Tag Archives: romania

Cum sună cele mai halucinante imnuri în limba română

Un obicei din Republica Moldova a început să prindă și pe la noi – care cum clădește un spital, un WC public sau un bordel simte automat nevoia să plătească un cantautor de nunți să-i compună repede-repejor un imn. Asemenea împăraților romani loviți de importanța propriei persoane, directorii și directorașii instituțiilor de stat probabil simt că se preamăresc și pe dânșii, prin odele de slavă puse pe portativ. Am făcut pentru voi o colecție a celor mai penibile imnuri intonate pe la aniversări diverse, iat-o ceva mai jos.

Continue reading Cum sună cele mai halucinante imnuri în limba română

Noi propuneri legislative pentru progresul glorios al României

Succesul fulminant înregistrat de Legea pentru Pedepsirea Fumătorilor înseamnă doar începutul unei glorioase noi ere în țara noastră, o epocă pe care cu mîndrie o vor numi peste veacuri strănepoții noștri drept „Evul Aurorei”. Cum progresul nu are răbdare cu retrograzi de genul fumătorilor, am decis să preiau inițiativa și să concep o serie de drafturi pentru viitoarele proiecte legislative ce vor face din România o bijuterie a Carpaților, o nestemată a Europei și un diamant roz al întregii planete, care să proiecteze pînă în adîncurile nepătrunse ale vidului cosmic raze de înțelepciune ce vor călăuzi către noi civilizațiile extraterestre, ca să ia notițe – și, desigur, să nu ne lichideze cu niște lasere apocaliptice de dimensiuni ciobănești. Ca urmare, așadar, a brainstormingului făcut cu multiplele mele personalități conflictuale și vicioase, am redactat ceea ce va deveni, fără discuție, fundamentul legal pentru supremația mondială a culturii noastre cu miros de levănțică: Continue reading Noi propuneri legislative pentru progresul glorios al României

Rezumatul unei zile de vineri cu Apocalipsă pe roți

Text în care e vorba despre cu totul altceva…

Capitala a început să îmbătrînească și se vede: au început deja să-i cadă balcoanele. Pe bulevardul Decebal, fațada unei terase a picat palancă pe trotuar, chiar la ieșirea din clădirea cu pricina. Din fericire, nu a murit nimeni, pentru că toți erau înăuntru la fumat.

Traian Băsescu a depus cerere de cetățenie în Republica Moldova, pentru că în zece ani de mandat a fost făcut în toate felurile, mai puțin moldovean. Continue reading Rezumatul unei zile de vineri cu Apocalipsă pe roți

România – SUA, o listă de „lucruri inacceptabile care ar trebui schimbate”

Inițial, m-a flatat oarecum și m-a amuzat pe jumătate remarca democratului Bernie Sanders, ofticat nevoie mare pe viteza fantastică a internetului românesc, ăla de pe care mă citiți voi acum. Evident, faptul că în România avem net mega-rapid mai înseamnă o știre doar pentru ăia care încă se conectează prin dial-up, dar a fost haios să-l văd pe un cetățean SUA că salivează cu gîndul la țara noastră, în premieră, și pentru altceva în afara gagicilor noastre, mult mai sexy decît ale lor, și pe care, dacă vor să le acceseze, trebuie să vină personal pe la noi. Că, în baza conexiunii lor americane, ajung babe bunăciunile noastre pînă reușesc să ni le vrăjească. Continue reading România – SUA, o listă de „lucruri inacceptabile care ar trebui schimbate”

Îngrijorător | România mai are de exorcizat fantomele antisemitismului

Bună dimineața, stimate cetățean român, creștin-ortodox și tolerant, vrednic urmaș al celor mai viteji și mai drepți dintre traci, așa cum îți place să te prezinți! În caz că n-ai fost atent la ce se petrece în jurul tău, aș vrea să-ți aduc sub atenție un studiu realizat în luna iunie 2015 de Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel”. Hai că fac eu un rezumat, în caz că ți se pare prea mare efortul de a-l citi.

Aproape un sfert dintre respondenți au spus că le-ar plăcea să vadă în România evrei doar în calitate de turiști – 22%, mai precis. În același studiu, 11% dintre românii verzi și falnici ca stejarii Bucovinei au considerat de cuviință să spună că evreii reprezintă o problemă pentru țara noastră.

