Tag Archives: mihai

Amor divin | Învață cum să agăți în biserică

Apartenența la creștinism nu înseamnă că trebuie să renunți la flirt și la amor – iar biserica ar trebui să fie locul ideal pentru înfiriparea unor noi și noi iubiri. Avantajele agățatului de enoriașe este evident: în casa Domnului, există șanse infinit mai mici să dai de o femeie necredincioasă, iar oițele din turma Atotputernicului dau dovadă de o mare dexteritate la îngenuncheat. Și la pupat moaște – deci nu e nici un impediment dacă ești o fosilă. Textele de mai jos, dacă vreți să funcționeze, trebuie să fie folosite exclusiv de bărbați ca să aibă efect. Nu de alta, dar apostolul Pavel ne-a lăsat instrucțiuni clare: femeia nu are voie să vorbească în biserică, eventualele nedumeriri i le poate lămuri soțul acasă. Acestea fiind spuse, iată pomelnicul:

Continue reading Amor divin | Învață cum să agăți în biserică

#Brexit, rezumatul unui divorț cu năbădăi

Noaptea de 23 spre 24 iunie 2016 a fost poate ultima cu somn liniștit pentru euroscepticii britanici care, pe cînd se făcea lumină în capitala imperiului unde Soarele nu apune niciodată, s-au trezit din delirul independenței ca dintr-o beție rușinoasă în cămin la Teologie. Votul pentru ruperea pisicii cu Bruxelles-ul i-a izbit în dinți chiar înainte de cafea – lira a luat-o la vale, iar liderii UE le-au zis-o de la obraz englezilor că nu se glumește cu așa ceva, deci valea! Votul „EURO-pa” nu a picat bine nici în Irlanda de Nord, Scoția și nici în Londra, ce acum riscă să devină zone separatiste, pentru că unii cetățeni de acolo propun să părăsească Regatul, dar nu și Uniunea! Însă hai să disecăm ce știm deocamdată despre cum s-a ajuns aici, despre ce-i așteaptă pe căpșunarii noștri și pe expații lor și despre ce naiba ar mai putea ieși bun din toată harababura naționalistului Farage, cel ce are acum pe cap o victorie pe care nu dă semne că ar fi capabil să o gestioneze. Și la care nici el nu cred că spera.

Continue reading #Brexit, rezumatul unui divorț cu năbădăi

Abstinența, o afacere păguboasă

Dacă nu te-ai simțit niciodată țepuit metodic pe banii tăi, dacă soarta a fost atît de amabilă încît să te ierte de privirile compasionat-disprețuitoare ale barmanilor și dacă niciodată n-ai fost în fiecare zi șoferul de serviciu, îți zic eu cum poți reuși. Abstinența, acel cuvînt care le ridică părul pe șira spinării tuturor ființelor umane, este cheia. Și știu asta pentru că, de o vreme, mă documentez personal.  Continue reading Abstinența, o afacere păguboasă

Sorții au decis! Un metalist și o metalistă sînt norocoșii premianți ai promoției “I Am the Rocker”

Formația AngerǂLust a fost din nou maestrul de ceremonii (negre) pentru tragerea la sorți a cărei miză au fost două invitații duble la prima ediție a festivalului “I Am the Rocker“, eveniment programat pe 4 și pe 5 iulie 2015. Au fost 15 finaliști, ale căror nume au fost trecute pe tot atîtea bilețele, ulterior așezate pe cazanul din setul de tobe. Apoi, formația (cu basistul lipsă) a interpretat una dintre piesele de referință ale stilului black metal, pînă cînd pe tobă au mai rămas doar două bilețele. Cum s-au derulat ceremoniile, vedeți în imaginile de mai jos – mai merită menționat faptul că fișierul brut al înregistrării video are 666 de mega.

