Tag Archives: Mihai Ursu

Motorină, estrogen și metal în Fabrica

Vă jur, am ieșit în lacrimi de la concertul Whispering Woods de sîmbătă, 20 iunie 2015, însă nu din motivele care le-ar bucura pe artistele venite tocmai din Cluj la Capitală. A fost însă cu de toate: dansatoare cu făclii, soprane în duet, femei la flaut și la bas, ținute gothice, lirică mistică și decadentă – iaca ingredientele la care publicul din Fabrica a sărit doi stînjeni de bucurie sîmbătă seară, la cea de-a nu mai știu exact cîta ediție a evenimentului Metal Under Moonlight. Au sărit aproape toți, mai puțin eu, care de data asta chiar am fost rezervat în reacție și zic eu că nu fără motiv. O să vă zic și de ce.

Pisificarea metalului revine, după un sfert de veac

Acum vreo 25 de ani, am participat activ și combatant la frenezia generalizată a pisificării metalului. În anii 90, nu mai puteai scoate bîrnăul pe scenă dacă trupa ta n-avea în componență o tipă care să contribuie fie cu o voce, fie cu o vioară, fie cu o clapă. Pe la noi, prin Eternal Mourning, s-au perindat în total vreo patru fete, una mai talentată și mai drăguță decît cealaltă, de ajunsesem la un moment dat să fim opt pe scenă. Tot pe vremea aia, Makrothumia o avea pe Ina la vioară, Grimegod pe Aniela la voce, formația Bendis și-a tras o vocalistă care și-a încercat norocul cu growls (de ne-am hlizit un festival întreg de ea, ca niște nenorociți puștani idioți ce eram, dar și ea ne-a arătat semnul Aurei de pe scenă), Gelu și Costel au avut-o pe Vica la vioară, apoi pe Elena, după care Vica s-a dus pe la Ostrakon – mai pe scurt, a fost demență și exuberanță feminină la superlativ și noi ne-am numărat printre avangardiștii promovării fetelor în metal. Toate astea în anii 90. Nu regret ce am făcut, dar nici nu aș vrea să mai repet combinația. Pentru că n-a ținut.

Metal Under Moonlight
Metal Under Moonlight

Un sfert de veac mai tîrziu după acest experiment exotic, constat că pisificarea a revenit în forță pe scena metalului. O fi chestie de gusturi, sînt convins că multora le place așa ceva, dar eu nu mai pot să mă entuziasmez la reîncălzirea unei ciorbe a cărei rețetă a fost scrisă și de mine în urmă cu al naibii de multă vreme. În schimb, publicul din Fabrica a sărit și a dat din cap cu simțul răspunderii pe prestațiile formațiilor Between Colors, Kratos și Whispering Woods, fiecare dintre ele cu cel puțin o domnișoară în componență. Toate fete talentate, profesioniste ca prestație scenică, cu prezență ireproșabilă în fața publicului – în mare parte sub 30 de anișori. Fetele și colegii lor băieți și-au făcut treaba impecabil, însă, cu toate astea, ceva m-a împiedicat să mai fiu impresionat. Treabă de gusturi, presupun.

Sacerdoatelor, dans!

Recunosc că am ieșit cu ochii în lacrimi de la recitalul headlinerului Whispering Woods și am părăsit sala înainte chiar ca spectacolul să se încheie. Am plecat în lacrimi nu pentru că m-au mișcat piesele lor atît de mult cît m-au gazat noxele emanate de făcliile dansatoarelor îmbrăcate în preotese păgîne care încercau să mai aducă niște culoare prestației. Eram și foarte aproape de scenă, semn că mi-am căutat-o. Drăguț din partea fetelor că s-au gîndit să mai diversifice un picuț recitalul, însă chiar nu era cazul să dea foc la cîrpe îmbibate în motorină într-un spațiu închis cu 100 de rockeri fumători – asta din perspectiva anatomiei și fiziologiei speciei noastre. Din perspectivă muzicală, aș vrea să văd că trupele renunță la artificii dintr-astea în tentativa de a-și cîștiga publicul sau de a crea un memory burn pe retina spectatorilor. Vă rog mult, concentrați-vă pe muzică și lăsați saltimbancii pentru alte ocazii – poate la festivalul de teatru de la Sibiu se pretează și acolo chiar o să îi aplaud. Același lucru l-am afirmat și despre trupa lui Gelu și Costel, cînd a umplut scena cu daci, romani, dansatoare și ziduri de mucava, deci vă asigur că nu e nimic personal.