Cu alte cuvinte, ia și aruncă o privire în jurul tău! Îți vezi colegii de muncă? Există șanse statistice reale ca, din patru, unul să tolereze evrei pe la noi doar în vizită. Poate fi tipul căruia azi dimineață i-ai împrumutat un leu pentru cafea sau tipul pe care l-ai chemat să-ți repare imprimanta. Ar putea fi tipa care îți aduce corespondența sau șeful cel mare, care decide pe cine angajează și pe cine nu.

Dacă ai măcar 10 colegi în jurul tău, există șanse statistice ca unul dintre ei să considere că evreii reprezintă o problemă pentru grădina maicii domnului care este patria noastră. Din blocul tău cu 20 de apartamente, viețuitorii a două cutii din beton și termopane au convingerea că lor nu le ajunge apa caldă la șapte și că România merge prost din cauza evreilor participanți la o conspirație iudeo-masonică (în coproducție cu bubulii și cu șerpilienii, evident), deși cel mai probabil nici unul dintre ei nu a cunoscut personal un evreu. Așa cum sigur n-au dat ochii cu un evreu marii rapsozi populari care au ieșit pe TVR cu o colindă antisemită.

Iar 54% dintre respondenți îl consideră pe Antonescu un mare patriot. Pe aliatul lui Adolf Hitler, de care e posibil să fi auzit dacă nu ați locuit pe altă planetă în ultimii 70 de ani scurși de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Hitler, sceleratul care a masacrat zeci de milioane de suflete nevinovate în numele unei ideologii criminale, izvorîtă dintr-o minte bolnavă.

Ca să pun și mai bine în context acest studiu preluat chiar și de presa israeliană, tot cam un român din doi ar vrea ca religia să fie obligatorie în școală. Un român din trei merge măcar o dată pe săptămînă la biserică și două treimi se roagă în mod frecvent. Un pic peste 90% știu însă cine a fost Arsenie Boca și 30% sînt convinși că a fost un mare sfînt. Arsenie Boca, adesea citat de înfierbîntații evlavioși drept un mare promotor al antisemitismului.

În 1930, recensămîntul oficial nota că România avea 756.930 de evrei. În 2002, mai erau doar 6179. Dacă am aplica același spor demografic prin regula de trei simplă la restul populației, din cele 18 milioane de locuitori ai țării noastre înregistrați înainte de urcarea lui Hitler la putere ar trebui să avem acum cel mult 170.000. De toți. Unguri, evrei, țigani și, desigur, vrednici majoritari geto-daci, urmași ai lui Traian și ai lui Decebal – probabil cel dintîi cuplu gay din istoria noastră milenară. Unde-s evreii? Păi unii au plecat pe alte meleaguri, alții au plecat în lumea drepților, din cauze nu tocmai naturale, cauze pentru care țara noastră încă nu e pregătită să-și asume răspunderea. O demonstrează proporția covîrșitoare de aproape două treimi dintre respondenții la sondajul Elie Wiesel, respondenți care consideră că doar Germania nazistă e responsabilă pentru Holocaust. Noi nu…

După care avem marele tupeu să ne plîngem că sîntem discriminați în Europa! Tocmai noi, cei mai viteji și mai drepți dintre traci…

Dulcegării și Judas Priest la Romexpo

Cine pune un concert Judas Priest la Romexpo într-o seară de miercuri e chitit să comită un fiasco monstruos – așa îmi spuneam în sinea mea pe 1 iulie, în timp ce mărșăluiam pe asfaltul Capitalei către pavilionul C, unde cel mai tare din parcare urma să fie Rob Halford cu gașca. Iar cea dintîi impresie de la fața locului părea să îmi confirme așteptările. Eram pregătit sufletește pentru o mare dezamăgire. “Ce le-a trebuit organizatorilor să delimiteze trei zone de public, dacă, uite, stau pe trei sferturi goale?” – cam astea erau gîndurile mele. Pe marginea perimetrului rockeresc am mai remarcat ceva standuri care mi-au turnat combustibil suplimentar pe harul de cusurgiu nativ ce tocmai începea să germineze într-o serie de caterinci vitriolice. Langoși, nuga cu alune și chiar faguri de miere parcă nu pică bine la intestin în combinație cu bere și heavy metal. Dar zeii rockului îmi rezervaseră o surpriză mai mare decît camioanele cu echipamentul de scenă.