Isabela Luna și Andrei Dinicu au fost de această dată desemnați de forțele întunericului să aibă acces complet MOCA, împreună cu încă o altă persoană fiecare, la evenimentul cu formații premium de la un capăt la celălalt. Toți spectatorii se vor bucura de trei scene, fără delimitare Golden Ring și acces general. Îi vei aclama pe Dream Theater, Black Star Riders (The New Thin Lizzy), Soulfly, Kamelot, Carcass, Skindred, Mayhem, Myrath, Arkona, Odd Crew, Terrana, Hang the Bastard, Celelalte Cuvinte, Kempes, White Walls, Breathelast, Goodbye to Gravity, Hatemode, Diamonds are Forever, Days of Confusion, Dirty Shirt, QuantiQ, Kistvaen, Target și Blutrina. Bilete se găsesc în continuare prin rețeaua de distribuție Eventim. Mai multe detalii, pe site-ul promoterului, compania Phoenix Entertainment.

Fișierul brut al filmării poartă semnătura Diavolului...
Fișierul brut al filmării poartă semnătura Diavolului…

Festival de metal infernal în furnal

Am venit la Metalhead Meeting 2015 cu așteptări mari și cu un entuziasm comparabil doar cu cel din momentul în care mi-am cumpărat prima chitară Jackson. Și, una peste alta, nu regret că am cheltuit la ediția aceasta o sumă care mi-ar fi asigurat fără probleme un city-break de pomină într-un oraș precum Praga. Amintirea Metalhead-ului din 2014, unde Arkona și Moonspell parcă mi-au citit gîndurile cînd și-au întocmit lista de piese, era un catalizator de anticipări optimiste greu de egalat. Iar cînd m-am prezentat la poartă (în cea de-a doua zi, pentru că nu mor după Cargo), primul care mi-a urat bun venit a fost Fenrir, de la Kistvaen, una dintre puținele trupe românești care pot sta umăr la umăr și cu fruntea sus alături de greucenii metalului din occident. O ceată de valkirii cu hectolitri de hidromel rece nu m-ar fi bucurat mai tare dacă și-ar fi făcut apariția în calitate de comitet de primire. Ce mai, premisele erau aliniate cum nu se putea mai bine.

După care am dat piept cu leopardul din spatele gardului. Acum nu vreau să credeți că intenția mea e să-mi bag ciubotele prăfuite prin Golden Ring în munca organizatorului. Am convingerea că omul și-a asumat niște decizii grele, în tentativa de a păstra o balanță echitabilă între cheltuieli, satisfacția publicului, relațiile cu trupele care nu au fost tocmai de colea și poate o modestă marjă de profit pentru un eveniment de patru zile într-o capitală est-europeană vestită pentru un raport ușor defavorabil între veniturile cetățenilor și prețurile bunurilor de consum rockeresc. Cine și-a riscat banii, timpul și reputația pe un asemenea eveniment are dreptul să hotărască ce și cum, dar și noi, consumatorii de produs metalistic, avem tot dreptul din lume să-i spunem ce amintiri luăm acasă de banii cheltuiți.

No, și cum spuneam. Pentru Kistvaen și pentru L.O.S.T. aș fi dispus să merg în orice văgăună ca să-i văd live, chiar și la ora 14 într-o zi toridă de vară bucureșteană, așa cum (și) de data asta le-au picat zarurile băieților. Am decis în cunoștință de cauză să fiu prezent la reprezentațiile lor. N-aveam însă de unde să știu că Golden Ring înseamnă de fapt o plită încinsă de beton, asezonată cu praf ca pe Tatooine, într-un dezolant peisaj post-industrial cu accente ușor apocaliptice, fără un petic de verdeață în zare. Aș fi gata să pariez că am tropăit din bocancii noștri de roackeri tocmai pe ruinele fostei RAMI Dacia, fabrica de diamante construită la porunca Elenei Ceaușescu, dar asta e altă istorie pentru altă zi. În fine, am strîns din măsele, mi-am amintit că-s nu doar metalist, ci și moldovean, deci învățat cu greul, și am stat vineri și duminică la cele două recitaluri de furnal.

