Tag Archives: underground

Percepție distorsionată | O neînțelegere contondentă în underground

Iulie 1998, Casa de Cultură “Constantin Tănase” din Vaslui

Într-o sala de repetiție de la subsol tăcerea e spartă de răgetele unui disperat chitit să-mi spargă mecla pletoasă.

– Bă, te omor! Urlați aici ca animalele, n-aveți nici o treabă cu muzica, habar n-aveți să cîntați! Să nu vă mai prind pe aici, că vă rup picioarele!

– Cine ești tu, nene? Eu nu repet aici, am venit să iau un distors…

– Iei pumni în bot dacă mai comentezi! Nu pot să le predau copiilor electronică din cauza voastră. Trupa voastră e de căcat!

– Dar eu nu repet aici, eu am venit doar să iau distorsul ăsta…

– Lasă că știu eu, nu mă duci tu de nas! Să te ia mama dracului! Chem paza, vorbesc eu cu Rășcanu să nu mai calci pe aici, nenorocitul dracului!

Viitori fani Eternal Mourning, adunați pe treptele Casei de Cultură
Viitori fani Eternal Mourning, adunați pe treptele Casei de Cultură

Martie 1995, Vaslui, casa unui lăutar din Crucea Gării

– Se pricepe la chitară băiatul dumneavoastră, domnu’ Ursu! E bine că-i luați distorsul ăsta, dacă vrea să cînte rock. Ce-i place? AC/DC? Led Zeppelin? Voltaj?

– Ei, nu știu eu ce-s trupele alea, eu ascult ABBA și Boney M. Cum spuneați că se cheamă efectul? Pare cam călărit, așa. Sigur merge?

– Boss Heavy Metal 5. Ia dați-l băiatului să facă o probă… Dacă-i place, vi-l dau cu 500 de mii, dom’ profesor, că m-ați învățat matematică!

Mihai Ursu, pe vremea cînd nu avea încă distors
Mihai Ursu, pe vremea cînd nu avea încă distors

Februarie 1994, tot Vaslui, acasă la Horațiu, rocker electronist

– Mișto efectul ăsta lipit de tine pe un cablaj, băi Horațiu, dar nu-i poți da un pic mai multe cojones? Parcă sună a Queen…

– Ci vrei, uăi Mișu? L-am făcut din niște tranzistori și doi condensatori, două potențiometre și un integrat, special ca să sune ca la Brian May, că io-s fan Queen. Uite, scrie și pe tricou! Da’ ce-ți trebuie ție efect mai supărat pentru punk alternativ ce cînți tu acuma?

– E posibil să vreau ceva mai nervos. Tot mă întreabă Octav dacă nu mă bag din nou cu el să facem o trupă de black metal. Eternal nu-știu-cum vrea să-i zică. Mai văd dacă mă combin.

– Încearcă pe la lăutarii ăia din Crucea Gării, că sigur au o pedală de măritat. Eu atîta am putut, din ce-am învățat la cercul de electronică…

6660_111095701011_7533182_n
Mihai Ursu și Adriana, imediat după Top T 1996

Septembrie 1997, Vaslui, pe la Secu

– Uăi Mișu, felicitări pentru ce-ați făcut la festival cu Eternal Mourning. Auzi, voi acuma nu cumva repetați în Iași, la Oliver?

– Da, că aici în Vaslui n-avem unde și acolo mai dăm într-o tobă ca oamenii, avem un procesor oleacă mai acătării…

– Păi nu-mi împrumuți mie pedala ta de distors, dacă tot ai la studio? Vreau și eu să-mi fac trupă de grindcore și n-am efect. Bine că avem sală la Casa de Cultură, s-a îndurat Rășcanu să ne dea o gheretă la subsol.

– Bine, dudă! Na-ți-l, da’ să ai grijă de el, că-l vreau înapoi. Baftă la repetiții!

Mihai Ursu și Mike Bulai (Eternal Mourning), înainte de facultate
Mihai Ursu și Mike Bulai (Eternal Mourning), înainte de facultate

Noiembrie 1988, Cercul de electronică de la Casa de Cultură

– Tata Urs, ce de diplome la electronică ai adunat pe pereții ăștia! Ale tale-s?