WP_20150701_001

La 18:30, parcarea duduia de riffurile concetățeanului meu Lucian Trigger Gruia, de la 9.7 Richter, dovadă că școlile noastre de vară de la Secu, unde făceam schimb de experiență pe instrumente rudimentare în anii 90, au fost o pepinieră de talente și o academie de metal. Niște heavy cinstit din care, vă mărturisesc public, am recunoscut mai multe piese decît aveam să recunosc la următorii suiți pe scenă, Helloween.

WP_20150701_004

No, acum e acum. Eu am crescut cu heavy metal și o bună parte a adolescenței m-am declarat fan Iron Maiden. Pentru că așa stătea treaba. Iron Maiden e ca un copil singur la părinți. Dacă ți-a intrat în inimă, îți confiscă tot segmentul afectiv și contracarează orice tentativă de infiltrare a vreunui concurent. Așa s-a făcut că, pentru mine, Judas Priest a ajuns să însemne doar Painkiller plus ceva mărunțiș, iar Helloween doar un album. Painkiller, fie vorba între noi, a marcat ieșirea glorioasă din scenă a curentului heavy metal, care în opinia mea se putea opri acolo.

Pe recitalul băieților de la 9.7 Richter, publicul a început să se îndesească. La Helloween, deja devenise complicat să te deplasezi, iar primele cozi la toalete și la bere și-au făcut apariția chiar dacă băutura zilei a fost zeama aia de la Ciuc, pe care nici vrăjmașilor neamului nu le-aș da-o spre folosință. Ar trebui să existe un cerc special în Infern pentru ăia care le dau rockerilor să bea doar Ciuc. Cozile la bere au atins punctul culminant chiar pe timpul concertului lui Judas Priest. Mulți rockeri înjurau printre dinți că în loc să dea din plete în fața scenei așteptau la cozi pentru o gură de bere.

IMG-20150702-WA0015
Cozile la bere
WP_20150701_027
Coada la bude

La Judas Priest, deja nu mai aveai loc să ții o pisică în brațe. Mulțimea s-a îngroșat în așa hal, că unii spectatori deja ajunseseră aproape de trotuarul de la intrare – asta mi-a relatat o colegă care a avut drum prin zonă. Eu eram în zona A, unde orice mișcare de pleată ventila cel puțin alți trei rockeri.IMG-20150702-WA0010Atunci cînd Rob și echipa au ocupat scena, mi se părea că erau zece mii de oameni în public, deci sigur au fost măcar cinci mii. Veteranul metalului a schimbat nenumărate ținute, a făcut metaliștii să sară pe hiturile lor, compuse în patru decenii și ceva de carieră. E drept că mi-ar fi plăcut să mai bage măcar două piese de pe Painkiller, însă chiar și numai melodia titulară a albumului a însemnat pentru mine un vis din adolescență îndeplinit la 37 de ani. N-ar fi singurul. M-am holbat întregul concert la ecranele pe care erau proiectați muzicienii, ca să mă conving că solourile care îmi bulversau creierii adolescentini chiar pot fi făcute de oameni. Concluzia e că pot. Jos pălăria! Apropo, sper sincer că biserica ortodoxă a trimis măcar un observator la concert, să vadă cum mii de rockeri din țara cea mai bigotă a Uniunii Europene aplaudă și aclamă un metalist gay. In your face! Rockerii se respectă și dau lecții de toleranță, chiar dacă au cel mai nasol PR posibil, chiar dacă mulți îi consideră pe nedrept niște bestii fără inimă. Ei, iubitorilor de aproape, luați niște notițe!

IMG-20150702-WA0024

Finalul concertului a reprezentat adevărata probă de anduranță. Miile de rockeri care s-au revărsat din complex au fost prea mult pentru taximetriști. Am sunat, am folosit enșpe aplicații, am invocat zeii, în zadar. Cu Pisica mea la braț, am mers pe jos de la Romexpo la Romană, unde am reușit să oprim un șofer dispus să ne ducă fizicul ostenit acasă.
IMG-20150702-WA0011
Concluziile sînt optimiste, în ciuda finalului deloc apoteotic. Se pot umple arene și cu rockeri, nu doar cu Smiley. Spectacolele de calitate nu-s rezervate doar occidentului, iar faptul că am văzut la Judas Priest rockeri din patru generații laolaltă e un semn că mișcarea are un viitor.