Whispering Woods la Fabrica
Whispering Woods la Fabrica

La fel de corect din punct de vedere al execuției muzicale s-au prezentat și celelalte două trupe cu fete în componență, adică Between Colors și Kratos. Treabă făcută profesionist, însă care mie nu mi-a transmis vreo stare în mod aparte. Asta nu trebuie să descurajeze pe nimeni, deoarece există mai multe motive pentru care puține trupe nou-apărute reușesc să mă impresioneze. Pentru început, să ținem cont că metalul e un stil cu vechime, în care devine tot mai greu să te exprimi în mod original. Fie că vrea, fie că nu, de orice trupă nouă se vor lipi clișee pe care dinozaurii ca mine le-au consumat de hăt ani în urmă. Apoi, ca într-un test Rorschach pentru urechi, la mine orice formație reprezintă o provocare de a identifica armonii și solouri auzite deja în altă parte. Și d-aia nu pot să sar în sus de fericire la orice trupă, indiferent cît e de profesionistă: probabil am mai ascultat ceva similar înainte ca unii dintre membrii ei să termine grădinița. Dar le acord puncte pentru efort și pentru execuție, asta se subînțelege, și pentru devotamentul către cauza metalului, adică a noastră, a tuturor.

HATER EDIT: Mi-am amintit ulterior de Cătălina Popa, flautista de la Whispering Woods. Fata aia e jos pălăria ca muzician, dar și ca prezență pe scenă. O femeie pe care atitudinea de pisi și de divă nu o caracterizează, tipa e argint viu, e reactor nuclear în overdrive, chiar dacă instrumentul ei inspiră orice, numai forță nu. Cătălina a făcut atmosferă, a însuflețit publicul, mai că n-a sărit să facă și crowd-surfing. Ei, fete dintr-astea să tot vezi în concert! Respect, domnișoară!

DinUmbră, formația serii (părerea mea!)

Pentru prima oară, m-a prins spectacolul celor de la DinUmbră, pe care i-am mai văzut și în Question Mark prin iarnă, cînd au evoluat după Akral Necrosis. Atunci, am plecat după a treia piesă. Tura asta, am rămas pînă la final și chiar mi-a plăcut. Poate că la Question Mark m-a împiedicat să mă bucur de gothicul executat la măiestrie senzația de sufocare dată de tavanul prea jos și de ventilația depășită de situație. Mi-a mirosit un pic a Paradise Lost și a Amorphis pe alocuri, însă nu e nici o rușine că te-au influențat niște greuceni ai metalului. Chiar am bătut palma cu vocalistul la final, ceea ce n-aș fi făcut dacă nu-mi plăcea trupa – o mențiune specială pentru basistul lor, apropo, a cărui tehnică și precizie m-au ținut cu privirea lipită de neck aproape jumătate de recital. Le-aș fi cerut și eu un bis, alături de ceilalți metaliști din public, dar dacă n-au fost headlineri era clar că n-aveau cum să ni-l dea. Oricum, la trupa asta mai vin, cu siguranță!

