Tag Archives: recital

Dulcegării și Judas Priest la Romexpo

Cine pune un concert Judas Priest la Romexpo într-o seară de miercuri e chitit să comită un fiasco monstruos – așa îmi spuneam în sinea mea pe 1 iulie, în timp ce mărșăluiam pe asfaltul Capitalei către pavilionul C, unde cel mai tare din parcare urma să fie Rob Halford cu gașca. Iar cea dintîi impresie de la fața locului părea să îmi confirme așteptările. Eram pregătit sufletește pentru o mare dezamăgire. “Ce le-a trebuit organizatorilor să delimiteze trei zone de public, dacă, uite, stau pe trei sferturi goale?” – cam astea erau gîndurile mele. Pe marginea perimetrului rockeresc am mai remarcat ceva standuri care mi-au turnat combustibil suplimentar pe harul de cusurgiu nativ ce tocmai începea să germineze într-o serie de caterinci vitriolice. Langoși, nuga cu alune și chiar faguri de miere parcă nu pică bine la intestin în combinație cu bere și heavy metal. Dar zeii rockului îmi rezervaseră o surpriză mai mare decît camioanele cu echipamentul de scenă.

WP_20150701_001

La 18:30, parcarea duduia de riffurile concetățeanului meu Lucian Trigger Gruia, de la 9.7 Richter, dovadă că școlile noastre de vară de la Secu, unde făceam schimb de experiență pe instrumente rudimentare în anii 90, au fost o pepinieră de talente și o academie de metal. Niște heavy cinstit din care, vă mărturisesc public, am recunoscut mai multe piese decît aveam să recunosc la următorii suiți pe scenă, Helloween.

WP_20150701_004

No, acum e acum. Eu am crescut cu heavy metal și o bună parte a adolescenței m-am declarat fan Iron Maiden. Pentru că așa stătea treaba. Iron Maiden e ca un copil singur la părinți. Dacă ți-a intrat în inimă, îți confiscă tot segmentul afectiv și contracarează orice tentativă de infiltrare a vreunui concurent. Așa s-a făcut că, pentru mine, Judas Priest a ajuns să însemne doar Painkiller plus ceva mărunțiș, iar Helloween doar un album. Painkiller, fie vorba între noi, a marcat ieșirea glorioasă din scenă a curentului heavy metal, care în opinia mea se putea opri acolo.

Pe recitalul băieților de la 9.7 Richter, publicul a început să se îndesească. La Helloween, deja devenise complicat să te deplasezi, iar primele cozi la toalete și la bere și-au făcut apariția chiar dacă băutura zilei a fost zeama aia de la Ciuc, pe care nici vrăjmașilor neamului nu le-aș da-o spre folosință. Ar trebui să existe un cerc special în Infern pentru ăia care le dau rockerilor să bea doar Ciuc. Cozile la bere au atins punctul culminant chiar pe timpul concertului lui Judas Priest. Mulți rockeri înjurau printre dinți că în loc să dea din plete în fața scenei așteptau la cozi pentru o gură de bere.

IMG-20150702-WA0015
Cozile la bere
WP_20150701_027
Coada la bude

La Judas Priest, deja nu mai aveai loc să ții o pisică în brațe. Mulțimea s-a îngroșat în așa hal, că unii spectatori deja ajunseseră aproape de trotuarul de la intrare – asta mi-a relatat o colegă care a avut drum prin zonă. Eu eram în zona A, unde orice mișcare de pleată ventila cel puțin alți trei rockeri.IMG-20150702-WA0010Atunci cînd Rob și echipa au ocupat scena, mi se părea că erau zece mii de oameni în public, deci sigur au fost măcar cinci mii. Veteranul metalului a schimbat nenumărate ținute, a făcut metaliștii să sară pe hiturile lor, compuse în patru decenii și ceva de carieră. E drept că mi-ar fi plăcut să mai bage măcar două piese de pe Painkiller, însă chiar și numai melodia titulară a albumului a însemnat pentru mine un vis din adolescență îndeplinit la 37 de ani. N-ar fi singurul. M-am holbat întregul concert la ecranele pe care erau proiectați muzicienii, ca să mă conving că solourile care îmi bulversau creierii adolescentini chiar pot fi făcute de oameni. Concluzia e că pot. Jos pălăria! Apropo, sper sincer că biserica ortodoxă a trimis măcar un observator la concert, să vadă cum mii de rockeri din țara cea mai bigotă a Uniunii Europene aplaudă și aclamă un metalist gay. In your face! Rockerii se respectă și dau lecții de toleranță, chiar dacă au cel mai nasol PR posibil, chiar dacă mulți îi consideră pe nedrept niște bestii fără inimă. Ei, iubitorilor de aproape, luați niște notițe!

IMG-20150702-WA0024

Finalul concertului a reprezentat adevărata probă de anduranță. Miile de rockeri care s-au revărsat din complex au fost prea mult pentru taximetriști. Am sunat, am folosit enșpe aplicații, am invocat zeii, în zadar. Cu Pisica mea la braț, am mers pe jos de la Romexpo la Romană, unde am reușit să oprim un șofer dispus să ne ducă fizicul ostenit acasă.
IMG-20150702-WA0011
Concluziile sînt optimiste, în ciuda finalului deloc apoteotic. Se pot umple arene și cu rockeri, nu doar cu Smiley. Spectacolele de calitate nu-s rezervate doar occidentului, iar faptul că am văzut la Judas Priest rockeri din patru generații laolaltă e un semn că mișcarea are un viitor.

Verdicte

Sunet – impecabil
Trupe – meserie
Bere – bleah (6 lei)
Organizare – oleacă mai multe bude, ceva mai multe dozatoare.

P.S Vedeta serii – standul cu langoși.

Slash sau celebritatea ca un depozit bancar

Dacă ficatul ar putea vorbi, probabil că n-aş putea reproduce în public vorbele pe care acum mi le-ar adresa, după un weekend cu Godsmack sîmbătă şi cu Slash duminică – două spectacole unde m-am prezentat ca să-i readuc Forţei echilibrul, în sensul că a trebuit să distrez femeia greu încercată de grozăviile extreme la care am supus-o metodic în ultimul an. Ceva mai fără entuziasm decît la Godsmack, m-am înarmat cu răbdare, cu bani de jetoane, am luat pisica de o gheruţă şi am purces către Arenele Romane. Eu, cu gîndul să beau o bere Ursus boschet style înainte să intru la festival, unde urma să înghit aceeaşi minunăţie de Ciuc pe care o iubesc. De partea cealaltă a baricadei s-a pus Claudia, chitită să-mi saboteze orice tentativă de a consuma alcool pe bancă în parc, pen’ că nu cadrează cu epoleţii mei de persoană publică. Claudia a învins. 1 – 0 pentru pisică.

WP_20150628_004

Parlamentari, vedete, bişniţari şi corporatiste

La Arene, cuvîntul de ordine era Slash chiar şi printre obişnuiţii comercianţi de seminţe şi ciungă din peisajul consacrat al Parcului Carol – două oferte de bilete pe sub tejghea am primit doar pe ultimii 50 de metri din faţa intrării. Cu invitaţiile în buzunar, am făcut totuşi pe prostul – chestie pentru care am înţeles că oricum trebuie doar să mă comport natural.

“Sleş? Nu ştiu, cine-i Sleş? Ai auzit tu de el, Claudia? Îţi place?” – fază la care cetăţeanca antreprenoare a dat ochii peste cap şocată. “Hai, boss, e ăla de la Gaze Rozez! Mata n-ai dansat bluz în liceu pe Doncrai?” Sincer, da. Am dansat, dar nu pentru că eram un mare entuziast Guns’n Roses, ci pentru că eram un mare entuziast al pipăitului pe sub tricouri de adolescentă. Să nu ziceţi la nimeni! Încă n-am găsit femeia care să danseze la sentiment pe My Dying Bride, iaca mai facem şi compromisuri în viaţă… Dar nici n-o să mă prindeţi vreodată că iau bilete la negru, că mai bine dau foc la bani, şi vă sfătuiesc intens şi pe voi să „just say no!” No, deci am intrat cu invitaţiile primite pe canalele oficiale ca să descoperim o cu totul altă gaşcă faţă de seara anterioară, cu Godsmack. Am remarcat sensibil mai multe doamne şi domnişoare, îmbrăcate oleacă mai pretenţios decît predecesoarele lor metaliste.

WP_20150628_007

L-am identificat pozitiv pe Remus Cernea, recent sărbătorit şi convertit la veganism. Claudia mi-a reperat-o pe o domniţă cu părul verde, despre care mi-a zis că ori e Delia Matache, ori o sosie extrem de bine pusă la punct, şi tot Pisica mi-a indicat în mulţime chiar două corporatiste în ţinută de birou cu tocuri, la secţiunea cu bilete scumpe.

WP_20150628_027
Delia Matache?!

Apropo, nu i-am înţeles niciodată pe ăia care vin la concert ca să stea pe scaun şi să aplaude ca la Wimbledon, dar cine-s eu să le judec opţiunile? Printre băieţi, s-a făcut remarcat un rocker în tricou cu Akral Necrosis, care părea cam nedumerit şi dezorientat, alături de alţi rockozauri de-o seamă cu subsemnatul, dar înţoliţi în tricouri cu toată colecţia Guns scoasă pe piaţă din Cretacicul Superior, în care şi eu m-am născut, şi pînă în zilele noastre glorioase.

Programul artistic şi efectele sale la ţintă

 

No, şi acum să ne concentrăm puţintel pe trupe. La 19.30, scena era deja ocupată de RoadKillSoda, o trupă căreia îi tot dau tîrcoale de cel puţin un an ca să o prind live şi pe care am reuşit de fiecare dată să o ratez. No, tura asta chiar am recuperat restanţele. Stoner metalul nu a fost niciodată stilul meu preferat, cel puţin pe înregistrări, dar senzaţia e cu totul alta în concert. Riffurile şi solourile lui Mihnea mi-au dat impresia că a apărut un Soare intrus şi pus pe rele, care-mi toropeşte încet neuronii şi-i împinge într-o dulce autodistrugere. Poate că-s eu subiectiv din motive personale, dar RoadKillSoda merită să mai apară pe afişe – stilul lor capătă putere abia atunci cînd e live. Nu mă credeţi pe cuvînt, vă rog să veniţi la spectacolele lor ca să vă convingeţi! Iar dacă vreţi o chitară făcută ca oamenii, tot la Mihnea să daţi năvală – mie mi-a pus la punct un Ibanez, un Jackson şi o acustică de care n-am fost în viaţa mea mai mulţumit. Nu le dau o notă, pentru că am simpatii personale cu dînşii.

WP_20150628_002

RavenEye m-au pornit oleacă mai greu. Trioul britanic din Milton Keynes a reuşit însă repede să-mi cîştige respectul, atunci cînd chitaristul-vocalist a început să cînte cu stînga la chitară şi cu dreapta să ţină microfonul, după care s-a urcat să se dea în spectacol pe toba mare, în timp ce trupa băga la marea meserie. Am văzut cum încet-încet au început să răsară mîinile din mulţime, iar în aceeaşi mulţime chitaristul a sărit de pe scenă ca să cînte în mijlocul fanilor. După efectul asupra ţintei, cum s-ar zice prin armată, aş estima că rockerii englezi chiar au ceva de zis, pentru fanii genului.