Verdicte

Sunet – impecabil
Trupe – meserie
Bere – bleah (6 lei)
Organizare – oleacă mai multe bude, ceva mai multe dozatoare.

P.S Vedeta serii – standul cu langoși.

Metalistul e cetățean european și are drepturi

Underground-ul românesc e plin de mituri și de legende. Multe meritate, și mai multe inventate, unele reale, altele scornite, însă toate perpetuate fără o minimă trecere prin filtrul rațiunii.  Cu voia nimănui, o să le trec eu în revistă pe unele ceva mai jos, cu riscul să fiu considerat hater. Ceea ce nu sînt, vă asigur. Haterii dau cu pietre în oricine și în orice fără să ofere soluții. Judecați și singuri dacă propunerile mele au sau nu logică. Iată miturile:

  1. Ziceți bogdaproste, sărăntocilor, că v-am adus nu știu ce trupă cu 20 de euro!

Nimic mai greșit. Prețul biletului înseamnă doar o mică fracțiune din costul unui festival pentru rockerul de rînd. Berea și hrana din meniul festivalului contribuie semnificativ la cheltuieli și la încasări, iar banii ăștia se transferă din bugetul metaliștilor în cel al evenimentului. Eu las în medie de la trei la patru sute de lei pe zi de festival, iar ăsta e în realitate prețul achitat pentru a vedea trupele. Inclusiv în București, unde nu plătesc hotel. Iar de banii ăștia mă aștept ca măcar headlinerii să stea pe scenă cel puțin o oră, nu să se care după 30 de minute fără un bis și adesea fără măcar să salute publicul. Mulți spectatori vin de la sute de kilometri ca să își aplaude idolii din liceu și nu vor să plece dezamăgiți. Amorphis și Behemoth au tratat cu mega sictir publicul din România și nu cred că își permiteau asta la un festival din occident. Una peste alta, festivalul de la noi ne costă cît cel din străinătate, am vrea să fim respectați ca acolo. Atît de trupe, cît și de organizatori. Măcar pentru faptul că efortul financiar al unui rocker român plătit cu 400 de euro salariu mediu pe economie e mai mare decît cel al unui englez, unde leafa medie e de cinci ori mai mare. Ți se pare că ne ceri prea puțin? Scumpește biletul, nu te împiedică nimeni!

  1. Pentru 20 de euro biletul nu poți avea pretenții la condiții!

Am stabilit deja că participarea la un eveniment costă cam 80 de euro pe zi – pe mine, cel puțin. Și da, metaliștii sînt învățați cu greul, dar asta nu înseamnă că trebuie să le testezi limitele fizice de anduranță. Știm că vara e cald, însă dacă tot chemi rockerii la scenă de la ora 14 ia măsuri să le ușurezi viața. Pune un furtun cu apă să se poată răcori sărmanii, lasă acces la un robinet. Așa cum organizatorii pregătesc pelerine de ploaie în caz că începe să toarne, e normal să existe amenajări pentru caniculă. Nu vrem hîrtie igienică parfumată la bude, însă vrem ca budele să nu fie încuiate și să nu se reverse, că ne-am săturat să intrăm cu bocancii prin bălți de urină. Ideal ar fi ca WC-urile să nu se găsească la 10 metri de bucătărie, așa cum a fost cazul cel puțin o dată. Dacă refuzi să te coci în suc propriu la 50 de grade pe beton încins și să înghiți praful în care, apropo, s-ar putea ascunde și niscai urme de azbest, nicidecum nu ești o divă, ci ești o ființă umană preocupată de sănătate. Știți, domnii promoteri, dacă vă mor metaliștii de azbestoză s-ar putea să nu mai aveți la cine vă zbiera nervii după festivalul următor… Cioburile de sticlă, gropile și cioatele metalice din cimentul încins nu ne fac mai TRVE, ele reprezintă pericole pentru sănătatea participanților, pentru care organizatorii ar trebui să-și asume răspunderea. Apropo, asigurați suficiente tap-uri de bere, ca să nu stau la coadă 30 de minute, în timp ce evoluează pe scenă trupa mea preferată pentru care poate că am venit de la Suceava cu trenul. Prețul mic al biletului nu ajunge pentru condiții decente? Nici o problemă, faceți biletul 100 de euro, să coste mai mult chiar decît la Brutal Assault, iar dacă nu oferiți condiții civilizate nici de banii ăștia să vedem cine ce mai alege…

Bocancii noștri după o zi de festival
Bocancii noștri după o zi de festival
  1. Stai la camping? Taci și îndură!