– Unele-s ale mele, măi Mihăiță, altele-s ale elevilor de la Cercul de electronică… Ia vezi pe ce pui mîna, că unele-s sub tensiune și curentează!

– Și i-ai învățat tu să facă aparate electronice pe copii?

– Da, Mihăiță, dar acuma tocmai strîng catrafusele de aci, că m-am săturat. Să predea cine o mai vrea electronică, mie mi-a ajuns! Hai, că avem serbare la școală și după aia mergem la țară…

Gabriel Ursu și Mihai Ursu în Epoca de Aur
Gabriel Ursu și Mihai Ursu în Epoca de Aur

Iulie 1998, Vaslui, pe la Teatrul de Vară

– Uăi dudă, eu plec la facultate și mi-aș cam lua distorsul înapoi, să mai repet la el în cămin.

– Da, uăi Mișu! Na cheia de la sală, e în subsolul ăla unde ați avut și voi studio prin 1993, cu Tombstone. Te descurci?

– Stai fără grijă, ce mi s-ar putea întîmpla?

Arta cere sacrificii
Arta cere sacrificii…

Amintiri din Cretacic | Tobe din piele de oaie, chitare improvizate și alte repetiții de coșmar

Pe cînd se potcovea metalistul cu ținte făcute la strung, pe cînd minerii aveau abonament CFR pe ruta Petroșani-București, pe cînd Ion Iliescu era votat cu 90% în Vaslui iar blugii încă erau marfă de contrabandă, pe cînd Vama Veche era doar un sătuc de pescari și nu o trupă dubioasă pentru femei derutate, pe cînd homosexualitatea însemna pușcărie, pe cînd România nu era nici în NATO și nici în UE și pe cînd diriginții zeloși cu carnetul de partid încă în portofel se întreceau la tuns pletoșii din clasă, mișcarea underground din România ițea sfios cornițele prin lugubre săli de repetiție. Timizi și încă dezorientați, rockerii acelor timpuri de tranziție încercau din răsputeri să se facă auziți prin noianul sufocant de concerte cu Angela Similea și Marius Țeicu ori cu Frații Pește și Surorile Mardare și căutau propria lor nișă printre dezertorii unui public în general fascinat de Lambada, Tomis Junior și Azur.

Chitara Hora by Reghin, instrument-standard pentru anii 90
Chitara Hora by Reghin, instrument-standard pentru anii 90

 

Să ai pe atunci instrumente reprezenta o provocare și o performanță, iar să obții accesul într-o sală de repetiție însemna să ai talent diplomatic demn de negociator ONU în Fîșia Gaza. Chitara vopsită în roz de la Reghin era standardul general, tobele Pionierul și Doina duduiau jalnic prin văgăunile unde vremelnic ne puteam aciua să repetăm, vocaliștii urlau de-și scuipau plămînii ca să se audă peste toată hărmălaia – căci nu toți aveam microfon și amp de voce – și așa mai departe. Am adunat, în rîndurile de mai jos, mărturiile unor veterani ai metalului din acele timpuri tulburi, ca să le fie spre aducere aminte roackerilor născuți după 1990, de la care vreau doar să priceapă că noi, asemenea lui Vodă Ștefan cel bagabont, petrecăreț și cam iute la descăpățînat dregători, am demarat un fenomen nu pentru moftul nostru individual, ci pentru urmașii urmașilor noștri.

Chitara Frankenstein și clapa-ascuțitoare

Pe băieții de la Dirty Shirt îi știe toată țara drept veseli și glumeți, dar o mare parte din haioșeala lor este dată de umorul negru al roackerului care a trebuit să îndure și să facă haz de necaz ca să-și conserve sănătatea mintală. Ca noi toți în vremea aia, trupeții de la granița cu recent destrămata Uniune Sovietică erau tineri și dornici să se exprime liber, după atîta amar de ani în care stafiile cenzurii de la Direcția pentru Cultură stăteau geană pe rockeri ca nu cumva să devieze de la doctrinele fundamentale ale marxism-leninismului. Moroșenii au exploatat însă la maximum moștenirea dezastruoasă lăsată de nea Nicu și au deturnat armele propagandei comuniste în slujba decadentului rock’n’roll.

Dirty Shirt în era noastră
Dirty Shirt în era noastră

“Prima mea trupă de rock a fost Neverland (din care făcea parte și Otto de la Legion) și țin minte și acum în ce condiții făceam repetiții atunci: pe mixerul și pe boxele Vermona rămase de la Casa Pionierilor (unde, de altfel, am cîntat în formația de copii încă de prin 1986), pe chitara electrică făcuta de tatăl lui Otto (în forma de coadă de vrabie, bineînțeles), cu pedala de distors făcuta după un model rusesc (fară nici un amp), cu bas Reghin, etc”, rememorează amuzat veteranul rocker vremurile în care Stolojan a naționalizat valuta

Piele de oaie? Nu, de potaie!

În dotare, Mihai mai avea o ascuțitoare de clapă Yamaha PSR 12 – care sigur a făcut furori odată cu transformarea FDSN în PDSR – și pe care a luat-o la finalul Epocii de Aur cu banii încasați din vînzarea unei mașini – pentru că instrumentele costau enorm în vremea aia, raportat la puterea de cumpărare a cetățenilor. Iar rockerii sînt tot cetățeni, în caz că existau dubii. După ce a trecut prin trupa Eclipse, Mihai a aterizat la Dirty Shirt și, dintr-o dată, orizonturile i s-au deschis. “Am trecut la next level: mixer rusesc, ultimul răcnet, boxe de bași și amp de putere hand made, prima pedală de fuz adevărată (rusească, evident), bas copie Hohner (Pali era un star cu basul ăla). Eu am trecut pe Casio (tot jucărie, dar ceva mai performantă).”

Dar lovitura cea mai grea era, cum altfel, să te trezești baterist. După regulile capitalismului, atunci îndeplineai toate criteriile să fii trecut în șomaj tehnic, pentru că lipsea obiectul muncii. Și nu mai era nea Nicu să te țină la producție pe stoc, cu scontări și decontări între fabrici și uzine, care au băgat țara în blocaj financiar. Tobele au prostul obicei să fie mari consumatoare de resurse: bețe și fețe, în special. “Cum nu găseai în comerț fețe de tobe, Mircea avea la premier o față din piele de cîine (luată de la ceva percuție tradițională). Suna mișto, doar ca era foarte sensibilă la temperatura și la umiditate. Abia spre sfîrsitul anilor 90 am reușit să facem repetiții în condiții decente, însă ambianța a fost mereu aceeași, atunci ca și acum: niște beri, chef de cîntat și de petrecut momente faine alături de colegii de trupă, care în timp au devenit prieteni…” – O dovadă în plus că poți scoate roackerii din underground, dar nu poți scoate underground-ul din roackeri!

Repetiția ca o terapie cu electroșocuri

În Capitală, frontul metalist a găsit niște aliați acolo unde nimeni nu se aștepta: la politicieni. Ce-i drept, bucureștenii au pornit cu alte avantaje în cariera de rock-star, așa cum rememorează Vlad Bușcă, actualmente basist la L.O.S.T. și dinozaur nouăzecist cam de-o seamă cu mine. În 1991, Vlad rupea corzile și spărgea timpanele în formația Tornado, de care pînă și eu am auzit. “Ca instrumente aveam mai toți chitare Reghin sau rusești, cel mult copii italienești gen Eko. Tobele Doina erau sfinte. De efecte nu prea era vorba, aveam distorsuri create din amplificările supra-saturate ale casetofoanelor, circuite integrate puse în cutii de seringi sau, cei mai norocosi, efecte rusești. Flanger-ul era foarte la modă pe atunci (nu știu dacă mai există acum). Evident că majoritatea efectelor curentau și prindeau diverse posturi de radio”, își aduce aminte Vlad. N-a fost singurul care a suferit șocuri electrice de la instrumente, dar ajungem și acolo imediat.

Abigail în 1994
Abigail în 1994

Sala de repetiție era însă o problemă. Băieții de la Tornado exersau pe la prieteni pe acasă, iar ca să înregistreze ceva au fost siliți să apeleze din nou la tehnologia căpătată de la vestiții savanți sovietici, iar primul contact cu invențiile americane a echivalat cu aterizarea extratereștrilor. “Aveam vreo două magnetofoane cu care înregistram din linie prin mixere rusesti. Cînd Andrei a reușit să își ia o stație Marshall adevărată, de 100W, eram toți foarte încîntați, pînă și Vlase de la ZOB a venit pe la noi pe la sală, să vadă cum sună”, povestește Vlad. Cu toate acestea, primul lor demo a fost tras în 1994, tot pe magnetofon.

