați-mă naibii să ajung mai repede în București”, repet în minte. Mă aud doar eu. Colega care mi-a trimis știrea pe chat mă întreabă cum să redacteze nu știu ce alt material. Nici prin minte nu cred că-i trece că aș putea avea prieteni printre spectatorii prinși în capcana de foc.

„Dacă nu eram în Chișinău, poate că mă aflam și eu acolo”, îmi încolțește o altă idee înfiorătoare. Și nu doar eu, ci probabil și Claudia, probabil cu vreo altă prietenă de-a ei, că noi mergem în cel puțin trei la concerte. Iar anul ăsta nu am ratat foarte multe, înainte să o tai din țară. Ce naiba mă făceam dacă o apuca dusul de una singură, fără mine? Oare ea știe ce s-a întîmplat?

Mîna îmi tremură pe tastatură cînd îi dau Claudiei de știre. Nu știu de ce, dar vreau să amîn clipa în care Valentina află de nenorocire. E ziua ei și știu că o să îi spună cineva la un moment dat, iar fiecare clipă în care încă nu a aflat e o secundă de angoase și de griji de care am scutit-o. Cinci minute mai tîrziu, Valentina îmi scrie și eu îi spun că știam. Cifrele actualizate dau deja o imagine apocaliptică întregii catastrofe. Se vorbește de 40 de morți, iar inima îmi bate cu pauze. Oare pe cîți dintre ei îi cunosc? Autocarul gonește impasibil spre București și mie mi se pare că mergem cu viteza unei căruțe împiedicate. De ce nu sînt deja în Capitală? De ce mi-aș fi dorit să fiu?

Rememorez cele două concerte la care am fost în Colectiv. La Shining, pe 3 octombrie 2014, cu fratele meu Gabi și cu Octav, fratele meu adus pe lume de o altă mamă. La Rotting Christ și Bucovina, cu Claudia și cu Alexandra, în ianuarie 2015. În ambele cazuri, le-am spus tuturor că locul poate deveni o capcană mortală, dacă iese panică, pentru că ieșirea e prea strîmtă și ne putem călca în picioare dacă strigă vreunul „bombă”, la mișto. Ce mi-aș fi dorit să mă fi înșelat…

„Asta e știre internațională”, îmi șoptește reporterul din mine, izgonit timid într-un colț al creierului. O sun pe Claudia să îi mai cer detalii, și în același timp sună redacția RT, pentru care lucrăm de ceva timp. Vor subiectul. Iar cerul cade pe mine cu greutatea unui milion de tone de plumb.

În vreme ce Claudia își pregătea camera să fugă la fața locului, încep să mă uit pe pagina evenimentului. Cătălin Scânteie e primul nume care-mi apare pe lista de confirmări. „Păstrați-mi niște bere, că vin și eu”, scria el cu vreo două ore înainte de concert. Văd mai jos un comentariu care spunea că totul e în regulă cu Cătălin, nu e clar ce s-a ales de Sanda lui. Nu știe nimeni să-mi spună. Îi dau mesaj Ioanei, fata frumoasă cu părul verde și cu ochi de căprioară, în pragul panicii, să o întreb dacă ea și Alex sînt ok. Da, ele sînt. Nici n-au dat pe acolo. Lucian Gruia, chitaristul de la 9.7 Richter, figurează și el printre cei prezenți. Îmi răspunde repede la mesaj că a scăpat cu viață, dar că e zguduit prea tare de ceea ce a văzut.

Din fața clubului, Claudia îmi spune că mașinile de la IML vin și pleacă în continuu. Că e jale. Că n-a văzut niciodată așa ceva. Îmi apare în fața ochilor minții primul incendiu filmat prin 2000, cînd cinci copii au ars de vii la Iași, după ce părinții i-au încuiat în casă. Le-am văzut trupurile atunci și imaginea încă mă bîntuie. De cinci ori și ceva mai multe suflete curmate de foc nici nu vreau să-mi imaginez cum arată.

Adorm chinuit în autocar după 4 dimineața și mă trezesc la 6, în centrul Bucureștiului. În depărtare se aud sirene, eu grăbesc pasul către casă. Claudia nu doarme nici ea, tocmai trimite cel de-al treilea material al nopții pentru RT. Îmi dă să văd imaginile și realizez că imaginația mea a fost mic copil pe lîngă nenorocirea care a avut loc, de fapt. Iau camera și mă duc să filmez pe zi locul nenorocirii. Apoi filmez sutele de donatori adunați deja la Centrul de Transfuzii. Seara, priveghiul cu lumînări de la intrare. Pun camera jos o clipă, scot și eu o lumînare de la Mega Image și o adaug la marea de lacrimi din ceară topită din fața clubului. Valentina află, între timp, că știe cel puțin două fete aflate în stare critică. Eu de un coleg de la Prima și de unul de la Antenă, tot în stare gravă.

După marșul de duminică, am găsit-o și pe Alex, venită să se reculeagă la locul tragediei. O iau în brațe cum ar înșfăca un naufragiat ostenit de valuri geamandura și îi dau drumul abia după ce degetele mi se albiseră de atîta strîns. E toată în lacrimi, dar e întreagă. Îmi confirmă că fata verde Ioana e teafără. Rockerul Adi, în treacăt, îmi spune și el că Sanda și Cătălin sînt la spital, cu șanse mari să se facă bine. Mimi se prăpădise însă de dimineață, iar Alexis s-a stins spre seară. Fetele Valentinei. Îmi vine să iau un pietroi mare și să îi caut acasă pe nemernicii care le-au făcut asta.

Coșmarul continuă și acum. Iar numele lui Dumnezeu mai apare pe alocuri prin discuțiile despre Colectiv, deși dealerul lui principal de la noi a preferat discreția. Eu îl înțeleg. Că, sincer să fiu, dacă prin absurd ar exista un Dumnezeu, aș vrea să-mi dea niște explicații serioase. Bulangiu bătrîn și fără inimă!

Comments

comments

Powered by Facebook Comments

Powered by Facebook Like

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *