Tag Archives: rocker

VIDEO | Dirty Shirt la Rockstadt – În spatele scenei cu Mihai Tivadar

Pe Mihai Tivadar îl știu de vreo două decenii. O vreme, am dus pe umeri cîte o bucățică din povara vieții în underground-ul românesc, aflat pe atunci în a mai haiducească perioadă a pionieratului său. Mihai și colegii săi de la Dirty Shirt au îndurat, laolaltă cu restul dinozaurilor, lipsa de respect sau de seriozitate a unor promoteri – pe atunci li se spunea doar “organizatori de festivaluri”, au făcut performanță pe instrumente rudimentare, s-au dat cu capul de pereți și s-au izbit de uși închise. Dar nu s-au lăsat bătuți, ba chiar au demonstrat că perseverența e o calitate la fel de mare ca talentul. Dovadă stă faptul că, în 2014, trupa de moroșeni a luat locul al doilea la Wacken – adică, dragii mei, I rest my case! Cu mult înainte de asta, însă, căile noastre s-au separat, ca să se reunească după o perioadă lungă cît o viață de pokemon. M-am bucurat să-i revăd, în calitate de spectator, pe moroșenii talentați, cu un umor la fel de aprig ca horinca de Seini, talentați pînă-n vîrful unghiilor, veșnic puși pe șotii și mereu cu chef de muncă.

În loc să depănăm amintiri de velociraptori și de T-rex în fața camerei, am vorbit despre viitor. Despre viitorul scenei metal underground, despre ispita de a păși în lumea plină de bani și de glorie a mainstream-ului și despre surpriza pe care au avut-o atunci cînd au aflat că, undeva pe planeta asta, albumele lor se vînd în draci, fără ca ei să știe. Mihai mi-a relatat, plin de emoție, și cum publicul de la Wacken a fredonat, în 2014, un îndrăgit refren românesc neaoș, inclus în repertoriul roackerilor maramureșeni care, între concerte, ar putea să-și facă propria echipă de mini-fotbal. Pentru că, dacă n-ați fost atenți, băieții sînt de regulă nouă pe scenă. Fază la care – într-o notă personală – descendenții ne-descălecători ai lui Bogdan Vodă m-au făcut din nou, pentru că Eternal Mourning, la apogeul suprapopulării sale, n-a avut mai mult de opt componenți.

Toate acestea și multe altele – surpriză, cum ar veni – puteți să le auziți cu urechile dumnivoastră, din interviul realizat de subsemnatul, cu ajutor tehnic din partea Claudiei, a.k.a. Klava, a.k.a. Pisica, de la Echipa Media. Vizionare plăcută!

PS: Pentru conformitate, poza de sus e semnată de Miluță Flueraș, a cărui operă poate fi admirată în toată splendoarea ei uite colea

Rockstadt 2015, festival într-un oraș complet indiferent la turiști (FOTO, VIDEO)

Trăim într-un univers indiferent la existența noastră – unul dintre principiile după care îmi ghidez viața a devenit emblematic și definitoriu pentru Rockstadt Extreme Fest, eveniment ajuns și trecut (phew!) de cea de-a treia sa ediție. Rîșnovul, prin autoritățile sale, ne-a primit însă cu o lehamite depășită doar de cea pe care o am acum, cînd încerc să descriu nepăsarea cu care metaliștii au fost întîmpinați de măreața municipalitate. Organizatorii au reușit să facă, e drept, un mare pas înainte, pentru că și-au dat silința să mai repare dintre neajunsurile ediției anterioare. Luați și citiți pînă la capăt, ca să vedeți și ce teme au lăsat nefăcute – în caz că nu v-ați documentat și voi la fața locului, ca subsemnatul.

Rîșnovul arată cam ca-n 1600, cînd armata lui Mihai Viteazu a jefuit localitatea
Rîșnovul arată cam ca-n 1600, cînd armata lui Mihai Viteazu a jefuit localitatea

În 2014, făceam haz de necaz despre străzile scurmate din centrul orașului pe care probabil că ultima oară l-au asfaltat coloniștii ăia nemți veniți de la Rin în secolul al XIII-lea. De unde să știm, naivii de noi, că în 2015 aveam să găsim de-a dreptul tranșee de buncăr antiatomic, învăluite în nori de praf ca pe Tatooine, fix în zona istorică și boemă a bătrînului Rosenau? Oficialii de acolo au decis că localitatea are nevoie urgentă de un tunel rutier subteran de 300 și ceva de metri și de o parcare cu 100 de locuri, taman pe sub nasul clădirilor istorice cu fațade căzute și neîngrijite. Asta, cu siguranță, le va lua ochii turiștilor de la trotuarele sparte și de la asfaltul ciuruit…

Parcarea subterană, salvarea turismului din Rîșnov
Parcarea subterană, salvarea turismului din Rîșnov

Dar standardul nepăsării birocratice față de turiști în general și față de metaliști în special a fost stabilit de condițiile drumului care ducea din oraș către cetate, acolo unde și anul acesta a fost amplasată scena pentru cele patru zile de festival. Două benzi rutiere strîmte și șerpuite printre copaci, luminate doar de trei becuri leșinate pe timp de noapte, dar circulate în dușmănie de cîrnații cu mașini, care nici la munte nu se îndură să-și coboare osînzele de la volan. Și care au găsit de cuviință să parcheze tărăboanțele pe benzile și așa înguste, pe unde treceau sute de metaliști în sus și în jos. De parcă nu era suficient de palpitantă aventura urcatului și coborîtului pe munte, prin serpentine, printre autoturisme în mișcare, pe o stradă în beznă și cam fără loc de adăpostit pietonii.

Slalom printre mașini - succes, roackere!
Slalom printre mașini – succes, roackere!

Printre meseriașii cu BMW-uri care depășeau pe linia continuă și printre camioane cu lemne trase în jos de gravitație, rockerii care urcau din oraș au avut de făcut slalomul cu cea mai mare miză – integritatea lor corporală – în drum spre perimetrul festivalului. Pe traseul care se apropie de un kilometru există vreo sută de metri de trotuar, dar nici măcar un semn de restricție – ca să nu mai zic de atenționare pentru dependenții de covrig, care în vreo cîteva rînduri au claxonat și chiar i-au înjurat pe metaliștii pietoni. Îi încurcau, mă înțelegeți…

WP_20150814_015

Ediția din 2015 a fost poate cea mai favorabilă pentru blatiști – anul acesta, la Rockstadt nu aveai de ce sări gardul, pentru că scena era vizibilă din cel puțin vreo trei locuri absolut gratuite și chiar ne-am gîndit dacă nu cumva puteam să facem economie la banii de bilete. De exemplu, puteai admira artiștii în toată splendoarea lor chiar de la intrare.

Scena, perfect vizibilă din poartă
Rockstadt 2015 – Scena, perfect vizibilă din poartă
Rockstadt 2015 - Audiție plăcută din backstage
Rockstadt 2015 – Audiție plăcută din backstage!

Și în perimetrul cu baruri și dughene de mici din spatele scenei puteai auzi binișor trupele, iar vreo cîțiva metaliști mai aventuroși s-au urcat pe dealul aflat pe partea opusă intrării, de unde aveau cîmp deschis către scenă. Pe unul dintre îndrăzneți chiar l-am reperat în vreo două rînduri pe ramurile unui copac, unde avea instalat și un hamac.

Rockstadt 2015 - Transparență maximă
Rockstadt 2015 – Transparență maximă peste gard

În perimetru, am remarcat cu plăcere că organizatorii au învățat ceva din greșelile lui 2014. Pentru început, budele n-au mai stat spate-n spate cu bucătăria, ca anul trecut. În al doilea rînd, oferta de la catering a fost diversificată masiv, spre bucuria mea de gurmand profesionist, iar prețurile pentru haleală s-au încadrat în limitele decenței. Un pas înainte față de ediția anterioară a fost că bucătarii chiar s-au mișcat cu talent și n-au mai ținut rockerii hămesiți să aștepte două ore un gulaș, iar la Food Court au primit bani d-ai noștri, nu jetoane d-ale lor. Chiar a fost de unde alege – oferta a inclus chiar și un tăuraș la proțap, alături de ciolan rotisat, cartofi ungurești, fasole, cîrnați, prăjituri… În fine, nebunie!

Rockstadt 2015 - Food Court civilizat, cu banii jos
Rockstadt 2015 – Food Court civilizat, cu banii jos

Cartofii pe care i-am luat noi gagicilor au fost cam pripiți, iar dintre cele patru porții de fasole cumpărate de noi n-am văzut două la fel ca gramaj – aia luată de Pisică a fost imensă, iar aia pe care mi-a dat-o mie cumătrul era cam jumătate dintr-a ei – dar, ca imagine de ansamblu, frontul alimentar a ieșit pe plus în 2015.

Rockstadt 2015, standul Haxen Konig - ce nume bun pentru o trupă de barbarieni!
Rockstadt 2015, standul Haxen Konig – ce nume bun pentru o trupă de barbarieni!

Pe lîngă tradiționala bere la dozator cu care am început deja să mă învăț, precum beduinul cu arșița deșertului, am remarcat că organizatorii au venit și cu vin la halbă – alb sau roșu – ideal pentru barbarienii care voiau să se pună în cap rapid și irevocabil. Sortimentul roșu a fost tare și taninos de-ți amorțea limba și, ulterior, tubulatura internă, adică exact cum îmi place mie. Cel alb era mai de cursă lungă, însă două halbe de Segarcea la dozator ar fi cîștigat competiția ebrietății fără probleme în fața a patru halbe de bere. Și au costat la fel, adică un jeton fiecare.

Bună sau proastă, tot berea a fost de bază
Rockstadt 2015 – Bună sau proastă, tot berea a fost de bază

Apa plată s-a găsit la preț de supermarket, iar sclifosiții ca mine, sătui de bere, au mai avut în meniul de opțiuni și trei sortimente de cidru la doză, tot la prețul unei beri. Decizia mea a fost ușor de anticipat, chiar dacă loteria băuturilor îmbuteliate mi-a adus printre altele două sticle de apă și două cutii de cidru la temperatura saunei – în fine, am trăit și clipe mai grele, nu-i așa o tragedie. Oleacă de tragedie a fost însă să văd iarăși cozi la bere, în special atunci cînd aflam, la capătul a 20 de minute în picioare, că dozatorul cu zeama pe care ne-o doream nu funcționează. Temporar, desigur.

Rockstadt 2015 - cozi la bere
Rockstadt 2015 – cozi la bere

Jetoanele au costat șase lei bucata, ca în 2014, și duduița care le vindea chiar mi-a dat bon fiscal atunci cînd l-am cerut. Tokenurile nu au putut fi returnate, ceea ce a însemnat că decizia de bețivănire trebuia cumpănită temeinic înainte. Am remarcat cu mare bucurie și zonele de chill-uială amenajate cu fotolii de plastic și baloți de paie, care s-au dovedit chiar utile atunci cînd bătrînețile m-au răpus și am avut nevoie să mă tăvălesc pe ceva moale.