Ia toba și fă-o de oaie!

Un an mai tîrziu, Vlad contribuia din greu la coeficientul național de mizantropie și depresie în ansamblul vocal-instrumental Abigail – și asta în condițiile în care Emil Constantinescu încă nu devenise președinte, Văcăroiu încă era premier, FNI și Caritas încă nu picaseră, iar Pasărea Colibri încă nu începuse să mă exaspereze pe la toate bairamele cu hipioate. Despre legătura intrinsecă și organică dintre doom-metal și oierit, urmașul baciului Bucur avea să primească o lecție neașteptată chiar în pragul unui mare eveniment rockeresc. “La prima repetiție din 1995, exact înainte de festivalul Top T, ne-am întîlnit la chitaristul Dragoș acasă, iar în curte era pusă la uscat o mare bucată de piele de oaie, despre care am aflat ulterior că era schimbul feței de tobă mare. Și, tot legat de toba mare, pe atunci se foloseau două tobe mari, nu apăruseră încă pedalele duble”, relatează veteranul basist.

Poză la întîmplare de la un festival nouăzecist
Poză la întîmplare de la un festival nouăzecist

Te faci frate cu creștin-democrații ca să ai unde repeta

Bătaie mare era și atunci pe scule, deși pe la jumătatea deceniului final din mileniul trecut instrumentele din afară au început să se infiltreze subversiv și pe la noi. De regulă, traseul lor avea trecut un popas obligatoriu prin ghearele vreunui lăutar sau, cu oleacă de baftă, prin mîinile unui rocker mai cu ștaif. Instrumentele făcute în garaj coexistau pașnic împreună cu cele de import. Odată ajunse în labele tale, însă, trebuia să le păzești ca pe sfintele odoare – care, la vremea respectivă, încă erau mai puține decît acum. “Eu am reușit să îmi cumpăr de la Doru Borobeică (Iris) un bass mișto Yamaha, atît de mișto încît după cîteva luni m-a întrebat dacă nu vreau să îi vînd înapoi dozele. Într-un final, am reușit să îl pierd în tramvai. Răzvan avea o chitara Flying-V hand made 100%, dar care suna foarte bine, și pe care o mai are și acum”, povestește Vlad Bușcă.

Spațiul imobiliar devenise deja ultima frontieră în București, așa că o sală de repetiții se putea combina tot mai greu. În special dacă n-aveai bani, iar în portofelele de metaliști se găsea cu precădere alizeu. Noroc de creștin-democrați, care i-au băgat la beci pe băieții de la Abigail, așa cum și comuniștii l-au băgat la beci pe Coposu. Nici nu bănuiau țărăniștii ce bombă cu ceas aveau sub pardoseală! “Cu ceva noroc am ajuns să repetam intr-un subsol pe Plevnei, în sediul PNȚ, împreună cu Returnless Path și cu Dies Irae parcă, unde eram în hîrtii ca făcînd parte din organizația de tineret. Astfel, am ajuns să cîntăm live la Teatrul Giulești la o convenție de-a lor, unde erau numai septuagenari, pe care i-am oripilat cu cover-uri de genul Hendrix și altele. La final, i-am ucis cu o piesă Abigail, doom cu growl și tot tacîmul, “Dawn”. După 1997, lucrurile au mers mai bine, am ajuns să repetăm chiar într-un studio de înregistrări complet utilat, la casa de discuri Transglobal Media (unde lucram eu și Răzvan). Acolo am și inregistrat cîteva unreleased tracks pentru Abigail, precum și un demo pentru Obscurum Noctis (cu componenți Avatar). Păcat că nu am profitat mai mult de acele condiții, pentru vremurile respective erau de invidiat”, a conchis Vlad într-o notă de regret și de nostalgie.

