Tag Archives: organizare

Învățături hipsterești pentru metaliști

Prea a devenit tradiție ca un festival de metal să semene cu o incursiune în Mordor. Bude infecte, bălți de urină, cozi la bere și la haleală, sunet mizerabil, concerte care încep în cea mai cruntă arșiță a amiezii de iunie fără măcar un nenorocit de furtun cu apă la dispoziție, prețuri de speculă, produse de calitate dubioasă vândute la scor de cinci stele, lista pare să fie infinită. No, pe 3 septembrie 2016 am făcut ceea ce era de neimaginat și am călcat pragul unui festival de hipsteri – Strongbow Appleton pe numele său, găzduit în București, undeva un pic mai la Nord de Taverna Sârbului, peste calea ferată. Înainte să aruncați cu pietroaie de caldarâm în direcția mea, da, știam că în aceeași seară era Within Temptation la Arenele Romane. Doar că la hipsteri m-am dus cu treabă, ca să fac o filmare. Telegrafic, o să vă povestesc ce-am văzut acolo, că poate învață ceva și promoterii concertelor de metal la care mi-ar plăcea să vin în continuare.

Continue reading Învățături hipsterești pentru metaliști

Motorină, estrogen și metal în Fabrica

Vă jur, am ieșit în lacrimi de la concertul Whispering Woods de sîmbătă, 20 iunie 2015, însă nu din motivele care le-ar bucura pe artistele venite tocmai din Cluj la Capitală. A fost însă cu de toate: dansatoare cu făclii, soprane în duet, femei la flaut și la bas, ținute gothice, lirică mistică și decadentă – iaca ingredientele la care publicul din Fabrica a sărit doi stînjeni de bucurie sîmbătă seară, la cea de-a nu mai știu exact cîta ediție a evenimentului Metal Under Moonlight. Au sărit aproape toți, mai puțin eu, care de data asta chiar am fost rezervat în reacție și zic eu că nu fără motiv. O să vă zic și de ce.

Pisificarea metalului revine, după un sfert de veac

Acum vreo 25 de ani, am participat activ și combatant la frenezia generalizată a pisificării metalului. În anii 90, nu mai puteai scoate bîrnăul pe scenă dacă trupa ta n-avea în componență o tipă care să contribuie fie cu o voce, fie cu o vioară, fie cu o clapă. Pe la noi, prin Eternal Mourning, s-au perindat în total vreo patru fete, una mai talentată și mai drăguță decît cealaltă, de ajunsesem la un moment dat să fim opt pe scenă. Tot pe vremea aia, Makrothumia o avea pe Ina la vioară, Grimegod pe Aniela la voce, formația Bendis și-a tras o vocalistă care și-a încercat norocul cu growls (de ne-am hlizit un festival întreg de ea, ca niște nenorociți puștani idioți ce eram, dar și ea ne-a arătat semnul Aurei de pe scenă), Gelu și Costel au avut-o pe Vica la vioară, apoi pe Elena, după care Vica s-a dus pe la Ostrakon – mai pe scurt, a fost demență și exuberanță feminină la superlativ și noi ne-am numărat printre avangardiștii promovării fetelor în metal. Toate astea în anii 90. Nu regret ce am făcut, dar nici nu aș vrea să mai repet combinația. Pentru că n-a ținut.

Metal Under Moonlight
Metal Under Moonlight

Un sfert de veac mai tîrziu după acest experiment exotic, constat că pisificarea a revenit în forță pe scena metalului. O fi chestie de gusturi, sînt convins că multora le place așa ceva, dar eu nu mai pot să mă entuziasmez la reîncălzirea unei ciorbe a cărei rețetă a fost scrisă și de mine în urmă cu al naibii de multă vreme. În schimb, publicul din Fabrica a sărit și a dat din cap cu simțul răspunderii pe prestațiile formațiilor Between Colors, Kratos și Whispering Woods, fiecare dintre ele cu cel puțin o domnișoară în componență. Toate fete talentate, profesioniste ca prestație scenică, cu prezență ireproșabilă în fața publicului – în mare parte sub 30 de anișori. Fetele și colegii lor băieți și-au făcut treaba impecabil, însă, cu toate astea, ceva m-a împiedicat să mai fiu impresionat. Treabă de gusturi, presupun.

Sacerdoatelor, dans!