Rockstadt 2015 - Pisica chill-uiește în paie
Rockstadt 2015 – Pisica chill-uiește în paie

Însă nu haleala și pileala au fost principalul motiv pentru care vreo trei mii (estimarea mea) de metaliști s-au adunat în vîrful dealului, deasupra orașului istoric nepăsător la existența pletoșilor, ci metalul. Chiar și după cele două anulări care m-au durut pînă în măduva oaselor, adică Brujeria și Cattle Decapitation, tot a fost de unde alege. N-am fost să pontez crucea întoarsă la toate formațiile, ci doar la alea care m-au interesat – că festivalul nu e loc de muncă decît pentru promoteri. De departe, trupa ediției mi s-a părut Moonspell, care a interpretat integral albumul meu preferat, Wolfheart, lansat în urmă cu exact două decenii. Portughezii au sunat meseriaș, au vorbit cu publicul, au făcut lumea să sară și să urle – dar mai presus de orice au fost de o modestie impresionantă. O lecție de respect față de spectatori pe care ar putea să și-o noteze și vreo cîțiva metaloizi localnici de pe la noi!

Am mai sărit cu bucurie drăcească la îngrozitorii Enslaved, Marduk, Taake și At the Gates. La ultimele trei din enumerare am remarcat însă că vocaliștii au avut ceva de împărțit cu microfonul. Hoest a fost primul care a început să facă semne disperate spre obscene către dispozitivul din care a și scos cablul de vreo cîteva ori bodogănind ceva doar de el știut. La Marduk, în afara gîlcevei cu microfonul, am mai remarcat lipsa hitului pe care toată lumea presupun că l-a așteptat – dar pe care nimeni nu l-a cerut – “Dracul va domni din nou”. Să vii atîta drum pînă în Transilvania și să ratezi o asemenea ocazie mi se pare o scăpare de neiertat nu doar din partea managementului trupei, dar și din partea fanilor. N-am auzit nici o cerere de bis, suedezii au fost lăsați pur și simplu să plece de pe scenă, iar zbieretele mele din flancul fundaș drept n-au răzbătut mai departe de urechile lui Octav. La fel de rapid au evacuat scena și headlinerii, At the Gates, în timp ce publicul făcea calea-ntoarsă către standurile cu mici și bere (da, erau și mici).

Rockstadt 2015 - Dracul va domni data viitoare
Rockstadt 2015 – Dracul va domni din nou data viitoare

A fost ceva agitație și pe scena mică, despre care pot spune doar că n-a crescut față de 2014. În prima seară, trupele adunate acolo puteau fi clasate rapid în două categorii: agitații și leșinații. Agitații au băgat brutal cu șaișpătrimea și cu răcnetele, dar fără prea multă melodie – nu mă porniți să discut despre originalitate sau despre inspirație. Leșinații, în schimb, dădeau trei note pe minut, din niște piese unde încă nu-s dumirit cum își numărau măsurile. În fine, nimic remarcabil din ce-am auzit eu, iar din ce-am ratat am înțeles că Argus Megere ar fi meritat ceva atenție. Din următoarele zile, am reținut de la scena secundară că pot trece prin viață liniștit și fără să ascult Transceatla sau Tiarra. Tot la dezamăgiri, dar de data asta de pe scena mare, putem nota și Ensiferum, trupă care îmi plăcea pe albumele de studio, dar care m-a convins că live este o mizerie, în special din cauza polifoniilor pe voce, vecine cu penibilele coruri nocturne de bețivi de sub ferestre.

Rockstadt 2015 - băncuțele cu bere, locul optim de ascultat scena mică
Rockstadt 2015 – băncuțele cu bere, locul optim de ascultat scena mică

Cu temele nefăcute i-am prins pe organizatori la un capitol pe cît de dureros, pe atît de împuțit. Budele băieților au fost din nou prea puține și au cedat, în special în ultima seară. S-a lăsat cu bălți fetide de urină, de mi s-a întors stomacul, așa învățat cu greul cum este el… Toaletele au fost locul unde junghiul și tusea și-au dat mîna tovărășește, iar apoi au trecut la fapte antisociale. Două pisoare cu patru locuri și opt cabine erau oricum puține, dar tîrtanii infiltrați printre rockeri au avut grijă să-și bată joc și de alea – au aruncat în ele chiștoace, cutii de cidru, halbe goale, țiple de la pachetele de țigări și naiba mai știe ce, de le-au făcut și mai greu de utilizat.

Cozi la buda bărbaților n-au fost, pentru că nimeni nu a găsit de cuviință să stea la rînd – a fost concurs de băgat în față. Prin urmare, mulți metaliști presați la vezică au ieșit din festival și au folosit cea mai black metal budă posibilă, intitulată In the Woods. Ceva mai bine, îmi spune Pisica, a fost la gagici. Avantaj fetele, ce să zic… Necazuri cu toaletele am înțeles că au fost și în camping, unde unele dintre sursele mele corturare mi s-au plîns că ar fi existat prea puține dușuri și că vidanjele n-ar prea fi trecut prea des. Opt dușuri pentru băieți, opt pentru fete și cîte șase bude, ca să fiu mai precis, la 400 de corturi.

Rockstadt 2015 - impresii de spectator
Rockstadt 2015 – impresii de spectator

Recomandările mele pentru Rockstadt 2016, unde My Dying Bride și Carach Angren au confirmat deja prezența, ar fi următoarele:

1. Mai multe bude la băieți.

2. Echipe de securitate ceva mai prezente și în public.

3. Reguli stricte și sancțiuni pentru nesimțiții care aruncă gunoaie pe oriunde prind, în special la budă.

4. De dragul încasărilor, să amplaseze scena într-un loc mai puțin vizibil din stradă.

5. Încă niște dozatoare de bere și organizare mai temeinică la frigiderele cu băuturi.

6. Ceva mai puține trupe, dar mai bune. E păcat să disipezi energia publicului la warm-up, iar oamenii să fie leșinați la headliner.

7. Iluminat public pe calea de acces către festival și chiar un trotuar – dacă primăria Rîșnov are bani de un pasaj subteran, poate îi rămîne ceva mărunțiș…

8. Semnalizare rutieră pentru șoferii cretini care conduc cu 90 la oră prin mulțimea de rockeri – eventual o convenție de închidere a traficului în zonă pe durata festivalului.

9. Camping mai la umbră, pentru rockerii care nu vor să se trezească la 7AM, cînd începe sauna corturară.

Știu că problemele sesizate la punctele 7 și 8 țin de administrația publică locală, dar birocrații nu mișcă un pai dacă nu-s trași de mînecă și terorizați. Iar mai bine decît organizatorul nu cred că-i poate hărțui nimeni, că interesul e al lui ca rockerii să vină la festival cît mai mulți și să plece cît mai teferi.

Acestea fiind spuse, succes mai mult la ediția din 2016 – unde nu sînt foarte sigur că ne vedem…

Dezbatere metalistă | Cum spargem impasul din scena underground

M-am hlizit cu entuziasm şi chiar am aplaudat prima oară cînd am citit pe net ştirea despre un metalist suedez care a primit din partea statului ajutor social ca să meargă la concerte, după ce un medic l-a diagnosticat cu dependenţă de heavy metal. Diagnostic, nu suferinţă, cred că aţi remarcat diferenţa – metalul provoacă durere doar dacă e folosit ca armă. Pentru mulţi, o subvenţie de stat pentru mers la festival cred că înseamnă un vis devenit realitate – pentru că, indiferent de banii pe care îi ai, patru zile de metal departe de casă te cam storc la portofel. După care am început să mă uit cu atenţie la scena noastră underground şi am început să mă întreb dacă n-ar fi indicat ca metaliştii de la noi să-şi ia repede cetăţenie suedeză. Oricum, au acolo nişte trupe alături de care e o onoare să fii concetăţean… Însă, mai mult decît orice, scena noastră de metal nu s-ar supăra să primească nişte injecţii de capital, pentru că – financiar vorbind – e cam în perfuzii.

IMG_4314

Puţine par să meargă pe roze în metalul underground din România, mai ales atunci cînd amplificatoarele se sting, halbele de bere sînt măturate şi în scenă intră un contabil frigid cu balanţa de sold la final de eveniment. Şi la noi, în cea mai săracă ţară a Uniunii Europene, metalul este subvenţionat, dar nu de stat. Statul – reprezentat de primării, de consilii sau de ministere – finanţează glorios concerte gratuite cu Iris, cu Holograf sau Voltaj, în special atunci cînd se simte miros de alegeri. Metalul, însă, îl subsidiază miile de rockeri care participă la fenomen pe banii lor: promoterii, trupele şi fanii.

Promoterii în permanenţă se plîng că e o performanţă la noi să ieşi tanda pe manda, chiar şi după un festival considerat de succes. Că trebuie să faci profit din altceva ca să-l investești în metal. Doar în 2015, un mare festival s-a dus în cap chiar înainte de prima lui ediţie, un altul a avut poate 3.000 de oameni pe seară, iar o formaţie legendară precum Cannibal Corpse abia dacă a convins cîteva sute de metaloizi să iasă de pe Facebook şi să aterizeze la Arenele Romane. Oricît ar fi de entuziasmat şi de devotat fenomenului un promoter, afacerea asta cu metale e tot pe bani. De cîte ori ar risca un rocker să-şi pună casa amanet ca să aducă o formaţie de peste Ocean în Drumul Taberei sau la Dorohoi, fără să aibă garanţia că publicul prezent o să-i scoată măcar cheltuiala şi o să-i salveze hogeacul de la mezat? Probabil că nici unul dintre cei cu venituri de oameni normali. Atunci, de cîte ori să aşteptăm asta din partea promoterilor? Cam după al cîtelea eveniment la care oamenii vin cu bani de acasă ar fi rezonabil să dea cu abandon? Cine le-ar oferi măcar un cort în care să stea, dacă investitorii dau chix iremediabil?

Adam de la Dark Fusion, live la Arenele Romane
Adam de la Dark Fusion, live la Arenele Romane

 

Dar promoterii nu sînt singurii jucători în cadrul acestui angrenaj. Trupele, iar cele din underground în mod special, plătesc prin banii, timpul şi efortul consumat ca să ajungă la un nivel de performanţă suficient pentru a evolua pe scenă alături de greii din afară. Instrumentele costă mii de euro, chiria sălilor te cam seacă la ficaţi, amplificatoarele şi efectele nu-s deloc pe degeaba, orele petrecute la repetiţie, banii daţi pe înregistrări, pe promovare şi pe merchandise-ul ăla la care nu se uită nici naiba dacă pe taraba de alături se vînd tricouri cu o trupă străină mare, închirierea furgonetelor pentru deplasări la concerte – chiar şi în oraşul de domiciliu – toate astea îţi lasă nişte găuri în buget cît nebuloasa Andromeda. Iar cînd, în final, formaţiile capătă experienţă şi notorietate, constată că negocierile cu promoterii pot să le aducă onorarii simbolice sau cel mult decontarea drumului şi ceva d-ale gurii. Asta dacă nu ajung să plătească locul pe afiş. Pentru că, aţi citit mai sus, şi la promoteri e nasol cu banii.