Golăneală cu revoluționarul Cristian Pațurcă

Alex Igor, actualmente vocalist la Hatemode, a suferit traume în serie, atunci cînd a încercat să-și aciueze formația sa nouăzecistă la o sală. Pe atunci, Alex activa în Serenity, o trupă progresivă cu instrumentație complexă și cu versuri în limba lui Shakespeare. Spre suprinderea lor, lirica englezească avea să le aducă numai necazuri din partea șefilor de la Casa de Cultură Preoteasa, acolo unde orice trupă care voia să conteze trebuia să aibă un mic hogeac de repetiție. Printre mai-marii așezămîntului se număra și revoluționarul cantautor Cristian Pațurcă, autorul Imnului Golanilor și mare militant pentru integrarea țării noastre în Occident, dar – după cum relatează Alex – un opozant crunt al limbii engleze.

Cristian Pațurcă - foto EVZ
Cristian Pațurcă – foto EVZ

Vocalistul își amintește cum formația sa aproape că a fost exclusă de la un concert, după ce rockerilor li s-a pus în vedere să-și adapteze repertoriul în română sau să dispară naibii. “Cum era să schimbăm versurile unor piese care aveau și 18 minute și cum să facem asta cu o zi înainte de spectacol? Era imposibil, dar le-am promis că ne conformăm. Pe scenă, evident că i-am dat cu engleză, iar consecința a fost că imediat am rămas fără sală de repetiție”, povestește Alex. Capul răutăților ar fi fost o cucoană pusă în fruntea unității și din vorba căreia marele rebel Pațurcă nici nu ieșea, iar politica instituției era să promoveze doar trupe care cîntă în românește, povestește Alex. Prin urmare, formația Serenity a devenit poate singura trupă a vremii care dădea concertele fără să repete pe amplificatoare. “Ne adunam, exersam piesele la rece și apoi ne regăseam pe scenă cu ele învățate”, își amintește Alex Igor.

Tuner pe telefon și prostituție muzicală pentru black-metal

Ultimul de pe listă, cu voia dumneavoastră, o să împărtășesc și eu cîteva istorii din rockul și metalul vasluian al anilor 90. La Vaslui, underground-ul s-a născut la beci, iar asta nu pentru că acolo stă băutura. Chiar ne-am fi dorit, sincer, dar în galeriile subterane unde repetam noi se găseau doar țevile de termoficare, de unde nu ieșea căldură aproape niciodată, dar care emanau niște duhori pestilențiale – atît de spurcate, că dacă le puteam transpune în muzică sigur ieșea un album grindcore. Am repetat în subsoluri de bloc neamenajate alături de prima mea formație – nu rîdeți, că n-am ales eu numele – Wet Whiskers, pe un casetofon Elektronika din care am făcut și stație, și distors pentru chitara mea Telecaster by Reghin. În cele din urmă, jalbele vecinilor la administrație ne-au izgonit, iar trupa s-a făcut oricum țăndări, după ce am constatat că ne ieșea mai bine să bem împreună, decît să cîntăm. Frate, ce băute memorabile am tras cu demenții ăia de punkeri! Anyway…

Eternal Mourning plus ceva fani în 1995
Eternal Mourning plus ceva fani în 1995

Era cam greu să-ți acordezi chitara în ton pe vremurile alea, poate și pentru că nu existau tunere. Iar auzul absolut am aflat de atunci că e mai rar decît credeam. Ce soluții aveai? Păi fie te duceai cu chitara acasă la un lăutar dotat cu clapă să iei un La și să-l ții bine, fie bangheai tonica unei melodii pe care să o și ai acasă – pe disc de vinyl, pe casetă sau pe bandă de magnetofon – și te ghidai de acolo. Dar adevărata revelație a venit cînd am descoperit tunerul de pe telefon. Da, telefonul ăla cu roată cît mămăliga, la care formai o oră pentru un amărît de număr: hîr-hîr, hîr-hîr… Dar cînd ridicai receptorul, onorabila companie Romtelecom avea grijă să-ți furnizeze în cască un ton de La curat ca lacrima. Mi-a luat ceva să mă prind, dar și de atunci treaba a mers brici. Tuner pe telefon avant la lettre!