Total eronat! În camping îmi țin bunurile personale și mă odihnesc. Nu e hotel de cinci stele, dar lasă-mi suficient sol încît să am unde bate un cui pentru cort, pune niște dușuri și agenți de pază care să stea geană pe derbedei, nu pe mine! Nu mă trimite să dorm lîngă lada de gunoi sau în spatele budelor, serios, că n-am ucis-o pe mama să mă pedepsești în halul ăsta! Banii mei sînt tot munciți, sănătatea mea e la fel de prețioasă ca a rockerilor din hotel. Și cu siguranță nu vreau să mă trezesc că după concert mă ții la poartă o oră, pentru că așa simt nevoia mușchii cuiva care nici nu dă explicații.

  1. Am organizat un festival, sînt un martir și merit venerație!

Mă lași? Ai organizat un festival pentru că ești un om de afaceri care speră să iasă măcar pe un minim profit. Dacă te consideri un Mecena al metalului, fă intrarea moca și lasă berea la preț de magazin, iar noi îți vom ridica osanale veșnice sau vom pleca dacă nu ne place, fără să comentăm! Dar atîta vreme cît la tine o bere românească la doză costă 10 lei, adică de cinci ori prețul de en-gros, ca într-un local îngrijit din Centrul Vechi al Capitalei, pregătește-mi și mie niște condiții decente, măcar pe jumătate față de Centrul Vechi. Sau renunță la ipocrizia aia pe care am tratat-o mai sus, despre costurile mici ale concertelor, că nu o mai cred nici copiii! Festivalurile de metal nu-s niște pomene aruncate unor flămînzi, sînt servicii plătite cu bani mulți și munciți. Dacă ar fi acte de caritate,  adaosul comercial pentru produse ar fi de 100% cel mult, nu de 500%, nu ar costa micul 5 lei și sandwich-ul 20. Și, apropo, nu toți rockerii iau metroul către casă după un concert ratat, există destui pe care îi așteaptă un drum de o zi cu trenul înapoi pînă în Sighetul Marmației. Cu ce obraz le spui lor, după ce au venit atîția kilometri, că trebuie să fie mulțumiți cu ce au primit?

  1. Mă critici? Îmi vrei răul și ești inamicul mișcării!

Nicidecum, te critic pentru că sînt client și plătesc de mă usuc ca să văd cum trupele străine își bagă picioarele în el de public românesc, cu reprezentații de 30 de minute după probe de sunet de o oră unde spectatorii sînt ținuți în picioare aiurea, și pentru că sînt silit să ascult metal pe cimentul încins al unei zone industriale demolate și să trag în plămîni kile de praf în care aș paria că există și niște azbest, pentru că așa se construia în comunism. Cu azbest. Pentru că ieșirea din zona de concerte era o văgăună plină de cioburi, cu o găleată decorativă aruncată la mișto peste o groapă. Te critic pentru că aduci trupe bune din România să cînte pentru o mînă de prieteni, sub soarele incandescent de iunie, fără măcar un robinet de apă la dispoziție. Pentru că budele devin mlaștini infecte după prima zi de utilizare. Pentru că vreau ca rockerii să fie respectați măcar de cei care se pretind rockeri, dacă nu și de restul societății – ne-am învățat să fim călcați în picioare încă din anii 90, pe cînd pletoșii erau fluierați pe stradă, înjurați și chiar tunși cu japca în aplauze de cocalari fericiți. E greu să ne arătați niște respect în anul 2015, cetățene metalist? Nu uita că finanțatorul fiecărui concert este publicul plătitor de bilet și de bere și de mici cu cinci lei bucata. Tratează-l cu dispreț și rămîi cu toate astea să ți le iei acasă! Nu îți vreau răul dacă îți arăt unde ai greșit. Dacă îți voiam răul, nici nu discutam cu tine, discutam direct cu DSP, cu Garda de Mediu și cu Primăria!