CannibalCorpse

Aşadar, dacă n-ar exista niscai sponsori, nici evenimentele noastre parcă din ce în ce mai leşinate nu ar mai fi atîtea. Însă şi sponsorii ăia îşi scot banii de pe spinarea cuiva – dacă ei dau un ban pentru organizare, se aşteaptă să încaseze măcar doi pe produsele lor. Indiferent dacă vorbim de bere, de haleală sau de alte produse. Prin urmare, preţul final ajunge să fie plătit tot de metaliştii care vin la concerte. Aşa puţini cum mi se par mie cei prezenţi la evenimentele pe bani – şi parcă tot mai rari vara asta – oamenii ăia susţin fenomenul poate în egală măsură cu promoterii care îşi riscă banii ca să aducă în ţară formaţii la care altădată puteam doar să visăm.

Nota finală de plată, așadar, e pe umerii celor mulți și oarecum anonimi. Metaliştii plătesc cu banii lor strînşi numai ei ştiu cum, prin berile la halbă de plastic, botezate şi răsbotezate, dar care costă cît alea la sticlă din Centrul Vechi, prin cateringul unde te trezeşti că dai doi euro pe un pumn de nachos, cinci lei pe un mic, şapte lei pe o pungă de popcorn sau 10 lei pe o bere la doză. Dar şi puterea lor financiară are o limită. O familie de metalişti cu venituri medii cu greu îşi permite să meargă la un eveniment din afara oraşului de reşedinţă mai des de o dată pe lună. În cel mai fericit caz. Există rockeri care strîng ban la ban timp de 12 luni ca să meargă la un singur festival, dar care totuşi vin şi îşi lasă acolo agoniseala. Dar ei plătesc astfel pentru casa amanetată de promoter, pentru setul nou de corzi al chitaristului de la trupa din deschidere şi pentru diurna şoferului de dubă care i-a adus pe trupeţi la concert. Şi tot ce vor în schimb este să plece acasă cu amintiri frumoase, iar dacă au ceva de spus despre organizare să fie trataţi cu respect şi cu interes.

10957991_874435065948810_423549507_o

Dacă e să ne încălzească în vreun fel, mai roz nu e nici la alţii. Marile festivaluri precum cel de la Wacken dau pe pere ce iau pe mere, adică investesc banii scoşi în 2015 ca să organizeze ediţia din 2016. Iar la ei, biletele se evaporă mai rapid decît berea într-o zi de arşiţă – nu ca la noi, unde promoterii de o vreme parcă mai au un pic şi se roagă individual de metalişti să le cumpere. Însă nici aşa, organizatorii nu au reuşit să se îmbogăţească – nu financiar. Şi nici ei nu au de gînd să ceară bani de la stat ca să continue. Pe de altă parte, nu ştiu cîte concerte-mocăngeli sînt organizate anual în zonă.

Economic vorbind, cele mai importante resurse ale scenei de metal sînt fanii care plătesc și trupele care îi aduc în fața scenei. Restul e management. Promoterii, pînă acum, au reușit de fiecare dată să pice mai mult sau mai puțin în picioare și să recupereze casele amanetate, artiștii s-au făcut corporatiști cu normă întreagă ca să își poată finanța pasiunea, iar publicul, atît cît este, dă dovadă de atașament și de angajare prin participarea la evenimente. Întrebările mele către toți actorii din underground par simple (deși nu-s), dar aș vrea de la fiecare răspunsuri sincere. Ce putem face ca să avem mai mult public la evenimente, așa încît resursele scenei de metal să prindă puteri și mai mari? Avem prea multe evenimente pentru o bază de fani prea restrînsă ori cu bani prea puțini? Cum procedăm așa încît turismul metalist românesc să devină o sursă de venit și un reper pe harta Europei – așa-numitul export intern de servicii, despre care ați învățat la economie politică… Cine credeți că ar putea să se implice mai mult și cum?

Sper ca, din răspunsurile voastre, să ne dăm seama cam pe ce picior jucăm în liga metaliștilor internaționali și, cu puțină onestitate, să ne privim în oglindă ca să vedem cine sîntem, de fapt, și cum putem deveni mai buni. Vă mulțumesc de pe acum!

Rockstadt | Note pe marginea unui scandal de PR

Apreciez din capul locului faptul că echipa din organizare a evenimentului Rockstadt Extreme Fest s-a distanțat imediat de afirmațiile jignitoare făcute la adresa județului Vaslui de Ștefan Zaharescu, reprezentantul de PR al evenimentului, pe 4 august 2015. Am luat notă și de scuzele pe care împricinatul Zaharescu, a.k.a. Buvnitz Buvnitzescu, și le-a cerut la mai puțin de o oră după ce am publicat materialul în care i-am reclamat derapajul ce nu i-ar face cinste nici măcar unui bețiv dintr-o haltă pustie, darămite ofițerului de PR al celui mai mare eveniment metalistic dintr-o țară a Uniunii Europene. Constat, însă, din comentariile unora, că există chestiuni încă de lămurit în legătură cu demersul meu. După cum poate vă dați seama, nu am timp să îi răspund fiecăruia în parte, așa că iată mai jos un rapid Q&A sau FAQ, sper sincer că am atins toate aspectele importante.

Dacă Buvnitz și-a cerut scuze, de ce nu șterg articolul?

Articolele nu se șterg, odată ce au fost publicate. Niciodată. Eventual se pot corecta erorile de documentare, dar în cazul de față cred că probatoriul este elocvent. Cei care lucrează în comunicare știu foarte bine că un material adus la cunoștința publicului trebuie să rămînă la cunoștința publicului. Imaginați-vă că dă click cineva pe un link spre articol și nu mai găsește textul acolo. Cam ce o să creadă? Aș vrea să mai subliniez că scuzele pe care Buvnitz și le-a cerut către vasluieni au fost împănate cu alte săgeți veninoase la adresa mea. Diferența e că eu știu să încasez cu demnitate asemenea atacuri, că-s persoană publică și am oleacă mai mult păr alb în cap decît Zaharescu. Sînt mulțumit că am făcut dreptate pentru județul meu natal. Despre mine, zică cine ce-o vrea… Voi riposta, dacă simt că merită deranjul!

De ce am folosit un titlu de scandal?

E libertatea mea să aleg ce titlu vreau, dar subiectul în discuție chiar a fost de natură să scandalizeze sute de mii de oameni, locuitori ai județului Vaslui, mulți dintre ei metaliști cu bilet la eveniment. Iar dacă PR-ul festivalului m-a catalogat drept un jurnalist de cancan cu texte de baltă, nu văd cu ce l-am dezamăgit dacă am folosit un titlu din acest registru. Vă asigur, puteam și mai rău. În fond, la Vaslui trăiesc părinții mei, trăiește sora mea și trăiesc sute de mii de oameni care n-au greșit cu absolut nimic ca să fie obiectul unor insulte, mai ales din această categorie. Cred că revolta mea este pe deplin justificată și am reflectat-o într-un titlu adecvat. Chiar moderat…

Dacă și-a editat comentariu cu înjurătura, de ce am mai scris articolul?

La Metalhead Meeting 2015, Aura și-a ridicat degetul mijlociu către unii membri ai publicului vreme de o secundă, iar primul care s-a scandalizat a fost chiar Ștefan Zaharescu. Nu cred că Aura merge prin oraș cu mijlociul sus, dar secunda aia în care și-a manifestat disprețul către public de la înălțimea unei scene destul de importante a contat și zic eu că a definit-o ca personalitate. Prin analogie, nu contează dacă insulta a rămas în spațiul public doar un minut. Important este că a existat, iar faptul că apoi a fost editată denotă doar lașitate. “Te-am înjurat, am șters, iar acum nici nu mai poți proba și nu pot exista consecințe.” Greșit, orice derapaj trebuie sancționat și mă bucur că am fost pe fază.

De ce scriu articole care dăunează mișcării metaliste?

Cred că mai mult dăunează mișcării atitudinea arogantă și agresivă la adresa celor care își exprimă părerea în mod liber și haios despre evenimente și despre tot ansamblul logistic care le însoțește. Cînd ești promoter, trebuie să-ți asumi și laudele, și reproșurile – deși în articolul de la care a pornit tot tărăboiul nu țin minte să-i fi adus vreo critică organizatorului. Pur și simplu relatam o experiență personală de la Rockstadt 2014, așa cum consider că oricine poate și are dreptul să o facă. Dar cînd constați că un reprezentant al festivalului, cu legitimație AAA, lansează atacuri descalificante la adresa a sute de mii de oameni care nu i-au făcut nimic, ce faci? Închizi ochii și treci mai departe? Eu nu fac așa, sînt jurnalist și sînt programat organic să aduc la cunoștință problemele pe care le sesizez, pentru a fi remediate. Dacă voiam să fac rău, puteam să instig la boicot și poate că vreo 10-20 de rockeri m-ar fi ascultat. Prin demersul meu, am părerea fermă că am ridicat puțin ștacheta civilizației generale.

Am făcut ceva în capul oamenilor care au lucrat la festival

Reprezentantul lor de PR a făcut ceva în capul județului de unde provin, fără să fie provocat și avînd la dispoziție liberul arbitru de a face sau de a nu face asta. Pus în fața unei asemenea situații, mi-a rămas o singură opțiune: să cer dreptate pentru Vaslui. Dacă a existat cineva care și-a băgat picioarele în munca organizatorilor, ăla a fost ofițerul de PR, nicidecum eu. Cine mi-ar spune să nu scriu despre această agresiune scrisă la adresa unui întreg județ probabil că ar fi de părere că și victimele violului n-ar trebui să reclame la poliție, că le-ar face rău unor copii credincioși, din familii de oameni gospodari. Iar dacă susțineți că articolul meu i-a adus prejudicii festivalului, greșiți. Consider că, odată discutată și confruntată această problemă, vor comunica la un nivel mult mai civilizat. De altfel, rezultatele s-au văzut din reacția celorlalți membri ai staff-ului, care au reacționat prompt, care s-au distanțat de afirmațiile jignitoare și cărora le mulțumesc încă o dată pentru atitudinea corectă.

Ce atîta sensibilitate la județul Vaslui?

Este județul meu natal și a fost ținta unor campanii mizerabile de denigrare în presă și pe web. Dar aș fi sărit la fel de vehement în apărarea județului Sălaj, a județului Tulcea, a cartierului Rahova sau a cartierului Ferentari. În 2012, colegul meu de rock și de liceu Lucian Pîrvoiu, de exemplu, în calitate de prezentator al unei emisiuni de știri la TVR, s-a întrebat retoric de ce a ales ambasadorul Marii Britanii la București să promoveze Olimpiada de la Londra în Zăbrăuți, asociind astfel numele țării noastre și imaginea ei cu o zonă îndeobște cunoscută pentru mormane de gunoaie și fapte antisociale. Știți ce a pățit? A fost suspendat de pe post vreme de vreo trei luni, la insistențele unor organizații non-guvernamentale cu gulere foarte scrobite. Constat că aceleași organizații tac sau chiar se hăhăiesc pe după colțuri atunci cînd Times New Roman mai publică o bășcălie despre Vaslui. Nici o problemă, oricum nu consideram că ei reprezintă societatea civilă – însă bloggerii și jurnaliștii da. Iată, ați fost martorii unei luări de poziție din partea unui modest reprezentant din rîndul societății civile, pentru îndreptarea unei nedreptăți. Sper că ați înțeles ceva din toată istoria asta.

De ce nu mergi la scara ta să-ți vezi de treabă?

Orice plătesc cu banii munciți de mine e treaba mea. Iar cine lansează asemenea afirmații probabil că le-a învățat de la șuții care ciordesc oglinzi de BMW noaptea, surprinși în flagrant de un pensionar insomniac în drum spre ghenă. O atitudine de Cosa Nostra, aplicată la nivel de bagabonțeală suburbană. Nu are nimeni dreptul să decidă ce este și ce nu este treaba mea, dar vă asigur că de banii pe care-i cheltuiesc aștept în primul rînd spectacol de calitate și în al doilea rînd aștept să fiu ascultat de organizatori, atunci cînd am ceva de semnalat. Libertatea de circulație și libertatea de exprimare sînt numai două dintre drepturile fundamentale pentru care au murit oameni în 1989, cred că tocmai urinezi pe mormintele lor atunci cînd o arzi așa de arogant și de agresiv. Securiștii și coțcarii ar fi mîndri de tine!

De ce mai vii la Rockstadt dacă nu-ți place?

Greșit! Tocmai pentru că mi-a plăcut la Rockstadt 2014 mi-am luat bilete și la ediția din 2015. Dacă nu mi-ar fi plăcut, îmi luam banii, femeia și limba ascuțită și mă duceam la Brutal Assault. Vă asigur, îmi permit. Sînt un așa-numit return customer, adică visul oricărui prestator de servicii: un client care vine și a doua oară. Iar impresiile mele relatate public mă privesc în mod direct și personal – experiența mea va fi diferită de experiența ta. Crezi că a ta merită adusă la cunoștința oamenilor? Perfect, ia și scrie! E dreptul tău și al meu de plătitor să le împărtășim experiența în primul rînd organizatorilor, că poate data viitoare o să facă mai bine, precum și altor metaliști, care s-ar putea să găsească în relatările noastre motivul necesar pentru ca la următoarea ediție să vină și ei.

Cine ești tu să-ți dai cu părerea? Cîte festivaluri ai organizat tu?

Eu sînt un om din Vaslui care știe să cînte metal – mai bine sau mai prost decît alții – și care a terminat Jurnalismul cu 10 pe linie. Am participat, cît am putut și eu, la organizarea primelor două ediții din festivalul Rock Chance din Vaslui, în anii 90, și am apărut pe scenă cu Eternal Mourning între 1995 și 1998. Dar, dincolo de toate astea, sînt un plătitor de bilet care are un acut simț al observației, care are condei și care beneficiază din plin de prevederile articolului 30 din Constituția României, cel care reglementează dreptul la liberă exprimare. Sînt un consumator de produse și servicii plătite cu bani munciți și am dreptul să fiu ascultat de furnizori, în primul rînd, dacă am comentarii. Credeți-mă, există destui care nici măcar nu discută cu furnizorul dacă au vreo observație, ci direct cu autoritățile.

Concluzie – hai să dăm cu pace!

Susțin și promovez în continuare Rockstadt Extreme Fest, deși nu am nici măcar o convenție verbală de parteneriat media și nici măcar nu am întreprins vreun demers pentru a încheia o asemenea înțelegere. Am fost plăcut impresionat să constat că staff-ul din organizare s-a distanțat de acel derapaj, am apreciat că Buvnitz și-a cerut niște scuze scuipate printre dinți și împănate cu vitriol la adresa mea – e bine că a putut și atît. Sper că a învățat ceva din asta. Vă încurajez și pe voi să veniți la festival și să vă distrați, așa cum v-am îndemnat să veniți și la alte evenimente metalistice majore. Aveți ce trupe să vedeți și am convingerea că organizarea este mai bună decît în 2014, luați bilete de colea, așa cum mi-am luat și eu! Consider incidentul încheiat, în ceea ce privește județul Vaslui, iar în ceea ce mă privește pe mine vă las tuturor libertatea de a crede și de a spune ce vreți. Cu rezerva că, dacă depășiți limitele discuțiilor civilizate, s-ar putea să vă treziți cu o replică mai acidă decît apa regală.

Scandalos | Promoterul Rockstadt le datorează scuze metaliștilor vasluieni

Dragă domnule Ștefan Zaharescu, a.k.a. Buvnitz Buvnitzescu, aș vrea să înțelegi că ai greșit și că ai insultat la grămadă o bună parte a metaliștilor care au bilet la Rockstadt Extreme Fest 2015, împreună cu toți cei 375.148 de locuitori ai județului Vaslui, cărora le-ai adresat public, așa cum se vede și în fotografia anexată la acest articol, urările tale de respect. Respect în ghilimele, pentru că mie obrazul nu-mi permite să reproduc vorbele pe care ai găsit de cuviință să le arunci, atunci cînd ai rămas fără argumente logice într-o discuție – zic eu decentă – cu mine.

Pînă azi, pe la ora 14, chiar îmi erai simpatic. Te crezusem unul dintre puținii promoteri de evenimente underground care țin la tăvăleală și care știu să participe civilizat la o dezbatere. Ai avut grijă să-mi răstorni în mod brutal opinia la 180 de grade. Mai întîi ți-ai luat foc din cauza unui articol chiar simpatic despre Rockstadt Extreme Fest. Unul în care le explicam rockerilor că se pot descurca la Rîșnov chiar și cu bani puțini. O idee bună și care ar ajuta un promoter, cred eu, că și banii puțini sînt tot bani, mai ales dacă ești pus pe încasat. Dar bag de seamă că oricum nu ai stat să-l citești, ai început să faci spume de la titlu.

Din reacția matale, mai să zic că te deranjează rockerii sărăntoci, că mi-ai sărit la beregată ca codobatură care-și simte cuibarul amenințat. E dreptul tău, eu ți-am răspuns cu argumente. Mi-ai numit site-ul un cancan penibil, deși țin minte că inițial îți plăceau articolele mele. Nu-ți pot schimba eu opinia la care ești îndreptățit, pot doar să constat că tuturor le plac scrierile mele, pînă în clipa în care îi vizează. Ți-am arătat că am 30.000 de cititori care m-au apreciat doar în ultima lună, chiar dacă modestele mele articole nu întrunesc toate criteriile de TRV din manualul dumitale de adevărat metalist. După care, din senin, cînd ți-ai dat seama că ți s-au epuizat replicile, ai dat cu ghioaga în heleșteu și ai înjurat întreg județul meu natal.  Într-un limbaj de șef de galerie al unei echipe din divizia D, corcit dintr-un geambaș de robi și o birjăreasă, crescut și educat apoi de cerșetori într-un sălaș de hoți. Cam ăsta ți-a fost registrul. Crede-mă, sînt absolvent de Litere, specializarea Jurnalism și Științele Comunicării! Chiar mă calific drept expert în domeniu.

Ștefan Zaharescu, a.k.a. Buvnitz Buvnitzescu, insultă județul Vaslui
Ștefan Zaharescu, a.k.a. Buvnitz Buvnitzescu, insultă județul Vaslui

Acum, pe bune, cred că e timpul să ne definim relația. Eu sînt un metalist plătitor de bilet, care are blog și care e de meserie jurnalist. Mă duc la concerte și scriu despre ele, de cele mai multe ori pe banii munciți de mine. Iar Rockstadt reprezintă cel mai mare efort financiar depus pentru a participa la un eveniment metal din România: drum, potol, cazare într-un oraș mic și fără prea multe locuri la hotel… Și plătesc fără să regret. Tot ce vreau, în plus față de spectacol, este ca părerea mea să fie ascultată. În special de promoter.

M-ai văzut cu ochii tăi la coadă la bilete pentru Rockstadt 2015, cînd gagica mea se îngrămădea cu roackerii în rînd ca să le cumpere, în vreme ce eu vorbeam la telefon cu redacția RT, în față la Private Hell. Sigur m-ai remarcat, că ți-am complimentat noua tunsoare. Bilet am cumpărat și anul trecut, deci mă calific în categoria “return customer” – unul care mai vine și a doua oară. Îmi iau singurul concediu al verii ca să fiu prezent la Rockstadt, deși cu banii lăsați acolo aș putea să fac un all-inclusive de pomină în Turcia. Sau aș putea marca și eu un Brutal Assault. Sau aș sta de două ori pe atît în Vama Veche, la cort. Dar vin la Rîșnov, pentru că țin la metalul nostru.

Rockstadt Extreme Fest 2014
Rockstadt Extreme Fest 2014

În orice caz, sînt un client îndreptățit să își expună experiența căpătată în urma folosirii produselor și serviciilor plătite cu bani munciți. Un client pe care matale l-ai înjurat direct, la pachet cu un județ întreg. Aș vrea să-mi mai arăți un furnizor de servicii care îi oferă sex oral cu voie sau fără de voie unui client care are o sesizare sau o sugestie făcut. La shaormerie ți-a luat cineva județul în balon, atunci cînd ai cerut fără cartofi? Tipul de la cablu te-a trimis să-l bîjbîi în izmene după ce te-ai plîns că nu prinzi Super One HD sau Minimax? Mă îndoiesc! Tu ce scuză ai?

În calitate de prestator, ar fi bine să iei notițe atunci cînd ți se adresează un client și să faci corecturile necesare sau măcar să oferi un răspuns frumos de PR dacă altceva nu poți. Nu să arunci cu arme de insultă în masă. Așa cum eu răspund politicos comentariilor nu întotdeauna prietenoase la adresa blogului meu, unde accesul e gratuit, ai putea și matale să te prefaci interesat să îmbunătățești experiența rockerilor care vin la festivalul unde intrarea e pe bani iar distracția e pe și mai mulți bani. Crezi că exagerez?