Ceva mai trist a fost cînd am intrat în gașca blackerilor depresivi de la Eternal Mourning, alături de care, evident, a trebuit să combinăm o sală de repetiție undeva pe planetă, preferabil la noi în Vaslui. Și cum Armata a fost mereu salvarea națiunii, tot militarii ne-au scos din belea. Ne-au scos dintr-una și ne-au băgat într-alta mai boacănă – sala de la Casa Armatei a venit la pachet cu condiția să mai dăm cîte un concert rock’n’roll pentru soldații în termen. Căci am uitat să menționez, le-am spus ofițerilor că noi sîntem din filon cu Elvis și cu Beatles, nicidecum cu Varg și cu Euronymous. Dacă le spuneam, am mari îndoieli că ne mai primeau în unitate – cel mult pe post de ținte în mișcare. Ce să faci, ce să faci? Octav și băieții nici măcar nu știau piese rock’n’roll, că le provocau icter mecanic, eu mai aveam experiență cu ele de la campaniile outdoor de îmbîrligat femei cu zongora prin parcuri. Asta e, mi-am zis, cineva trebuie să se sacrifice pentru camarazi, ca la armată! Mi-am legat pletele cu o ață, mi-am pus cămașa aia bună de pionier, am luat un clăpar – cu vastă experiență pe la nunți – și le-am dat rock’n’roll vitejilor care ne împingeau încet patria noastră glorioasă în NATO. A ținut duma cît a ținut, pînă ne-a prins un nene pe-acolo cu răgete la sală și ne-a tăiat macaroana tuturor, opt cîți eram.

Misha - Eternal Mourning
Misha – Eternal Mourning

Dar cînd ai opt oameni în trupă, mai există și avantaje – de exemplu, ai mai multe șanse ca unul să fie copil de om cu relații. Și unul dintre noi chiar a fost. Așa ne-a ieșit combinația să repetăm într-o altă sală, la ștrandul municipal Vaslui, unde era permanent festival Eternal Mourning, că nu trecea vară fără să înece vreun minor în zoaia ce ținea loc de apă. Acolo am făcut cunoștință și eu cu șocurile electrice provocate de stația construită prost și alimentată de la o priză fără împămîntare – îmi sărea lopata din mînă cam la al treilea riff. Iar pasul următor, după ce ne-au izgonit și de la ștrand, a fost să repetăm la Iași, pentru că în Vaslui nu mai aveam unde. Pentru asta, în fiecare weekend luam deșteptarea la ora 4, ne suiam la 5 în personalul cu traficanți de brînză – iarnă sau vară, nu conta, puțea la fel de oribil – și mergeam două ore pînă la Iași, pentru patru-cinci ore în sală. Apoi făceam calea întoarsă în condiții similare de confort. Dacă eram deștepți, poate că ne-am fi îmbogățit pe traseul ăla unde circulam îmbrăcați în negru și cu cruci la gît. Cel puțin o dată, o pasageră rurală a venit la Octav să-i ceară o binecuvîntare, crezînd că are de-a face cu un popă. Fraieri am fost noi, că nu i-am cerut la schimb o mică donație! Iată cum ocaziile irosite se întorc să te bîntuie…

Dar după nici un an în regimul ăsta barbar, am ajuns să fim selectați pentru Top T 1996, ceea ce a fost o mare performanță. Iar cînd, în sfîrșit, s-a îndurat Iulian să deschidă un studio profesionist în Vaslui, noi ne-am dus cu toată gașca la facultate la Iași, ne-am apucat de muncă și Eternal Mourning a încetat de facto să mai existe ca trupă…

VIDEO EXCLUSIV | Arkona, despre energie rusească și metal românesc

Mașa “Scream” Arhipova de la Arkona admiră nu una, ci două formații românești de metal. Dezvăluirea mi-a făcut-o chiar charismatica vocalistă a celei mai tari formații de pagan metal din Rusia și poate chiar din Europa – depinde pe cine întrebi – la finalul concertului susținut în București pe 4 iulie 2015. Trupa a fost invitată inițial să apară pe scena festivalului I Am the Rocker, iar după ce organizatorul a fost nevoit să reconfigureze evenimentul, metaliștii de la Răsărit s-au numărat printre norocoșii rămași pe afișul concertelor de consolare oferite de promoter fanilor cu bilete.