Sub soarele amiezii, în fața scenei aveam sentimentul că niște destoinici muncitori de la SIDEX tocmai îmi revarsă în cap o șarjă de oțel proaspăt topit. Iar atunci cînd ne refugiam pe băncuțele unde mai era un petic de umbră, am încercat senzațiile unice trăite de berbecuții făcuți haiducește, în groapa cu jar – mii de drăcușori harnici veneau și aruncau lopeți de cărbuni sub scaunele noastre model Gheorghe Doja. Noroc că eram puțini spectatori, că dacă ni se făcea rău nu era nevoie de multe echipaje SMURD. Mai greu îmi imaginez că le-a fost băieților pe scenă: vă provoc, de exemplu, să faceți o voce de black-metal într-o atmosferă care îți pîrlește plămînii cu fiecare respirație, iar bonus să aveți norii de praf ridicați de vînt… Meseriașii sînt poftiți să interpreteze orice melodie la chitară sau la tobe în condiții similare, în caz că li se pare o bagatelă! În public, am supraviețuit, că berea era multă, rece, nu foarte scumpă și cu bon fiscal, iar în orice clipă ne puteam căra. Dar săracii artiști…

Iar vitejiile astea au venit însă cu un preț. Vineri, după Kistvaen, am avut o senzație de ireal pînă după apus, din cauza kilo-Joulilor încasați pe nedrept în scăfîrlie din partea unui Soare nemilos cu metaliștii. Pe retina mea jucau tot felul de pete cu mutre de amibă drogată, iar decibelii din boxe îmi treceau pe lîngă urechi ca trenul intercity prin halta Brăhășoaia, fără să-mi mai provoace vreo reacție. Pe la Dark Funeral abia mi s-au reglat din nou monitoarele și temperatura internă, dar pentru asta am cheltuit pe diferite lichide reci și spumoase echivalentul unei alocații recent mărite. Duminică, am rezolvat chinurile iadului altfel, și anume printr-o rapidă reintegrare în societatea de consum: după ce trupa L.O.S.T. m-a făcut să dau din ipoteticele și imaginarele mele plete la temperaturi venusiene, m-am refugiat vreme de aproape două ceasuri la mall, unde ne-am dres cu aer condiționat, frappé, înghețată și suculeț proaspăt stors din citrice nevinovate. Altă distracție, altă alocație. N-am murit, nu?

Mno, în calitate de dinozaur metalist, o să fac mereu comparație cu festivalurile din anii 90, că aș sîntem noi, bătrînii. Una-două, îi dăm cu “pe vremea mea…” Așadar, pe vremea mea, la Piatra Neamț, de exemplu, metaliștii aveau la dispoziție ditamai parcul cu copaci, tufe și iarbă ca să se desfășoare și nu țin minte să fi fost vreo trupă pe scenă înainte de ora 19. Ca să nu mai spun că eram la poale de munte și pe malul Bistriței, unde era loc de rockereală și de răcoreală cît cuprinde. Alta a fost povestea la Top T Buzău, unde am fost pe scenă în 1996 și unde am prins nu doar căldura iadului, ci și o revizie la instalația de apă. Dar organizatorii ne-au dat startul abia după căderea întunericului, nu au stat rockerii în soare ca să vadă black metal și nici nu s-au chinuit muzicienii să își dea sufletul pentru 10 spectatori. OK, asta a fost atunci. În zilele noaste, Rockstadt și Metalhead 2014 mi se par două exemple excelente. Primul eveniment se ține oricum la munte, unde în cel mai rău caz îți poate fi oleacă de frig și problema asta o rezolvi prin strîngerea în brațe a unei rockerițe. Al doilea eveniment folosit ca exemplu s-a ținut însă în București, la Arenele Romane, unde puteai să te refugiezi de soare sub un copac în Parcul Carol sau unde te puteai așeza pe orice piatră fără teama că la ridicare o să semeni cu un gnom ieșit din măruntaiele Moriei de la stratul de praf selenar, cum a fost cazul la Cotroceni Open Air. LATER EDIT: Era să uit de festivalul Open Camp Vaslui, care e găzduit într-o frumoasă pădure și unde nimeni nu s-a jeluit de condiții. Eu unul m-am simțit excelent acolo!