Bilete la Rockstadt Extreme Fest 2015
Biletele noastre la Rockstadt Extreme Fest 2015

Dar matale nu. Ai zis că-i mai bine să oferi m**e la tot județul de unde mă trag. Și de unde o să vină, după știința mea, o gașcă de vreo 30 sau mai mulți metaliști care au strîns ban la ban, din august 2014 încoace, ca să fie prezenți la marele festival dintre munți, din 2015. Festivalul ăla pe care și eu, apropo, ți l-am promovat fără să cer în schimb nici măcar o pungă de semințe. Din solidaritate de metalist.

În Vasluiul pe care tocmai l-ai înjurat sînt profesori, sînt medici, oameni care trag de un salariu vai mama lui, dar care și-au pus deoparte în fiecare lună cîte 10 euro ca să vadă în august Moonspell, Ensiferum, At the Gates și Taake. Eu și echipa mea de moldoveni sîntem o excepție, că avem oleacă mai multe parale în bancă decît alți metaliști. Anul trecut, noi patru (dintre care trei vasluieni) am lăsat cel puțin 500 de euro în Rîșnov. Nu o să detaliez acum pe ce am primit bon fiscal și pe ce nu, dar pune măcar 100 de euro cheltuiți la eveniment de fiecare dintre ceilalți 30 de metaliști vasluieni și o să obții jumătate din onorariul unei trupe de pe la ora 20. Ți se par de colea banii ăștia? Adu-ți aminte că, statistic vorbind, vasluienilor le e de patru ori mai greu decît celor din Capitală să adune banii necesari pentru un eveniment precum Rockstadt. Ai putea arăta un pic de respect pentru niște rockeri cu adevărat devotați cauzei. Dar nu, matale le dai m**e de la înălțimea scaunului de mare organizator. Ce mai, ești un șmecher… 

11707536_503900579759381_831455903675706034_n

Însă mai îngrijorător este faptul că un promoter de metal abdică atît de simplu și atît de laș de la principiile care ne definesc mișcarea. Principii care încep cu respectul reciproc și cu toleranța, iar tu ai tras apa cu nonșalanță peste aceste valori fundamentale ale rockerilor. Și te-ai comportat ca un laș, pentru că ulterior ai editat comentariul și ai șters insulta. Prea tîrziu, pentru că fapta a fost comisă și am aici dovada. Ai jignit un județ întreg, 375.148 de cetățeni care nu ți-au făcut nimic, dintr-un județ unde s-a născut, în 1994, formația Eternal Mourning, cea care cînta black metal pe cînd matale erai încă la grădiniță. Iar eu eram chitarist în trupa aia și tu știi. Se vede, domnule Zaharescu Ștefan, cît respect ai pentru plătitorii de bilet și pentru metaliștii care au făcut pionierat în România, țară la al cărei regres văd că insiști să contribui cu forțe sporite.

Dar, cu înțelepciunea pe care mi-a dat-o vîrsta, sînt dispus să accept personal scuzele tale. În scris și în public, fără să le ștergi după 30 de secunde. Iar ca să le accept mai ușor, m-ar ajuta foarte mult să donezi banii încasați de la rockerii vasluieni unui centru social sau unei grădinițe din Vaslui. Îți găsesc eu vreo cîteva dintre care să alegi. Oferta mea expiră în 24 de ore din momentul publicării textului. 

Folk You 2015 | Am fost sau n-am fost?

Adică sigur n-am fost în prima zi, pe 30 iulie, că la televiziune încă se lucrează joia și n-aș fi putut să mă rup de la datorie. Dar am dubii în legătură cu cea de-a doua și cu cea de-a treia zi, cînd eu mă aflam cu altă treabă prin Vama Veche, locul unde și anul ăsta s-a ținut al doilea mare eveniment muzical de pe fața planetei, după concertul de Crăciun cu Ștefan Bănică Junior și Festivalul Lerului. No, deci sigur eram pe litoral, însoțit de Klava a.k.a. Pisica și de frate-miu ăsta micu, care a rupt-o la Londra prin 2001 și de atunci nu prea a mai venit înapoi. Oare de ce?

Pentru mine, folkul e muzica aia pe care o ascultam înainte să aflu că există rock. Și am vreo două melodii pe care încă le fredonez spontan, alături de altele pe care încă le țin în repertoriu, ca să smulg lacrimi de femeie la momentele oportune, ca un sadic oportunist sentimental ce mi-s. În fine, mai am vreo cîteva piese folk pe care le ascult exclusiv atunci cînd sînt în gravă depresie și beau singur – însă efectul e că mă melodiile alea îmi adîncesc depresia și mai tare, în loc să mi-o vindece (așa cum face metalul). Așadar, dacă tot am o relație cu folkul și dacă tot eram la o aruncătură de castană depărtare de scenă, am zis să-i dăm păcii o șansă și să ne amintim de frumoasele vremuri cînd un refren plasat înțelept pe o bancă în Copou, în acompaniament de șase corzi și două gagici (minimum) îți garanta un final de seară cu artificii și pupat cel puțin pe obraz. Mă știți, doar, un romantic greu de lecuit.

Era deja întuneric în Vama Veche cînd am pornit spre scena festivalului Folk You 2015 și presupun că am ratat ceva pînă atunci, dar n-aș putea spune ce, pentru că afișele ieșite-n cale nu aveau un program pe zile. Cu fiecare pas înainte spre sursa de sunet, două lucruri deveneau tot mai evidente: că nu o să mai putem avansa foarte mult și că nu prea o să pupăm scena. Erau mai mulți spectatori decît scoici pe plajă, așezați care turcește, care pe scaune pescărești pliante. Oamenii se vedea că-s de-ai locului, probabil își puseseră șezlongurile în față de la 5AM, ca pe vremuri la coadă pentru tacîmuri de pui și oase de porc. Și să știți că probabil trei sferturi din public ar fi avut șanse să prindă cozile de pe vremea regimului de odioasă amintire care ne-a gonit artiștii poporului taman în brațele lui Păunescu. Însă un sfert din public era grațios reprezentat de niște frumușele cam de anul 3 la Litere, ceea ce a făcut efortul să mai merite nițel tot deranjul. Fetelor, da! Pentru voi să știți că mi-am jertfit un pic din coeficientul TRV și m-am înscris la cercul de folk în generală, ca să găsesc zîne cu flori în păr asemenea vouă și să le impresionez cu melodiile mele sensibile! Păcat că nu m-am ținut…

Folk You 2015, foto Aurel Vîrlan http://www.aurelvirlan.ro/blog/2012/08/fotografii-festival-folk-you-vama-veche/
Folk You 2012 foto Aurel Vîrlan
http://www.aurelvirlan.ro/blog/2012/08/fotografii-festival-folk-you-vama-veche/

Și n-am pomenit fără motiv numele poetului care ne-a dat cenaclul, acel Woodstock itinerant al clasei muncitoare din Epoca de Aur. Inițial, am crezut că am greșit festivalul, că nu-s la Folk You și că, de fapt, am nimerit la un fel de Untold cu hipioți proletari. Adică la momentul sosirii noastre marea de oameni adunată acolo aplauda și lălăia fericită pe niște melodii ba de la Pittiș, ba de la Cenaclul Flacăra, însă toate șlagărele erau interpretate de cunoscutul cantautor MacBook. Evident, picasem la țanc într-o pauză dintre două trupe. Trupe sau cum s-o zice la folk. Dar senzația că-s amerizat la varianta digitală a Cenaclului Flacăra a rămas cu mine și după ce aparent s-a urcat pe scenă Vasile Șeicaru. În primul rînd, repertoriul lui s-a pupat așa de bine cu intermezzo-ul nostalgicilor păunescieni, că nu m-am prins de tranziție. În al doilea rînd, zic “aparent” pentru că nu vedeam scena ca să-mi dau seama dacă s-a mai umplut sau ba cu artiști. Cortul de sunet era pus numai bine, fix așa ca să ocupe tot orizontul meu vizual, iar ecranele de pe marginea scenei proiectau nu concertul, ci niște clipuri publicitare – unele la becuri ecologice, altele la siguranța în trafic. Așa că nimeni nu m-a privit ca pe un diliman cînd am întrebat “Nene, acuma e cineva pe scenă sau cîntă tot calculatorul?”

Între timp, pe bucata mea de nisip devenise foarte complicat să viețuiești. În picioare nu puteai sta, pentru că apărea mereu un nou grup de hipioți care voia să treacă fie într-un sens, fie în celălalt, și trebuia să te dai la o parte. Dar nu aveai unde să te dai la o parte, pentru că alți hipioți așezați pe jos te forțau să calci pe note sau chiar să faci manevre contorsioniste de Twister ca să nu le provoci daune trupești. Jos cu siguranță nu se mai putea așeza nici măcar o pisică și mi-a venit în minte imediat ce idee bună ar fi fost dacă organizatorii ar fi trasat niște coridoare prin care să se circule civilizat. Ecologist cum mă știți, mi-am ținut gunoaiele în buzunare pînă am plecat, deoarece nici la coșul de gunoi aflat în raza vizuală nu mai puteam ajunge, de aglomerație. Deci în picioare era imposibil de stat, jos la fel, dar lovitura de grație mi-a dat-o tipul care s-a urcat pe scenă după Șeicaru – abia leșinăturile lui de melodii m-au făcut să plec. Condiții grele la concert am mai îndurat, dacă muzica a meritat.

Numai că de la Folk You nu pleci pur și simplu. Am aflat asta pe final de seară, în cortul nostru conjugal întins taman pe partea ailaltă de Vamă (probabil cu pioletul cel mai sudic bătut direct la bulgari), unde prin antifoanele înfipte gospodărește în urechi am mai ascultat forțat o variantă degresată a trupei Vița de Vie, care și-a interpretat oarecum acustic toate hiturile de acum un deceniu și jumătate. Hituri mai proaspete de la ei oricum am înțeles că nu ar mai fi de prin 2002, așa, dar aclamațiile auzite prin folia cortului m-au convins că lumea halește cu entuziasm ciorbă reîncălzită nu doar la Povestea Ceaunului, ci și la festival. Și tot prin dopurile de urechi am ascultat recitalul Iris, care s-a auzit de parcă Minculescu era în cort cu noi și ne zădărăște cu versul ăla al lui, “Vrei să dormi”… Chiar voiam și speram ca următoarea melodie să fie apogeul serii, dar Minculescu tot își amintea că mai are un șlagăr necîntat și m-a ținut treaz pînă la 2AM.