Recunosc că am ieșit cu ochii în lacrimi de la recitalul headlinerului Whispering Woods și am părăsit sala înainte chiar ca spectacolul să se încheie. Am plecat în lacrimi nu pentru că m-au mișcat piesele lor atît de mult cît m-au gazat noxele emanate de făcliile dansatoarelor îmbrăcate în preotese păgîne care încercau să mai aducă niște culoare prestației. Eram și foarte aproape de scenă, semn că mi-am căutat-o. Drăguț din partea fetelor că s-au gîndit să mai diversifice un picuț recitalul, însă chiar nu era cazul să dea foc la cîrpe îmbibate în motorină într-un spațiu închis cu 100 de rockeri fumători – asta din perspectiva anatomiei și fiziologiei speciei noastre. Din perspectivă muzicală, aș vrea să văd că trupele renunță la artificii dintr-astea în tentativa de a-și cîștiga publicul sau de a crea un memory burn pe retina spectatorilor. Vă rog mult, concentrați-vă pe muzică și lăsați saltimbancii pentru alte ocazii – poate la festivalul de teatru de la Sibiu se pretează și acolo chiar o să îi aplaud. Același lucru l-am afirmat și despre trupa lui Gelu și Costel, cînd a umplut scena cu daci, romani, dansatoare și ziduri de mucava, deci vă asigur că nu e nimic personal.

Whispering Woods la Fabrica
Whispering Woods la Fabrica

La fel de corect din punct de vedere al execuției muzicale s-au prezentat și celelalte două trupe cu fete în componență, adică Between Colors și Kratos. Treabă făcută profesionist, însă care mie nu mi-a transmis vreo stare în mod aparte. Asta nu trebuie să descurajeze pe nimeni, deoarece există mai multe motive pentru care puține trupe nou-apărute reușesc să mă impresioneze. Pentru început, să ținem cont că metalul e un stil cu vechime, în care devine tot mai greu să te exprimi în mod original. Fie că vrea, fie că nu, de orice trupă nouă se vor lipi clișee pe care dinozaurii ca mine le-au consumat de hăt ani în urmă. Apoi, ca într-un test Rorschach pentru urechi, la mine orice formație reprezintă o provocare de a identifica armonii și solouri auzite deja în altă parte. Și d-aia nu pot să sar în sus de fericire la orice trupă, indiferent cît e de profesionistă: probabil am mai ascultat ceva similar înainte ca unii dintre membrii ei să termine grădinița. Dar le acord puncte pentru efort și pentru execuție, asta se subînțelege, și pentru devotamentul către cauza metalului, adică a noastră, a tuturor.

HATER EDIT: Mi-am amintit ulterior de Cătălina Popa, flautista de la Whispering Woods. Fata aia e jos pălăria ca muzician, dar și ca prezență pe scenă. O femeie pe care atitudinea de pisi și de divă nu o caracterizează, tipa e argint viu, e reactor nuclear în overdrive, chiar dacă instrumentul ei inspiră orice, numai forță nu. Cătălina a făcut atmosferă, a însuflețit publicul, mai că n-a sărit să facă și crowd-surfing. Ei, fete dintr-astea să tot vezi în concert! Respect, domnișoară!

DinUmbră, formația serii (părerea mea!)

Pentru prima oară, m-a prins spectacolul celor de la DinUmbră, pe care i-am mai văzut și în Question Mark prin iarnă, cînd au evoluat după Akral Necrosis. Atunci, am plecat după a treia piesă. Tura asta, am rămas pînă la final și chiar mi-a plăcut. Poate că la Question Mark m-a împiedicat să mă bucur de gothicul executat la măiestrie senzația de sufocare dată de tavanul prea jos și de ventilația depășită de situație. Mi-a mirosit un pic a Paradise Lost și a Amorphis pe alocuri, însă nu e nici o rușine că te-au influențat niște greuceni ai metalului. Chiar am bătut palma cu vocalistul la final, ceea ce n-aș fi făcut dacă nu-mi plăcea trupa – o mențiune specială pentru basistul lor, apropo, a cărui tehnică și precizie m-au ținut cu privirea lipită de neck aproape jumătate de recital. Le-aș fi cerut și eu un bis, alături de ceilalți metaliști din public, dar dacă n-au fost headlineri era clar că n-aveau cum să ni-l dea. Oricum, la trupa asta mai vin, cu siguranță!