Siguranța înainte de orice! Natură moartă la intrare...
Siguranța înainte de orice! Natură moartă la intrare…
  1. Nu-ți convine? Nu veni!

OK, nu-i problemă. Odată cu mine, vor lipsi și alea 300-400 de euro pe care le las în urmă la un festival. Mai convinge încă vreo sută-două de rockeri să stea acasă și să-și dea banii ăia părinților pensionari, iar apoi să văd cîte ediții mai scoți. Apropo, cine-ți face PR-ul? Că pînă și Goebbels avea mai multă eleganță. Nu anunți represalii contra celor care semnalează deficiențe. Atitudinea corectă la reclamațiile publicului plătitor este “Vă mulțumim că ne-ați sesizat această problemă, ne cerem scuze că evenimentul nu s-a ridicat la nivelul așteptărilor voastre, o să încercăm să remediem toate neajunsurile pe care ni le-ați adus la cunoștință în edițiile următoare, dacă într-adevăr considerați că nu a meritat cheltuiala vă restituim banii.” În nici un caz nu-i ameninți cu interdicția la intrare pe rockerii plătitori care îndrăznesc să vorbească, doar cenzura a murit odată cu Nicolae Ceaușescu! Nu-i faci dive și sclifosiți pe cei care dau bani! Imaginează-ți că ai comandat o pizza care ți-a venit rece, plină de praf și prea tîrziu. Cum te-ai simți să te înjure operatorul de la dispecerat cînd vrei să i te plîngi? Dacă îți spun că ai o problemă, eu sper că o să iei măsuri ca să o repari, nu ca să-mi închizi gura. Ne spuneți că trupele v-au acordat cinci stele pentru organizare? Păi asta pentru că trupele au PR…  Dacă erau așa de mulțumiți artiștii de condiții, de ce nu au ieșit la un bis, de ce nu au salutat publicul? Știau cumva că o să ne jeluim și au zis că nu merităm?

  1. Și afară e la fel, nu vă mai văicăriți!

OK, la festivaluri afară n-am fost încă, deși am colindat jumătate de planetă, cu alte treburi. Dar constat că faci toate eforturile să mă trimiți la Brutal Assault, unde anul ăsta biletul pe patru zile e 80 de euro la intrare, unde o să fie aliniate toate – dar TOATE – marile trupe care vin în România în 2015, la TOATE evenimentele românești și unde berea costă un euro – bere cehească adevărată, nu spălătură de butoi cum e adesea pe la noi. Iar dacă mă duc la Brutal Assault și decid că nu mai merită efortul să vin la festivalurile în România, promit că o să încerc să-i conving pe toți prietenii mei metaliști să facă la fel. Pe unde o să scoateți voi cămașa atunci, domnilor promoteri care vă credeți alfa și omega? Nu cumva să ajungem noi la concluzia că sînteți o mega țeapă! Pentru că știi ceva? Metalistul e cetățean european și are drepturi, printre care și dreptul de a circula în UE, dreptul de a alege unde-și lasă banii și dreptul de a nu mai finanța organizatori cu temperament de copii răzgîiați!

Sine Ira et Studio

Eternal Mourning, la două decenii de la înființare

Adevărul istoric este că trupa Eternal Mourning a fost înființată în 1994, de Octav, cel care i-a dat formației și denumirea asta, o titulatură care a bulversat multe purtătoare de toace aterizate forțat în postura de prezentatoare pe la festivaluri – nimic nu e mai plăcut să-ți auzi numele trupei tradus de o piți “Și acum, formația Dimineață Eternă”. În fine, pentru mine anul 1995 e cel de bază, că atunci m-am alăturat eu echipei, după un an în care m-am tot lăsat greu convins, că aveam deja o trupă de alternative și nu era tocmai rău, că dădeam spectacole la Casa Armatei și femeile mureau la Secu atunci cînd le cîntam preluări Nirvana. Ce a urmat a fost însă istorie, cel puțin din punctul nostru de vedere, iar poveștile celor patru ani de Eternal Mourning o să apară aici pe blog, încet-încet, pe măsură ce o să am și eu vreme să le scriu. Acest articol este, evident, un teaser.