Am revenit și la a treia zi de Folk You, dar asta chiar a durat puțin. Cînd l-am auzit, din poarta festivalului, pe Chiliman cum dă sfaturi despre femei și despre viața în cuplu, mi-am luat pisica, i-am cumpărat o coroniță cu flori și am făcut cale-ntoarsă către nu mai știu ce club unde sigur am ascultat o piesă Queen. Seara am terminat-o în cortul nostru ca un palat, acompaniați de vechile hituri de la Phoenix, interpretate de o cu totul altă pasăre, ale cărei țipete mi-au penetrat antifoanele așa cum penetrează Colgate smalțul dinților. Cam pe la melodia cu sirena de pe Cantofabule mi-am luat un somn crunt. Iar asta a fost, dragi copii, povestea festivalului Folk You 2015, din perspectiva unui blacker care s-a învoit și de la Artmania, și de la altele, ca să petreacă un weekend în familie pe malul mării. 

Însă mă bîntuie o singură dilemă: eu am fost sau n-am fost la festival? Că atunci cînd am încercat să mă duc la el, m-a gonit pe toate căile posibile. Iar atunci cînd am fugit eu de el, m-a căutat pînă m-a găsit și și-a făcut mendrele cu urechile mele. Cînd am vrut eu, n-a vrut el și invers. O neînțelegere vecină cu violul auditiv. Iar dacă intrarea a fost moca, eu cui pot să-i cer banii înapoi?

Cu siguranță voiam să vin la mare…

Metalist sub acoperire | Discriminarea rockerilor de către rockeri

Există o inchiziție neoficială a metalului, o congregație pentru puritatea doctrinei și un comitet de evaluare a cuantumului de TRV al multora dintre noi. Gruparea este mică, dar extrem de vocală și de veninoasă, iar unii și-au încercat colții și de subsemnatul. Probabil că nu sînt singurul pe care Ministerul Adevărăciunii în Metal îl lasă rece – încă de pe vremea cînd se erijaseră în poziția de arbiter metallorum niște pletoși veterani, dar cam țîfnoși, care ne aruncau flegme pentru că ascultăm black metal și nu prea ne pasă de Emerson, Lake & Palmer. De exemplu. Scuipătorii de venin dintre metaliști trăiesc și azi, din fericire prea puțin băgați în seamă și destinați uitării, abandonați chiar și de cei care cîndva au încercat să le fie prieteni. Pentru ei, dar și pentru rockerii nevinovați care le-au simțit vitriolul, am pregătit povestioarele de mai jos:

Era o zi nasoală de iarnă prin 2009, iar eu încă nu-mi revenisem din șocul veștii că aveam de condus o redacție de știri care încă nu exista, la Jurnal TV, în Chișinău. Eram un gras de circa 150 de kile, la costum gri fără cravată, ca Tsipras, și încă nu-i învățasem bine pe toți reporterii, dar reușisem să-i identific repede pe unicii responsabili cu unica emisiune în rusă de acolo. Era și greu tare, că dintre toți doar ei vorbeau numai rusește! Îi simpatizam pentru că erau profesioniști și responsabili, iar eu mă aflam de vreo cinci ani într-o misiune sacră de a deprinde cît mai bine limba lui Pușkin – probabil în onoarea campusului studențesc de fete din Iași unde am frînt mai multe inimioare decît nasturi de la sutiene. Probabil că asta nu trebuia să vă spun…

Mihai Ursu, 2009, Chișinău
Mihai Ursu, 2009, Chișinău

În fine. No, și cum alergam dinspre un breaking news către altul în ziua aia neprielnică oricărei forme de chef, dau nas în nas cu Sașa, producătorul frumoasei și talentatei rusoaice Iulia Feodorova. Purta o flaneluță de pensionar de la RADET, niște adidași ponosiți și cred că o pereche de blugi de culoare incertă, dar ștearsă. Dintre toți, el era singurul pentru care grijile păreau la fel de străine ca sărăcia de biserică, așa că mă duc să-l salut. Sașa scoate o pereche de căști din urechile care-i străjuiau capul cu început de chelie și-mi răspunde. Curiozitatea nu-mi dă pace:

– Ce asculți? Dă să văd…

– N-ai de unde ști… 

Sașa Curchin de la Jurnal TV, un mare metalist
Sașa Curchin de la Jurnal TV, un mare metalist

Mintea mea parșivă deja cocea o replică sarcastică, dureroasă ca o pustulă pe cale să erupă, despre cei cu puțină credință, care n-au habar că pot exista și români cu știință într-ale muzicii de la Răsărit, la zi cu discografia Lyube și DDT, Okudjava, Vîsoțki și Mark Bernes așa cum eram eu.

– No, zic, dă-mi oricum… 

Era Dimmu Borgir.

Cînd i-am recunoscut trupa, omul a dat ochii peste cap de mirare ca niște păcănele care-au plesnit un jackpot. Căci așa cum eu nu mă așteptam să-l prind pe Sașa în flagrant delict de black metal, nici el nu-și imagina că un burtos de la Vest pus mai-mare la știri și care o arde corporatist low-cost ar avea vreo legătură cu mișcarea underground din Iad. Iaca, stăteam față în față doi grăsani (unul mai umflat decît celălalt, respectiv eu), îmbrăcați unul ca un gabor în civil, altul ca un administrator de scară, din culturi diferite, angajați la o televiziune de știri, și nu doar că habar n-aveam că ambii sîntem metaliști – dar nici picați cu ceară nu ne-am fi imaginat una ca asta.

Și am meditat un pic atunci la ce rockeri eram cîndva și cum am ajuns să fim confundați tocmai noi cu șleahta de civili de care altădată ne era atîta sictir… Ăia care ne disprețuiau pentru plete, pentru blugii tăiați și pentru lipsa noastră de respect pentru popii lor obezi și pentru tradițiile lor cu dansatul găinii la nuntă sau la mort.

Mihai Ursu pe diploma de Bac
Mihai Ursu pe diploma de Bac

Nu am fost dintotdeauna un corporatist tuns regulamentar, ci din contră. Am fost roacker cam de pe cînd am constatat că-mi plac enorm gagicile. La 12 ani, ascultam Beatles, iar la 13 deja o dădusem pe heavy metal – Iron Maiden, Queensrÿche, oleacă de Judas Priest, o grămadă de Accept, Black Sabbath la orice serbare școlară, d-astea. La 14 ani, deja băgam binișor la chitară, depășisem etapa cu Electric Funeral și cu Nativity in Black, mă apucasem să compun piesele mele. La 15 ani, am apărut pe scenă pentru prima oară cu o trupă de punk-alternative de care nu mi-e rușine nici în ziua de azi, dar care mi se pare acum cam superficială pentru puterile mele intelectuale. La 17 ani, black metal respiram, mîncam și țineam în brațe. Eram chitarist la Eternal Mourning, una dintre primele trupe de black metal (dacă nu chiar prima) din România cu mesaj antireligios.

La admiterea în facultate, m-am prezentat îmbrăcat înțolit în negru și cu o mare cruce întoarsă atîrnată de gît, umbrită doar de pletele care-mi depășeau binișor linia umerilor – și am avut două probe orale înainte de testele scrise. Am intrat primul pe listă. Bucuria că merg la facultate a ținut cît o bere rece pe vreme de arșiță, mai exact pînă cînd am constatat că dacă pînă atunci avusesem bani puțini, de atunci aveam să fiu și mai sărăntoc, și mai fomist, cu și mai puțin timp pentru metal. Mi-a rămas doar să-mi exercit singura profesie din care mai exista o speranță să pot trăi, jurnalismul.

Apoi a venit primul internship ratat, la Monitorul de Iași. Era cam în perioada cu ultimele două mineriade, și alea ratate, ale lui Miron Cosma. Cu pleata încă în vînt, ca Luceafărul Huilei, am fost suficient de arogant să spun la o ședință de redacție că din gașca aia de 10 aspiranți doar eu și poate încă unul o să ajungem vreodată jurnaliști profesioniști. Toni Hrițac m-a pus pe liber cam după o săptămînă, însă acum, după 17 ani de la scena cu pricina, constat că doar eu am mai rămas în presă din toată trupa aia aliniată la instrucție de front într-o iarnă tulbure într-o țară de tranziție grea. Am ratat și următorul internship, la Radio Nord-Est din Iași, deși cînd l-am văzut pe Cristian Leonte că prezenta știrile cu plete mi-a mai crescut un pic inima. Mno, de pletele mele n-a fost loc nici acolo. Și atunci i-am condamnat pe toți la moarte, iar pe mine la tunsoare.

Mihai Ursu în Irak
Mihai Ursu în Irak

Frizerul din Nicolina tremura cu mîna pe foarfece și m-a tot întrebat o jumătate de oră, ca la consiliere matrimonială, dacă-s sigur că vreau să mă despart de coama mea brutală. Probabil că mai luase bătaie de la vreun pletos care a regretat a doua zi o decizie radicală luată sub influența cine știe cărei poșirci ieftine și contrafăcute – cine poate ști? L-am liniștit, i-am cerut doar o șuviță amintire și am lăsat în urmă falnica mea pleată, jertfită pe altarul televiziunii. O lună mai tîrziu, eram reporter TV și prezentam prima mea emisiune. După un an și jumătate, eram corespondent Antena 1. Peste încă un an, reporter special la Prima TV, în București. Și de acolo, BBC, Euronews, Discovery și Russia Today parcă stăteau la pîndă să mă înșface și să mă paseze de la unii la alții.

N-am uitat însă de unde am pornit și cu siguranță nu mi-am șters metalul din inimă. Plecam cu căștile în urechi la filmări prin cine știe ce deșert unde pîndeau talibanii să ne ofere ceai, iar în ele puneam un Emperor, ca să mai atenueze cele două sute optzeci de catralioane de grade sub care ne coceam. Tresăream cînd vedeam pletoși pe stradă – iar la rockerițe aproape că-mi venea să mă pun în genunchi și să le rog să mă ia acasă. De la prima mea filmare în Sofia, țin minte doar afișul cu Ozzy Osbourne în concert la bulgari – la noi avea să vină abia peste încă șase ani. Din Kosovo, una dintre cele mai puternice amintiri este cu un tînăr căpitan care asculta Rammstein în timp ce-și pregătea armamentul pentru cafteală. Și dădea din cap. Metalul a fost mereu cu mine, precum Forța cu Obi-Wan. Chiar dacă nu mi-au ieșit socotelile să devin rock-star, prima mea opțiune de carieră.

https://www.youtube.com/watch?v=1QuBmnDZlLk

Așa că mă întristează enorm să văd acum rockeri de o vîrstă cu mine sau chiar ceva mai copți cum strîmbă din nas cînd văd mutre corporatiste ca a mea pe la concerte. Nu-s multe cazurile astea, fiindcă valorile fundamentale ale rockului sînt libertatea de exprimare și toleranța reciprocă. Lecții pe care cei mai mulți le-au deprins fără profesor. Noi îi invidiem, dar și îi felicităm pe cei care au reușit să își facă un rost în jurul muzicii și să trăiască visul rock’n’roll – sînt convins că toți rockerii sub acoperire de astăzi ar fi vrut să le calce pe urme. Știu că eu, de exemplu, arăt ca un contabil în cămășuța mea de in, dar mîna care se ridică acum cu o pereche de coarne e aceeași care acum 20 de ani cînta Ave Satan pe chitară, iar glasul care strigă acum Hail e același care în 1996 ținea backing vocals într-o formație de black metal. Și ca mine mai sînt sute, fiecare cu propria sa istorie și cu propria-i șuviță de pleată păstrată ca amintire. Și nicidecum mai puțin TRV, chiar dacă poartă țoale TRF. Ascunși prin birouri, plătindu-și taxele și ascultîndu-și superiorii ierarhici (asta e partea cea mai grea), dar visînd la marile concerte de altădată și la viitoarele festivaluri de pomină. Iar dacă-i vedeți prin public, pe lîngă voi, puteți să-i salutați și să-i luați în brațe ca pe niște frați care au avut o cale ceva mai lungă de străbătut pînă să ajungă acasă.