DinUmbră, live la Fabrica
DinUmbră, live la Fabrica

Concluzii și verdicte

Una peste alta, a fost o seară frumoasă și aventuroasă, din care o să păstrez amintiri plăcute, chiar dacă dansatoarele headlinerului Whispering Woods m-au făcut să mă hlizesc în stil Beavis&Butthead ca pe vremea cînd mergeam cu Octav la teatru de păpuși – la 17, el în tricou cu Cannibal Corpse, eu în tricou cu Paradise Lost. Organizarea a fost în parametri, serviciile au funcționat, budele nu s-au înfundat, barmanii ne-au dat de băut, agenții de pază au acționat cu discreție și cu eleganță, iar dacă spune cineva că e greu să gherlești un eveniment în Fabrica, think again… Orice se poate încheia cu chix, dacă nu-ți dai interesul, iar exemple avem chiar recente. Sunetul n-a fost nici mai bun, nici mai prost decît de obicei în Fabrica. A fost ascultabil, instrumentele au ieșit curat pe față, le-am putut distinge pe toate, artiștii nu s-au acoperit unii pe alții… Iar dacă asta vi se pare lucru puțin, hai să vă pun o înregistrare din concertele noastre nouăzeciste, ca să puteți aprecia marele salt înainte! Zece pentagrame din zece pentru promoter, din toate motivele expuse mai sus!

Cît despre trupe, orice apreciere este subiectivă. Pisificarea metalului e un fenomen ce va continua indiferent de părerea mea, așa că n-are rost să mă pun de-a curmezișul. Doar că de data asta eu nu o să mai particip. Metalul este o industrie cu șanse egale, fetele au loc întotdeauna și sînt binevenite, ba chiar apreciem că ni se alătură nouă și nu hoardelor de păpușele care cîntă dance sau chiar manele. Dar mărturisesc că eu unul nu mai sar ca altădată la trupe cu soprane sau cu voci de pitulici și de privighetori. Fiecare generație are dreptul la idolii săi, iar eu deja îi am pe ai mei. Formațiile au evoluat corect din punct de vedere tehnic, ceea ce contează. Cît de bune au fost prestațiile lor artistice poate decide fiecare pentru sine – și pentru asta vă încurajez să ieșiți din case și să veniți la concerte!

 

Metalhead Meeting 2015 n-a fost complet nașpa

Și cu această ocazie promit să închei seria comentariilor de bello gallico despre MHM 2015, ca să nu lungim pelteaua. Evenimentul ăsta a fost, hai să ne pregătim pentru următoarele. Mi-au plăcut acolo destule, deși loc de mai bine a fost cît de la Șuletea pînă-n Valhala. Iată o enumerare rapidă a amintirilor plăcute:

1. Bonurile fiscale. Pentru mine au fost o premieră, nu știu dacă și la alte evenimente spectatorii au primit acte pentru banii cheltuiți pe jetoane. Marele salt înainte ar fi ca rockerii să poată achita direct cu bani, pentru ca astfel gurile rele să nu mai aibă chiar nici un motiv de a comenta modul de fiscalizare a cheltuielilor. Mi-a plăcut, de asemenea, că am putut plăti la POS (ceea ce chiar că e o premieră mondială pentru mine) și la final am putut returna cele trei jetoane rămase nebăute – deși, sincer, ne era sete și am mai mers jumătate de kilometru pînă la cea mai apropiată bere.

IMG-20150615-WA0006
Octav și Ana, alături de berea care ne-a cruțat de mahmureală

2. Berea la tap chiar a fost decentă, iar asta poate că are legătură și cu emiterea de bonuri fiscale. Sau poate că are legătură numai cu schimbarea furnizorului, mie întotdeauna mi-a plăcut Timișoreana mai mult decît Ciuc sau decît Silva. Oricum, orice festival care speră să primească de la mine cinci pentagrame trebuie să ofere Ursus la preț decent, ca să aibă vreo șansă. Dar anul ăsta berea a fost chiar acceptabilă și nu am suferit deloc de mahmureală, deși nu m-am abținut. Era și greu, la căldura aia, să devii subit un abstinent. Nu am înțeles ce rost au avut standurile cu whiskey, că nimeni nu era nebun să își tragă în cap un shot de tărie pe așa zăpușeală. Și nici vinul, după care eu sînt mort, nu-și prea avea locul acolo din exact aceleași motive, dar asta e altă discuție. Bine că a avut lumea de unde alege…