DinUmbră, live la Fabrica
DinUmbră, live la Fabrica

Concluzii și verdicte

Una peste alta, a fost o seară frumoasă și aventuroasă, din care o să păstrez amintiri plăcute, chiar dacă dansatoarele headlinerului Whispering Woods m-au făcut să mă hlizesc în stil Beavis&Butthead ca pe vremea cînd mergeam cu Octav la teatru de păpuși – la 17, el în tricou cu Cannibal Corpse, eu în tricou cu Paradise Lost. Organizarea a fost în parametri, serviciile au funcționat, budele nu s-au înfundat, barmanii ne-au dat de băut, agenții de pază au acționat cu discreție și cu eleganță, iar dacă spune cineva că e greu să gherlești un eveniment în Fabrica, think again… Orice se poate încheia cu chix, dacă nu-ți dai interesul, iar exemple avem chiar recente. Sunetul n-a fost nici mai bun, nici mai prost decît de obicei în Fabrica. A fost ascultabil, instrumentele au ieșit curat pe față, le-am putut distinge pe toate, artiștii nu s-au acoperit unii pe alții… Iar dacă asta vi se pare lucru puțin, hai să vă pun o înregistrare din concertele noastre nouăzeciste, ca să puteți aprecia marele salt înainte! Zece pentagrame din zece pentru promoter, din toate motivele expuse mai sus!

Cît despre trupe, orice apreciere este subiectivă. Pisificarea metalului e un fenomen ce va continua indiferent de părerea mea, așa că n-are rost să mă pun de-a curmezișul. Doar că de data asta eu nu o să mai particip. Metalul este o industrie cu șanse egale, fetele au loc întotdeauna și sînt binevenite, ba chiar apreciem că ni se alătură nouă și nu hoardelor de păpușele care cîntă dance sau chiar manele. Dar mărturisesc că eu unul nu mai sar ca altădată la trupe cu soprane sau cu voci de pitulici și de privighetori. Fiecare generație are dreptul la idolii săi, iar eu deja îi am pe ai mei. Formațiile au evoluat corect din punct de vedere tehnic, ceea ce contează. Cît de bune au fost prestațiile lor artistice poate decide fiecare pentru sine – și pentru asta vă încurajez să ieșiți din case și să veniți la concerte!

 

Metalistul e cetățean european și are drepturi

Underground-ul românesc e plin de mituri și de legende. Multe meritate, și mai multe inventate, unele reale, altele scornite, însă toate perpetuate fără o minimă trecere prin filtrul rațiunii.  Cu voia nimănui, o să le trec eu în revistă pe unele ceva mai jos, cu riscul să fiu considerat hater. Ceea ce nu sînt, vă asigur. Haterii dau cu pietre în oricine și în orice fără să ofere soluții. Judecați și singuri dacă propunerile mele au sau nu logică. Iată miturile:

  1. Ziceți bogdaproste, sărăntocilor, că v-am adus nu știu ce trupă cu 20 de euro!

Nimic mai greșit. Prețul biletului înseamnă doar o mică fracțiune din costul unui festival pentru rockerul de rînd. Berea și hrana din meniul festivalului contribuie semnificativ la cheltuieli și la încasări, iar banii ăștia se transferă din bugetul metaliștilor în cel al evenimentului. Eu las în medie de la trei la patru sute de lei pe zi de festival, iar ăsta e în realitate prețul achitat pentru a vedea trupele. Inclusiv în București, unde nu plătesc hotel. Iar de banii ăștia mă aștept ca măcar headlinerii să stea pe scenă cel puțin o oră, nu să se care după 30 de minute fără un bis și adesea fără măcar să salute publicul. Mulți spectatori vin de la sute de kilometri ca să își aplaude idolii din liceu și nu vor să plece dezamăgiți. Amorphis și Behemoth au tratat cu mega sictir publicul din România și nu cred că își permiteau asta la un festival din occident. Una peste alta, festivalul de la noi ne costă cît cel din străinătate, am vrea să fim respectați ca acolo. Atît de trupe, cît și de organizatori. Măcar pentru faptul că efortul financiar al unui rocker român plătit cu 400 de euro salariu mediu pe economie e mai mare decît cel al unui englez, unde leafa medie e de cinci ori mai mare. Ți se pare că ne ceri prea puțin? Scumpește biletul, nu te împiedică nimeni!