Cannibal Corpse | Iubirea a fost în aer la Arenele Romane

Romantic iremediabil, așa cum mă știți, n-am putut sta acasă știind că martalogii death-ului brutal și tehnic de peste Ocean au poposit în localitate cu planuri de spectacol – deși mă așteptam ca oleacă mai mulți metaliști să onoreze cu prezența unul dintre cele mai mari evenimente roackerești din România anului 2015. Dacă te iei după pagina oficială a evenimentului, vreo 800 de metaliști și-au dat check-in la concert. Luați la bani mărunți, însă, vreo 200 dintre ăștia s-ar alege cu un mare absent în catalogul de grozăvii și cu nota la purtare scăzută. Însă iubirea chiar a plutit în atmosferă pentru cei și cele care au călcat pragul Arenelor în seara de 24 iulie – am văzut cupluri ținîndu-se de lăbuță, copilași cu plete (semn că niște oameni s-au iubit în prealabil) și chiar gagici în țoale de Bamboo care se unduiau grațios pe răcnetele monstruoase ale lui Fisher a.k.a. Corpsegrinder. Un pletos înalt și lat cît o budă de la țară, dar cu priză incredibilă la gagicăret! Vă arăt dovada ceva mai jos.

Going to Cannibal Corpse like a boss...
Going to Cannibal Corpse like a boss…

Primele semne că ne aștepta o seară sub semnul iubirii și al sentimentelor gingașe au apărut chiar pe cînd ieșeam pe ușa casei, în companie de două bunăciuni printre care mă simt obligat să menționez că se număra și Claudia, a.k.a. Klava, a.k.a. Pisica fotografă – de data asta doar cu camera de pe telefon, că mergeam să ne destrăbălăm. Din păcate, n-am putut să le fac o poză mecanicilor de la întreținerea liftului care bormașinizau destoinic chiar lîngă ușa mea în clipa cînd părăseam incinta și prin mintea cărora s-au derulat în 5 secunde un catralion de scenarii. Le-am citit asta în ochi… Și culmea e că m-au recunoscut de la televizor, că s-au oferit imediat să-mi vîndă un pont pentru emisiune! Deci gradul meu de TRV pe scala telespectatorilor bărbați cu studii medii din mediul urban și cu obiceiuri de consum conservatoare (că aveau o conservă goală de pate, de aci am dedus) a crescut într-o clipă cît într-o lună, cel puțin din partea băieților care mi-au zis cu glas tremurînd că instalează ascensoare din 1983 și așa ceva încă… Dar să revenim la oile noastre sculate din morți!

Epileptic Outbreak – o trupă ca o mică regie autonomă

Fidel misiunii mele de a boschetări o bere-două înainte de orice concert – ca să nu uit ce gust are hameiul înainte să mă expun la Ciuc from Hell – am ascultat primele două piese Epileptic Outbreak pe o bancă în afara complexului, supravegheat de privirile pline cu reproșuri negrăite din partea Pisicii. Brutalitatea care se revărsa din boxe mi-a stîrnit curiozitatea în așa măsură, că am luat Pisica de-o gheruță și am dus-o să văd minunăția. Frățioare, erau șapte pe scenă cînd am intrat eu, după care au rămas doar șase și am văzut că doi dintre ei erau vocaliști. Cum nu-i știu personal și nici după nume, le-am atribuit rapid în cap cîte o poreclă: pe vocalul cu păr mai mare și barbă l-am denumit Caveman, iar pe colegul lui cu șapca pusă de-a-ndoaselea l-am branduit instantaneu Vanilla Ice. Băgau destul de mișto băieții, dar au simțit nevoia să mai cheme întăriri – un al treilea vocal, botezat păgînește tot de mine Hipsterul, că mi-a scăpat numele lui din buletin. Păi bine, măi ficiori, eu caut ca nebunul un vocalist de șase luni încoace și voi o dați cu trei? Că numai la primărie și la întreprinderile de stat angajează trei oameni ca să facă treaba unuia singur.

Epileptic Outbreak live la Arenele Romane, 24 iulie 2015
Epileptic Outbreak live la Arenele Romane, 24 iulie 2015

 

Dar, dincolo de miștourile mele inevitabile, băieții ăștia cu excedent de personal în trupă mi s-au părut ascultabili. Am remarcat în special chitaristul lor solo, care mi s-a părut pus pe fapte mari și care oricum sărea în evidență cu zongora lui cît un țambal, că avea vreo 75 de corzi și era vopsită în culorile unui șarpe veninos gata să atace. Însă ce n-am prea reținut eu de la simpaticii ăștia – care dacă își pun tricouri la fel pot trece drept o echipă de fotbal în sală – au fost niște linii melodice. Hai să zic că poate o fi din cauza primei audiții, dar sper ca după următorul lor concert să-mi rămînă totuși ceva în cap de la dînșii. Iar aici nu mă refer la un tîrnăcop, înțelegeți…

L.O.S.T. și Cannibal Corpse, mesagerii dragostei

Acuma, pe bune, ce să poți zice despre niște veterani care-și fac meseria la meserie? Și pe care i-ai mai văzut prin concerte – în formula actuală și prin alte combinații – încă de prin anii 90… Despre L.O.S.T. vorbesc aici, o trupă care și-a cîștigat pe drept locul pe afiș la Cannibal Corpse, de la care am avut așteptări mari și care, nici de data asta, nu m-a dezamăgit. Băi băieți, păi mă dezamăgiți pe partea ailaltă, că nu-mi dați motiv de caterincă! Eu ce mai scriu aci? Că doar nu-s PR-ul vostru… Voi nu dați o fasolă, nu arătați semnul Aurei către public? Ca să fie adevărul spus pînă la capăt, o mare parte din show-ul lor i-am urmărit din backstage, că m-au înghesuit niște prieteni dotați cu beri și cu o fată verde care azi face 23 de anișori, în cinstea căreia și în cinstea cărora am închinat una rece și încă una rece și încă una rece și cam de pe acolo am pierdut oleacă șirul berilor. Noroc că erau mici.

L.O.S.T. live la Arenele Romane, 24 iulie 2015
L.O.S.T. live la Arenele Romane, 24 iulie 2015

Ei, și-au apărut sfîrtecătorii de leșuri pe care i-am așteptat de prin liceu (și pe care i-am cam ratat tura trecută), moment în care de prin munți au început să coboare metaliștii transhumanți, de prin subsoluri au scos timid scăfîrliile nește zombalăi și doi psihopați cu mască de schi au ieșit cu drujbele la socializat. Despre muzică n-ar fi multe de spus, băieții și-au interpretat hiturile promise, au aruncat pe masă și un bis, Corpsegrinder a făcut poante și miștouri cum îl bănuiam că va face, rockerimea a sărit, sunetul a picat preț de o secundă (probabil că inginerul de sunet a fost distras vremelnic de un zombalău recalcitrant) și în rest treaba a mers ca unsă. OK, vorbeau rockerii că un tembel a sărit cu pumnii la un agent BGS, dar eu n-am fost pe fază, n-am văzut, deci nu vă pot confirma incidentul.

Romance @Cannibal Corpse
Romance @Cannibal Corpse

Și cum să fiu atent la altceva, cînd Cannibal Corpse era pe scenă? M-am holbat ca flămîndul la praznic cum le zburau ghearele pe instrumente lui Rob și lui Pat. Bine că nu era un echipaj de la rutieră pe acolo, că sigur încasau o amendă pentru depășirea vitezei legale. Și, fără glumă, am văzut o grămadă de cupluri care se îmbrățișau și se pupau pe Stripped, Raped and Strangled, ceea ce îmi sugerează că unii metaliști au acasă o viață extrem de interesantă. Au fost geniale două gagici de lîngă standul cu nachos – nu le-am făcut poză, m-am temut să nu par penibil – fete care se unduiau ca lanurile braziliene de trestie bătute de briza Atlanticului, erau îmbrăcate ca de Bamboo, dar se citea pe chipul lor ce fericite-s că ascultă Cannibal Corpse. Douăzeci de anișori aveau, iar faza asta mi-a sporit încrederea în noua generație de metaliști undercover.

După 20 de ani: doi muschetari și un boschetar
După 20 de ani: doi muschetari și un boschetar

Într-o notă extrem de personală, m-a bucurat să dau nas în nas cu doi metaliști vasluieni, pe care nu-i mai văzusem de 20 de ani și pe care abia i-am recunoscut. Ștefan și Barbi, foști membri ai trupelor legendare Groaza și Osînda, cei mai brutali fani Cannibal Corpse din Vasluiul anilor 90, azi metamofozați în corporatiști apretați, dar care n-au renunțat la vechile obiceiuri. Barbi s-a remarcat prin faptul că a luat bilet de patru ori la Ace Ventura doar ca să vadă cele 20 de secunde de Hammer Smashed Face din film (cică s-ar numi cameo). După care a ieșit. Același Barbi nu știu cum a făcut, dar a mai întinerit de cînd nu ne-am văzut, că pare mai puștan decît era în liceu – deci am motive solide să-l suspectez că e vampir. No, și ce? Unde-s adunați 500 de zombalăi o fi loc și de un Dracula…

Recapitulare

Am făcut o mică investigație printre roackerii mei ca să aflu de ce naiba n-au venit mai mulți la Cannibal Corpse. Rezultatele-s așa: unul uitase și s-a antamat să filmeze nu știu ce cumătrie, altul era de serviciu, altul a rămas fără bani că i s-a stricat mașina, altul i-a promis femeii că o duce în Vamă, alții aveau un city-break programat de cînd hăul și n-au vrut să renunțe și, în fine, alții i-au mai văzut pe afară și au zis pas. No, păcat, nici nu știu ce au pierdut. OK, au avut de pierdut și berea aia Ciuc la 7 lei halba – care, de data asta, parcă n-a fost chiar atît de nașpa. Ori au scos ediția jubiliară Cannibal Corpse, de teama lui Fisher, ori m-am învățat eu cu greul, ori pauza de două săptămîni fără Ciuc m-a făcut mai tolerant, ori canicula de peste zi mi-a mai coborît nivelul pretențiilor… Juriul încă nu s-a decis. N-a fost coadă la bude, că n-avea cine s-o facă, dar băieții au stat iarăși fără chiuvete (bleh). În fine, eu am permanent șervețele umede la mine și sper că tot așa au avut și au folosit toți roackerii cu care am dat mîna. Altfel, riscăm să ducem iubirea la un alt nivel… La capitolul catering, am înfulecat ca doi balauri un langoș sărat care s-a lipit numai bine peste gaura lăsată în mucoasa gastrică de berile consumate în formă continuată – dar și turta aia tot șapte lei a fost, adică banii pe două zile pentru o familie din lumea a treia. A trecut clasa, dar dacă țineți la siluetă mai bine îndurați…

Kill or Become, vă jur!
Kill or Become, vă jur!