IMG_4265

Și, cu această ocazie, Mașa mi-a făcut cîteva dezvăluiri despre favoriții săi din metalul românesc și despre secretul energiei sale inepuizabile din concerte. Că doară nu vă imaginați că ne-am apucat de discutat geostrategie și politică de resurse la festival…

Interviul în sine este o poveste palpitantă. Una care a început acum vreo cinci ani, pe cînd trăgeam de volanul unui Citroen diesel în drum spre Vaslui. Pisica, mereu în dreapta mea, scoate din poșetuța ei cu surprize un CD tras de pe net – recunosc – și îmi zice că a găsit o trupă rusească nouă, cu o fată la voce. Expert deja în repertoriul Lyube, Vîsoțki, Bernes și al altor mari artiști ai poporului vecin și prieten, îi deschid larg calea către CD player și de atunci Arkona a rămas în playlist-ul meu de drum lung vreme de vreo șase luni. Era prin 2010. Prin 2014, mă trezesc față în față cu frații mei slavi și păgîni la Metalhead Meeting, unde Arkona a deschis pentru Moonspell (care a deschis pentru Sepultura la care n-am mai stat). Un spectacol de neuitat au dat atît rușii, cît și portughezii. Aia a fost una dintre cele mai reușite zile din viața mea de metalist și chiar nu îndrăzneam să sper la mai bine.

Arkona în concert la Silver Church, 4 iulie 2015
Arkona în concert la Silver Church, 4 iulie 2015

No, surpriză! Inevitabil, vine frumoasa zi de naștere a Statelor Unite, în 2015, iar conjunctura ne aduce pe subsemnatul, pe Pisica foto-video și pe Mașa în același perimetru de 2×3 metri, cu o cameră de filmat pornită și cu degetul pe butonul de rec. Vocalista și formația se găseau în mare fugă, tocmai coborîseră de pe scenă, încărcau echipamentul în dubă și se pregăteau să bată în retragere, obosiți după o zi pe drum și după o oră de concert în overdrive. Nici nu trăgeam nădejde că o să-i mai prind pe vreunul în fața microfonului și mă resemnasem, cînd cineva (nu spun cine, becher!) mă trage de anteriu și-mi zice să hai, că Mașa are fix două minute la dispoziție. De la infuzia instantanee cu adrenalină în artere, discursul meu pregătit de-acasă a devenit o amintire și era să-mi mușc limba de emoție cînd am dat ochii cu zeița păgînă de la Soare-Răsare.

Ce am aflat din interviul cu Mașa? În primul rînd că ar trebui să vorbesc rusește mai des, că am cam ruginit. Apoi că trupa Arkona are simpatii printre formațiile de pe la noi. Nu în ultimul rînd, Mașa mi-a mărturisit că are o legătură specială cu publicul și că între artiști și spectatori are loc mereu un schimb reciproc avantajos de energie. Urmăriți clipul filmat – cum am zis deja – de ziua Americii, cu o mare artistă din Rusia, care a susținut un show exemplar în România. Imaginea și montajul îi aparțin Claudiei Craiu, a.k.a. Klava, a.k.a. Pisica. Traducerea îmi aparține, cu toate greșelile pe care mi le asum de pe acum.

Mulțumiri speciale companiei Phoenix Entertainment, fără de care acest material nu ar fi fost posibil.

Eternal Mourning, la două decenii de la înființare

Adevărul istoric este că trupa Eternal Mourning a fost înființată în 1994, de Octav, cel care i-a dat formației și denumirea asta, o titulatură care a bulversat multe purtătoare de toace aterizate forțat în postura de prezentatoare pe la festivaluri – nimic nu e mai plăcut să-ți auzi numele trupei tradus de o piți “Și acum, formația Dimineață Eternă”. În fine, pentru mine anul 1995 e cel de bază, că atunci m-am alăturat eu echipei, după un an în care m-am tot lăsat greu convins, că aveam deja o trupă de alternative și nu era tocmai rău, că dădeam spectacole la Casa Armatei și femeile mureau la Secu atunci cînd le cîntam preluări Nirvana. Ce a urmat a fost însă istorie, cel puțin din punctul nostru de vedere, iar poveștile celor patru ani de Eternal Mourning o să apară aici pe blog, încet-încet, pe măsură ce o să am și eu vreme să le scriu. Acest articol este, evident, un teaser.