WP_20150628_021

Ei, şi acum e acum. Slash… No, cînd te cheamă Slash, ai putea intui pentru ce vine, de fapt, lumea să te vadă în concert. Nu ştiu cîţi dintre spectatori cunoşteau mai mult de o piesă din repertoriul solo al fostului chitarist de la Guns’n’Roses, dar cu siguranţă toţi sperau să audă hiturile anilor 90, alea care l-au consacrat. Chiar şi blackerul întunecat care-s eu trăgea aceeaşi nădejde, nostalgic fiind după anii de liceu în care alea erau, de regulă, piesele rock pe care se îndurau colegii noştri de clasă să le pună pe la bairame. De patru ori, s-a cîntat BINGO! Slash s-a îndurat să bage „Welcome to the Jungle”, „You Could Be Mine”, „Sweet Child of Mine” şi, la finalul apoteotic cu artificii şi confetti, chiar „Paradise City”. În rest, au fost aproape două ore de melodii executate corect şi impresionant ca tehnică, la nivelul unei legende vii cum este neica Slash, dar n-aş putea să fredonez astăzi nici măcar un refren din ele.

IMG-20150629-WA0007
Un plutonier major care dădea din cap cu satisfacție

 

Ce am înţeles eu din concertul Slash?

În primul rînd, că asta înseamnă să fii un monstru sacru al rockului: la 20 de ani de la ultima chestie remarcabilă scoasă pe piaţă, încă poţi concerta cu arena plină, în faţa a mii de oameni care te aclamă, cerînd pe bilet atîta cît face, adică preţul corect. Şi poţi umple arene chiar dacă 80% din repertoriu îl reprezintă compoziţii pe care nici naiba nu se va mai chinui să le înveţe şi să le cînte la chitară ca să cucerească o fată. Guns’n’Roses era aşa, Slash cu gaşca lui nu. E clar pentru oricine că Slash trăieşte din vechea lui glorie, ceea ce e perfect normal pentru un rocker care a scris istorie. Este un brand care vinde şi Slash îl va stoarce pînă la ultima picătură (nimic de condamnat în asta), pentru că, altfel, ia spuneţi-mi voi cam ce prezenţă ar fi fost la un concert Saul Hudson and The Conspirators? Saul Hudson, în caz că nu ştiţi, e numele din buletin al lui Slash. Muzicianul american cu siguranţă mai are mult pînă la stadiul de bunicuţ ţinut în fereastră de nepoţii care vor să mai încaseze o pensie. Slash e viu, alert şi meseriaş în continuare, dar mă întreb unde i s-a dus creativitatea. La fiecare piesă GnR de duminică seară, pulsul îmi creştea, ceea ce nu am constatat şi la celelalte melodii.

Şi am mai învăţat o chestie duminică seară: nimeni nu e de neînlocuit, nici măcar Axl Rose. Myles Kennedy i-a demonstrat de patru ori blondului figurist de la GnR că îi poate lua jobul în orice zi, fără măcar să apeleze la perhidrol. După reacţiile de la concert, nu mi-aş lăsa femeia singură în preajma lui Myles, nici măcar cît mă duc să iau o bere de la dozator. Dacă sare la cap şi cu nişte hituri comparabile cu alea de la Guns, Myles ar putea fi speranţa de reînviere a stilului hard’n heavy.

LATER EDIT: Myles a fost un gentleman: artistul a ţinut să salute trupele din deschidere şi să le mulţumească pentru prezenţa la eveniment, lucru pentru care mă simt obligat să-i ofer un Ursus la ieşire, data viitoare cînd îl mai prind pe la noi!

IMG-20150629-WA0008

Verdict:

Sunet – 5 trandafiri

Organizare – 5 beri Ursus

Bere – trei desfăcătoare (recunosc, nu m-a durut capul)

Securitate – fără necazuri

Trupele nu primesc note, că nici una nu cîntă stilul meu preferat.

Veniţi şi voi să le vedeţi data următoare!

Mulțumirile mele cele mai sincere companiei Phoenix Entertainment pentru ocazia de a evalua acest eveniment!