În fine, totul a fost în parametri și în paralitri, mai puțin publicul. Ăsta din urmă a corespuns doar calitativ, nu și cantitativ. Ceea ce e chiar mare păcat, pentru că biletul a fost numai 65 de lei în presale (cît o jumătate de seară în Fabrica), spectacolul a ieșit mișto de tot și trupa asta greuceană nu știu dacă mai vine prea curînd pe la noi. Mai ales dacă pleacă acum cu amintirea unui public de scenă mică pe la nu știu ce festival din fosta Yugoslavie… Încă una-două faze dintr-astea și după aia ne trezim că am revenit la situația din anii 90, cînd trebuia să mergi la unguri ca să vezi trupele mari, care pe la noi nu veneau nici picate cu ceară.

Mulțumirile mele sincere companiei Phoenix Entertainment pentru ocazia de a evalua acest eveniment!

Smartphone de metalist | Marshall lansează telefonul dedicat melomanilor

Ați citit bine, iubitori de metale! Legendarul producător al amplificatoarelor Marshall, cele care fac posibilă muzica noastră iubită și brutală, se lansează pe piața telefoanelor inteligente – la un mod cît se poate de inteligent. Compania britanică a anunțat că pregătește aparatul intitulat – cum altfel – the London, instrument creat în jurul muzicii din el și nicidecum cu gîndul la alte năzbîtii cu blingăreală care i-ar putea cuceri poate pe fanii lui Smiley. Aparatul ar urma să ajungă pe piață, implicit în mîinile încornorate și înzorzonate ale metaliștilor, după 21 august 2015.

The London by Marshall
The London by Marshall (theverge.com)

Cine iubește rockul se va îndrăgosti la prima vedere de aparatul ce pare creat cu intenția de a deveni un accesoriu indispensabil, pe lîngă pentagrame, cruci și pandantive cu Mjolnir. Încă n-am avut bucuria să-l înșfac – ar fi fost o treabă – dar aspectul te cucerește din prima. Designul amintește de amplificatoarele al căror chip simbolizează rebeliunea muzicală, dar și sunetul profesionist la orice concert – underground sau mainstream. Rotița laterală aurită (hmmm, putea fi argintată…) controlează volumul și-ți lasă impresia că ai un potențiometru analog sub deget. Aparatul mai vine accesorizat cu o pereche de căști Marshall, pentru ca roackerii utilizatori să-și poată asculta muzica din telefon la cel mai înalt nivel de fidelitate. Vis, ce mai! Unde mai pui că dispozitivul are două ieșiri de jack pentru ca doi metaliști să se poată bucura simultan de aceeași melodie, fără să fie nevoiți să cumpere splittere sau, și mai rău, să stea fiecare cu o cască într-o ureche. Ați pățit și voi, nu? E ca și cum ai împărți o ciorbă folosind aceeași lingură…

Marshall Smartphone - the London
Marshall Smartphone – the London (theverge.com)

Softul telefonului are, cum era și normal, o sumedenie de aplicații pentru muzică. În primul și în primul rînd merită menționat butonul M, o scurtătură care te duce direct la folderele cu supărăciunile salvate în memoria aparatului sau în cardul micro-SD pe care-l poți adăuga opțional. Controlul sunetului este asigurat de un egalizator manual cu o grămadă de parametri, că aproape-ți vine să chemi în ajutor un sunetist profesionist ca să ți-l deslușească. Cireașa de pe tort, în opinia mea, este însă posibilitatea sugerată de creatori ca aparatul să găzduiască și o aplicație pentru procesat chitara. N-ar fi imposibil, pentru că drăcovenia inteligentă de la Marshall rulează pe Android, un sistem de operare prietenos cu asemenea giumbușlucuri destinate chitariștilor și care n-ar avea nici un motiv să-mi refuze tocmai mie un asemenea hatîr. Cu siguranță aparatul are deja o aplicație de DJ, pentru prietenii tăi bumțăriști, ca să-i momești pas cu pas către lumea metalului – sau pentru tine, dacă ai în plan să-ți faci o trupă de industrial sau de aggro-tech și alte minuni d-astea care în general pe mine mă cam lasă rece.

Marhsall Smartphone DJ App (theverge.com)
Marhsall Smartphone DJ App (theverge.com)

Luați și citiți aici specificațiile tehnice complete ale aparatului. Înainte să vă apucați prea tare de salivat după el, țineți cont că prețul preconizat de vînzare este de 590 de dolarieni americani, ceea ce înseamnă că la noi o să ajungă probabil cu un bonus de 60% pus capac de dealeri și de intermediari, așa cum e obiceiul pămîntului. Așa că primul tovarăș de-al vostru care-l afișează trebuie să dea bere la toată gașca!

 

Percepție distorsionată | O neînțelegere contondentă în underground

Iulie 1998, Casa de Cultură “Constantin Tănase” din Vaslui

Într-o sala de repetiție de la subsol tăcerea e spartă de răgetele unui disperat chitit să-mi spargă mecla pletoasă.

– Bă, te omor! Urlați aici ca animalele, n-aveți nici o treabă cu muzica, habar n-aveți să cîntați! Să nu vă mai prind pe aici, că vă rup picioarele!

– Cine ești tu, nene? Eu nu repet aici, am venit să iau un distors…

– Iei pumni în bot dacă mai comentezi! Nu pot să le predau copiilor electronică din cauza voastră. Trupa voastră e de căcat!

– Dar eu nu repet aici, eu am venit doar să iau distorsul ăsta…

– Lasă că știu eu, nu mă duci tu de nas! Să te ia mama dracului! Chem paza, vorbesc eu cu Rășcanu să nu mai calci pe aici, nenorocitul dracului!

Viitori fani Eternal Mourning, adunați pe treptele Casei de Cultură
Viitori fani Eternal Mourning, adunați pe treptele Casei de Cultură

Martie 1995, Vaslui, casa unui lăutar din Crucea Gării

– Se pricepe la chitară băiatul dumneavoastră, domnu’ Ursu! E bine că-i luați distorsul ăsta, dacă vrea să cînte rock. Ce-i place? AC/DC? Led Zeppelin? Voltaj?

– Ei, nu știu eu ce-s trupele alea, eu ascult ABBA și Boney M. Cum spuneați că se cheamă efectul? Pare cam călărit, așa. Sigur merge?

– Boss Heavy Metal 5. Ia dați-l băiatului să facă o probă… Dacă-i place, vi-l dau cu 500 de mii, dom’ profesor, că m-ați învățat matematică!

Mihai Ursu, pe vremea cînd nu avea încă distors
Mihai Ursu, pe vremea cînd nu avea încă distors

Februarie 1994, tot Vaslui, acasă la Horațiu, rocker electronist

– Mișto efectul ăsta lipit de tine pe un cablaj, băi Horațiu, dar nu-i poți da un pic mai multe cojones? Parcă sună a Queen…

– Ci vrei, uăi Mișu? L-am făcut din niște tranzistori și doi condensatori, două potențiometre și un integrat, special ca să sune ca la Brian May, că io-s fan Queen. Uite, scrie și pe tricou! Da’ ce-ți trebuie ție efect mai supărat pentru punk alternativ ce cînți tu acuma?

– E posibil să vreau ceva mai nervos. Tot mă întreabă Octav dacă nu mă bag din nou cu el să facem o trupă de black metal. Eternal nu-știu-cum vrea să-i zică. Mai văd dacă mă combin.

– Încearcă pe la lăutarii ăia din Crucea Gării, că sigur au o pedală de măritat. Eu atîta am putut, din ce-am învățat la cercul de electronică…

6660_111095701011_7533182_n
Mihai Ursu și Adriana, imediat după Top T 1996

Septembrie 1997, Vaslui, pe la Secu

– Uăi Mișu, felicitări pentru ce-ați făcut la festival cu Eternal Mourning. Auzi, voi acuma nu cumva repetați în Iași, la Oliver?

– Da, că aici în Vaslui n-avem unde și acolo mai dăm într-o tobă ca oamenii, avem un procesor oleacă mai acătării…

– Păi nu-mi împrumuți mie pedala ta de distors, dacă tot ai la studio? Vreau și eu să-mi fac trupă de grindcore și n-am efect. Bine că avem sală la Casa de Cultură, s-a îndurat Rășcanu să ne dea o gheretă la subsol.

– Bine, dudă! Na-ți-l, da’ să ai grijă de el, că-l vreau înapoi. Baftă la repetiții!

Mihai Ursu și Mike Bulai (Eternal Mourning), înainte de facultate
Mihai Ursu și Mike Bulai (Eternal Mourning), înainte de facultate

Noiembrie 1988, Cercul de electronică de la Casa de Cultură

– Tata Urs, ce de diplome la electronică ai adunat pe pereții ăștia! Ale tale-s?

– Unele-s ale mele, măi Mihăiță, altele-s ale elevilor de la Cercul de electronică… Ia vezi pe ce pui mîna, că unele-s sub tensiune și curentează!

– Și i-ai învățat tu să facă aparate electronice pe copii?

– Da, Mihăiță, dar acuma tocmai strîng catrafusele de aci, că m-am săturat. Să predea cine o mai vrea electronică, mie mi-a ajuns! Hai, că avem serbare la școală și după aia mergem la țară…

Gabriel Ursu și Mihai Ursu în Epoca de Aur
Gabriel Ursu și Mihai Ursu în Epoca de Aur

Iulie 1998, Vaslui, pe la Teatrul de Vară

– Uăi dudă, eu plec la facultate și mi-aș cam lua distorsul înapoi, să mai repet la el în cămin.

– Da, uăi Mișu! Na cheia de la sală, e în subsolul ăla unde ați avut și voi studio prin 1993, cu Tombstone. Te descurci?

– Stai fără grijă, ce mi s-ar putea întîmpla?

Arta cere sacrificii
Arta cere sacrificii…