Nu știu din ce motive au luat organizatorii decizia ca în 2015 să mute festivalul în inima unui furnal, probabil că au avut ei niște calcule. Dar am înțeles, după ce luminile scenei s-au stins, de ce pe tricourile oficiale ale festivalului scria “I survived Metalhead Meeting 2015” – cred că Bear Grylls a oferit consultanță pe șest la organizare, dar asta e numai o bănuială. Cert e că selecția naturală a venit acolo să-și dea o lucrare de semestru și vreo două restanțe. Dincolo de tot hazul meu amar, vă dau scris prin prezenta că nu o să vin să mai văd pe scenă trupe chinuite la 50 de grade, în fața unui public format mai mult din prieteni, la ora 14 pe timp de vară. Mai ales dacă vorbim de artiști care nu-și bat joc de metal. Și o să-mi respect promisiunea!

Nokia Lumia, telefonul inteligent care se prosteşte

În vara lui 2013, degetele mele înfrigurate desfăceau frenetic cutia unde sălăşluia vremelnic aparatul ce avea să-mi devină biroul virtual mobil pentru următorii doi ani: Nokia Lumia 720, ustensila digitală la adresa căreia şirul osanalelor nu mai contenea. Şi, fără discuţie, la momentul respectiv telefonul în discuţie părea a fi şaorma cu de toate a tehnologiei GSM. Îţi sincroniza contactele cu Facebook, cu LinkedIn şi cu un catralion de alte reţele virtuale de socializare, făcea ca mesajele private trimise de pe internet să fie recepţionate asemenea unor SMS-uri şi îţi permitea să răspunzi în chip similar. Drăcovenia lucra spectaculos, atunci cînd te suna cineva din agendă îi vedeai automat ditamai poza, pe jumătate din ecranul suficient de mare încît să priveşti la el finala Champions League sau Avatarul. O cameră HDV pe latura dorsală şi o altă cameră frontală pentru selfie şi pentru Skype completau portretul unei ustensile inteligente care părea aibă toate calităţile: sexy şi jucăuşă ca o amantă nouă, credincioasă şi atentă ca o nevastă de 20 de ani. Şi toate aceste unice calităţi le-am procurat pentru un preţ cinstit, la concurenţă doar cu mocăngelile GSM pe care le-am găsit doar în UK – acolo unde telefoanele la liber costă mai puţin decît cele ale noastre pe abonament, iar unde cele pe abonament se dau de pomană, unele chiar a doua zi după lansare.

Însă idila noastră a ţinut doar un an. A fost un an de vis, în care am reuşit cu Lumia să dau live pe 3G din Delta Dunării, dintr-o şalupă în mişcare. Am filmat cetăţeneşte tot felul de istorii de care m-am izbit frontal în timpul liber, cînd nu aveam după mine echipa de filmare, şi am reuşit să trimit imaginile în redacţie înainte chiar să isprăvesc o ţigară. Inclusiv presa internaţională a folosit imaginile HDV filmate cu aparatul meu, “my precious”… Îi făcusem şi asigurare, aşa de strînsă era relaţia noastră.

În august 2014, m-a anunţat Lumia mea cea focoasă şi jucăuşă că ar vrea o schimbare: o actualizare de soft, care s-a nimerit fix în timp ce dădeam din imaginarele mele plete la Rockstadt Extreme Fest. Ca orice bărbat care îşi doreşte mai mult de la o relaţie, oricît ar fi ea de spumoasă, am zis da. Ia, preţiozitate GMS, şi fă-ţi update! După două ore în care telefonul a făcut boot şi reboot, am constatat cu stupoare că noul soft e în sinea lui un rebut. Ecranul meu cel simpatic, în roşu şi negru, devenise monocrom şi întunecat ca sufletul lui Niklas Kvarforth, iar mesajele de pe Facebook nu mai intrau automat în cutiuţa de SMS-uri. Trebuia să deschid o nenorocită de aplicaţie, să aştept să se încarce, să-şi dea actualizare, iar apoi să tastez chinuit într-o căsuţă care-mi punea răbdarea la încercare mai rău decît fosta mea nevastă. Am încercat să revin la softul din fabrică, dar trei sau mai multe încercări eşuate m-au convins să abandonez: ce-ai “updatat” updatat rămîne, vorba poetului…