  1. Pentru 20 de euro biletul nu poți avea pretenții la condiții!

Am stabilit deja că participarea la un eveniment costă cam 80 de euro pe zi – pe mine, cel puțin. Și da, metaliștii sînt învățați cu greul, dar asta nu înseamnă că trebuie să le testezi limitele fizice de anduranță. Știm că vara e cald, însă dacă tot chemi rockerii la scenă de la ora 14 ia măsuri să le ușurezi viața. Pune un furtun cu apă să se poată răcori sărmanii, lasă acces la un robinet. Așa cum organizatorii pregătesc pelerine de ploaie în caz că începe să toarne, e normal să existe amenajări pentru caniculă. Nu vrem hîrtie igienică parfumată la bude, însă vrem ca budele să nu fie încuiate și să nu se reverse, că ne-am săturat să intrăm cu bocancii prin bălți de urină. Ideal ar fi ca WC-urile să nu se găsească la 10 metri de bucătărie, așa cum a fost cazul cel puțin o dată. Dacă refuzi să te coci în suc propriu la 50 de grade pe beton încins și să înghiți praful în care, apropo, s-ar putea ascunde și niscai urme de azbest, nicidecum nu ești o divă, ci ești o ființă umană preocupată de sănătate. Știți, domnii promoteri, dacă vă mor metaliștii de azbestoză s-ar putea să nu mai aveți la cine vă zbiera nervii după festivalul următor… Cioburile de sticlă, gropile și cioatele metalice din cimentul încins nu ne fac mai TRVE, ele reprezintă pericole pentru sănătatea participanților, pentru care organizatorii ar trebui să-și asume răspunderea. Apropo, asigurați suficiente tap-uri de bere, ca să nu stau la coadă 30 de minute, în timp ce evoluează pe scenă trupa mea preferată pentru care poate că am venit de la Suceava cu trenul. Prețul mic al biletului nu ajunge pentru condiții decente? Nici o problemă, faceți biletul 100 de euro, să coste mai mult chiar decît la Brutal Assault, iar dacă nu oferiți condiții civilizate nici de banii ăștia să vedem cine ce mai alege…

Bocancii noștri după o zi de festival
Bocancii noștri după o zi de festival
  1. Stai la camping? Taci și îndură!

Total eronat! În camping îmi țin bunurile personale și mă odihnesc. Nu e hotel de cinci stele, dar lasă-mi suficient sol încît să am unde bate un cui pentru cort, pune niște dușuri și agenți de pază care să stea geană pe derbedei, nu pe mine! Nu mă trimite să dorm lîngă lada de gunoi sau în spatele budelor, serios, că n-am ucis-o pe mama să mă pedepsești în halul ăsta! Banii mei sînt tot munciți, sănătatea mea e la fel de prețioasă ca a rockerilor din hotel. Și cu siguranță nu vreau să mă trezesc că după concert mă ții la poartă o oră, pentru că așa simt nevoia mușchii cuiva care nici nu dă explicații.

  1. Am organizat un festival, sînt un martir și merit venerație!

Mă lași? Ai organizat un festival pentru că ești un om de afaceri care speră să iasă măcar pe un minim profit. Dacă te consideri un Mecena al metalului, fă intrarea moca și lasă berea la preț de magazin, iar noi îți vom ridica osanale veșnice sau vom pleca dacă nu ne place, fără să comentăm! Dar atîta vreme cît la tine o bere românească la doză costă 10 lei, adică de cinci ori prețul de en-gros, ca într-un local îngrijit din Centrul Vechi al Capitalei, pregătește-mi și mie niște condiții decente, măcar pe jumătate față de Centrul Vechi. Sau renunță la ipocrizia aia pe care am tratat-o mai sus, despre costurile mici ale concertelor, că nu o mai cred nici copiii! Festivalurile de metal nu-s niște pomene aruncate unor flămînzi, sînt servicii plătite cu bani mulți și munciți. Dacă ar fi acte de caritate,  adaosul comercial pentru produse ar fi de 100% cel mult, nu de 500%, nu ar costa micul 5 lei și sandwich-ul 20. Și, apropo, nu toți rockerii iau metroul către casă după un concert ratat, există destui pe care îi așteaptă un drum de o zi cu trenul înapoi pînă în Sighetul Marmației. Cu ce obraz le spui lor, după ce au venit atîția kilometri, că trebuie să fie mulțumiți cu ce au primit?

  1. Mă critici? Îmi vrei răul și ești inamicul mișcării!

Nicidecum, te critic pentru că sînt client și plătesc de mă usuc ca să văd cum trupele străine își bagă picioarele în el de public românesc, cu reprezentații de 30 de minute după probe de sunet de o oră unde spectatorii sînt ținuți în picioare aiurea, și pentru că sînt silit să ascult metal pe cimentul încins al unei zone industriale demolate și să trag în plămîni kile de praf în care aș paria că există și niște azbest, pentru că așa se construia în comunism. Cu azbest. Pentru că ieșirea din zona de concerte era o văgăună plină de cioburi, cu o găleată decorativă aruncată la mișto peste o groapă. Te critic pentru că aduci trupe bune din România să cînte pentru o mînă de prieteni, sub soarele incandescent de iunie, fără măcar un robinet de apă la dispoziție. Pentru că budele devin mlaștini infecte după prima zi de utilizare. Pentru că vreau ca rockerii să fie respectați măcar de cei care se pretind rockeri, dacă nu și de restul societății – ne-am învățat să fim călcați în picioare încă din anii 90, pe cînd pletoșii erau fluierați pe stradă, înjurați și chiar tunși cu japca în aplauze de cocalari fericiți. E greu să ne arătați niște respect în anul 2015, cetățene metalist? Nu uita că finanțatorul fiecărui concert este publicul plătitor de bilet și de bere și de mici cu cinci lei bucata. Tratează-l cu dispreț și rămîi cu toate astea să ți le iei acasă! Nu îți vreau răul dacă îți arăt unde ai greșit. Dacă îți voiam răul, nici nu discutam cu tine, discutam direct cu DSP, cu Garda de Mediu și cu Primăria!

Siguranța înainte de orice! Natură moartă la intrare...
Siguranța înainte de orice! Natură moartă la intrare…
  1. Nu-ți convine? Nu veni!

OK, nu-i problemă. Odată cu mine, vor lipsi și alea 300-400 de euro pe care le las în urmă la un festival. Mai convinge încă vreo sută-două de rockeri să stea acasă și să-și dea banii ăia părinților pensionari, iar apoi să văd cîte ediții mai scoți. Apropo, cine-ți face PR-ul? Că pînă și Goebbels avea mai multă eleganță. Nu anunți represalii contra celor care semnalează deficiențe. Atitudinea corectă la reclamațiile publicului plătitor este “Vă mulțumim că ne-ați sesizat această problemă, ne cerem scuze că evenimentul nu s-a ridicat la nivelul așteptărilor voastre, o să încercăm să remediem toate neajunsurile pe care ni le-ați adus la cunoștință în edițiile următoare, dacă într-adevăr considerați că nu a meritat cheltuiala vă restituim banii.” În nici un caz nu-i ameninți cu interdicția la intrare pe rockerii plătitori care îndrăznesc să vorbească, doar cenzura a murit odată cu Nicolae Ceaușescu! Nu-i faci dive și sclifosiți pe cei care dau bani! Imaginează-ți că ai comandat o pizza care ți-a venit rece, plină de praf și prea tîrziu. Cum te-ai simți să te înjure operatorul de la dispecerat cînd vrei să i te plîngi? Dacă îți spun că ai o problemă, eu sper că o să iei măsuri ca să o repari, nu ca să-mi închizi gura. Ne spuneți că trupele v-au acordat cinci stele pentru organizare? Păi asta pentru că trupele au PR…  Dacă erau așa de mulțumiți artiștii de condiții, de ce nu au ieșit la un bis, de ce nu au salutat publicul? Știau cumva că o să ne jeluim și au zis că nu merităm?

  1. Și afară e la fel, nu vă mai văicăriți!

OK, la festivaluri afară n-am fost încă, deși am colindat jumătate de planetă, cu alte treburi. Dar constat că faci toate eforturile să mă trimiți la Brutal Assault, unde anul ăsta biletul pe patru zile e 80 de euro la intrare, unde o să fie aliniate toate – dar TOATE – marile trupe care vin în România în 2015, la TOATE evenimentele românești și unde berea costă un euro – bere cehească adevărată, nu spălătură de butoi cum e adesea pe la noi. Iar dacă mă duc la Brutal Assault și decid că nu mai merită efortul să vin la festivalurile în România, promit că o să încerc să-i conving pe toți prietenii mei metaliști să facă la fel. Pe unde o să scoateți voi cămașa atunci, domnilor promoteri care vă credeți alfa și omega? Nu cumva să ajungem noi la concluzia că sînteți o mega țeapă! Pentru că știi ceva? Metalistul e cetățean european și are drepturi, printre care și dreptul de a circula în UE, dreptul de a alege unde-și lasă banii și dreptul de a nu mai finanța organizatori cu temperament de copii răzgîiați!

Sine Ira et Studio