Am înghiţit găluşca şi am tras nădejde că o să mă învăţ cu noile năravuri ale telefonului. Nu m-am învăţat. Sincer, dacă v-a cucerit o gagică prin felul unic de a face alivănci, iar dintr-o dată refuză să le mai facă, vă simţiţi uşor trădaţi, nu? Dar panta pierzaniei abia începuse. Din august 2014 şi pînă în vremurile noastre contemporane, am primit încă vreo cinci sau şase notificări de naşpa. Ba că suportul tehnic pentru nu ştiu ce aplicaţie va fi sistat, ba că alt giumbuşluc ce-mi amintea de primele noastre zile fericite împreună va deveni istorie. Gadgetul meu inteligent, jucăuş, sexy şi inovativ se transforma într-o cutie tot mai neagră şi tot mai stupidă. Care, de la un moment dat, a început să se închidă cum o tăia procesorul. Sau să refuze să trimită, respectiv să primească, mesaje text, iar despre asta să mă informeze abia 24 de ore mai tîrziu. Imaginaţi-vă că primiţi un sms de la patron “Georgele, vrei leafă mai mare? Zi acum, în cinci minute!” – iar tu să afli abia a doua zi că jupînul n-a primit răspunsul. Ei, genul ăsta de porcării am păţit…

Totul a culminat pe 9 iunie 2015, cînd un mesaj de la echipa Microsoft mă informa sec că urmează să sisteze şi funcţia Facebook Connect, chestia aia care permitea sincronizarea contactelor din agendă cu reţelele de socializare. Şolticăria cealaltă la care ţineam eu mult şi care făcea ca poza de Facebook a apelantului să apară vizibilă şi de pe Lună fusese oricum ucisă din 2014, că asta înseamnă progresul la Nokia. Acum, s-a zis cu actualizările şi cu noutăţile de la prietenii de pe Facebook. Iar dacă sincronizarea va fi complet eliminată, aşa cum tare mi-e că se va întîmpla, va trebui iarăşi să-mi modific agenda în care, să zicem, am 7 cetăţeni cu numele Ion Popescu, şi pe care pînă mai ieri puteam să-i disting după profilul de Facebook asociat. Acum o să am Ion Popescu Întreţinere, Ion Popescu Secţia 10, Ion Popescu Service şi Ion Popescu Vaslui – de exemplu. Mulţumim, Nokia, sper sincer ca pînă la expirarea abonamentului să nu suspenzi şi suportul tehnic acordat convorbirilor telefonice cu Lumia, că atunci chiar că m-ai lăsat cu o cameră foto ultra-subţire şi cu o oglindă care porneşte greu şi care nu-mi mai spune nici cine-i cea mai frumoasă din ţară…

Eternal Mourning, la două decenii de la înființare

Adevărul istoric este că trupa Eternal Mourning a fost înființată în 1994, de Octav, cel care i-a dat formației și denumirea asta, o titulatură care a bulversat multe purtătoare de toace aterizate forțat în postura de prezentatoare pe la festivaluri – nimic nu e mai plăcut să-ți auzi numele trupei tradus de o piți “Și acum, formația Dimineață Eternă”. În fine, pentru mine anul 1995 e cel de bază, că atunci m-am alăturat eu echipei, după un an în care m-am tot lăsat greu convins, că aveam deja o trupă de alternative și nu era tocmai rău, că dădeam spectacole la Casa Armatei și femeile mureau la Secu atunci cînd le cîntam preluări Nirvana. Ce a urmat a fost însă istorie, cel puțin din punctul nostru de vedere, iar poveștile celor patru ani de Eternal Mourning o să apară aici pe blog, încet-încet, pe măsură ce o să am și eu vreme să le scriu. Acest articol este, evident, un teaser.