3. Fetele cu țigări. Drăguțe și amabile, deși se vedea pe ele că nu-s rockerițe, ne-au scutit de cheltuit bani pe tutun și ne-au făcut cadou cîte un pachet pe zi fiecăruia – cred că am avut noroc de moldoveni ce sîntem. Ba ne-au dat și brichete moca, au făcut și conversație prietenoasă și s-au prefăcut că le place muzica. Au adus plusvaloare vizuală peisajului și au contribuit la această frumoasă amintire de la Metalhead.

Mihai Ursu și Claudia lui, cu och
Mihai Ursu și Claudia lui, cu ochii după fetele cu țigări

4. Triptykon – nu eram așa un mare fan înainte, dar piesele lor sună bestial pe scenă. Cine e dinozaur știe cum să le potrivească…

5. Bloodbath – trupa îmi plăcea și înainte de festival, dar am fost încîntat să văd că Nick Holmes și-a revenit cu creierii, în sfîrșit. În calitate de vechi fan Paradise Lost, i-aș fi zis vreo două de la Vaslui pentru ce-a făcut din trupa pentru care în liceu eram în stare să sar fără parașută din avion. A fost chill, profesionist, glumeț și blasfemiator, așa cum credeam că n-o să-l mai văd. Așa de supărat eram pe Holmes, încît a fost nevoie să-mi jure trei metaliști martalogi că și ultimul Paradise Lost merită ascultat, ceea ce o să și fac imediat ce am prilejul.

 

Welcome back, Nick!
Welcome back, Nick!

 

 

6. Metaliștii bulgari – niște simpatici care au făcut conversație cu noi la shaorma după concerte, de ziceam că nu ne mai dăm duși. M-am rupt în talente că știu și eu oleacă de bulgară și gata, ne-au oferit pe loc sacoșa lor de bere. Pe bune!

7. M-am văzut/revăzut cu metaliști români pentru care am tot respectul, iar pe unii i-am urmărit pe scenă, în ciuda condițiilor crunte și a sunetului care avea glume în program. Respect maxim pentru Kistvaen, L.O.S.T., Marchosias, Hatemode și pentru băieții de la Akral Necrosis, care au fost în public de data asta. Poate data viitoare îi urcăm și pe scenă, că merită!

Andrei (Akral Necrosis), Mihai (Eternal Mourning), Fenrir (Kistvaen) și Octav (Eternal Mourning)
Andrei (Akral Necrosis), Mihai (Eternal Mourning), Fenrir (Kistvaen) și Octav (Eternal Mourning)

8. Dacă nu erai atent, puteai să te împiedici de tot soiul de greuceni, cum ar fi Kennet Englund de la Centinex sau de Caligula, așa cum pe vremuri dădeai nas în nas cu prietenii tăi prin curtea liceului.

9. Satyricon, pentru că Mother North!

10. Octav, Ana (blonda din prima poză) și Claudia mea, echipa fără de care nici un festival nu e festival…

WP_20150612_050

Metalistul e cetățean european și are drepturi

Underground-ul românesc e plin de mituri și de legende. Multe meritate, și mai multe inventate, unele reale, altele scornite, însă toate perpetuate fără o minimă trecere prin filtrul rațiunii.  Cu voia nimănui, o să le trec eu în revistă pe unele ceva mai jos, cu riscul să fiu considerat hater. Ceea ce nu sînt, vă asigur. Haterii dau cu pietre în oricine și în orice fără să ofere soluții. Judecați și singuri dacă propunerile mele au sau nu logică. Iată miturile:

  1. Ziceți bogdaproste, sărăntocilor, că v-am adus nu știu ce trupă cu 20 de euro!

Nimic mai greșit. Prețul biletului înseamnă doar o mică fracțiune din costul unui festival pentru rockerul de rînd. Berea și hrana din meniul festivalului contribuie semnificativ la cheltuieli și la încasări, iar banii ăștia se transferă din bugetul metaliștilor în cel al evenimentului. Eu las în medie de la trei la patru sute de lei pe zi de festival, iar ăsta e în realitate prețul achitat pentru a vedea trupele. Inclusiv în București, unde nu plătesc hotel. Iar de banii ăștia mă aștept ca măcar headlinerii să stea pe scenă cel puțin o oră, nu să se care după 30 de minute fără un bis și adesea fără măcar să salute publicul. Mulți spectatori vin de la sute de kilometri ca să își aplaude idolii din liceu și nu vor să plece dezamăgiți. Amorphis și Behemoth au tratat cu mega sictir publicul din România și nu cred că își permiteau asta la un festival din occident. Una peste alta, festivalul de la noi ne costă cît cel din străinătate, am vrea să fim respectați ca acolo. Atît de trupe, cît și de organizatori. Măcar pentru faptul că efortul financiar al unui rocker român plătit cu 400 de euro salariu mediu pe economie e mai mare decît cel al unui englez, unde leafa medie e de cinci ori mai mare. Ți se pare că ne ceri prea puțin? Scumpește biletul, nu te împiedică nimeni!

  1. Pentru 20 de euro biletul nu poți avea pretenții la condiții!

Am stabilit deja că participarea la un eveniment costă cam 80 de euro pe zi – pe mine, cel puțin. Și da, metaliștii sînt învățați cu greul, dar asta nu înseamnă că trebuie să le testezi limitele fizice de anduranță. Știm că vara e cald, însă dacă tot chemi rockerii la scenă de la ora 14 ia măsuri să le ușurezi viața. Pune un furtun cu apă să se poată răcori sărmanii, lasă acces la un robinet. Așa cum organizatorii pregătesc pelerine de ploaie în caz că începe să toarne, e normal să existe amenajări pentru caniculă. Nu vrem hîrtie igienică parfumată la bude, însă vrem ca budele să nu fie încuiate și să nu se reverse, că ne-am săturat să intrăm cu bocancii prin bălți de urină. Ideal ar fi ca WC-urile să nu se găsească la 10 metri de bucătărie, așa cum a fost cazul cel puțin o dată. Dacă refuzi să te coci în suc propriu la 50 de grade pe beton încins și să înghiți praful în care, apropo, s-ar putea ascunde și niscai urme de azbest, nicidecum nu ești o divă, ci ești o ființă umană preocupată de sănătate. Știți, domnii promoteri, dacă vă mor metaliștii de azbestoză s-ar putea să nu mai aveți la cine vă zbiera nervii după festivalul următor… Cioburile de sticlă, gropile și cioatele metalice din cimentul încins nu ne fac mai TRVE, ele reprezintă pericole pentru sănătatea participanților, pentru care organizatorii ar trebui să-și asume răspunderea. Apropo, asigurați suficiente tap-uri de bere, ca să nu stau la coadă 30 de minute, în timp ce evoluează pe scenă trupa mea preferată pentru care poate că am venit de la Suceava cu trenul. Prețul mic al biletului nu ajunge pentru condiții decente? Nici o problemă, faceți biletul 100 de euro, să coste mai mult chiar decît la Brutal Assault, iar dacă nu oferiți condiții civilizate nici de banii ăștia să vedem cine ce mai alege…

Bocancii noștri după o zi de festival
Bocancii noștri după o zi de festival
  1. Stai la camping? Taci și îndură!

Total eronat! În camping îmi țin bunurile personale și mă odihnesc. Nu e hotel de cinci stele, dar lasă-mi suficient sol încît să am unde bate un cui pentru cort, pune niște dușuri și agenți de pază care să stea geană pe derbedei, nu pe mine! Nu mă trimite să dorm lîngă lada de gunoi sau în spatele budelor, serios, că n-am ucis-o pe mama să mă pedepsești în halul ăsta! Banii mei sînt tot munciți, sănătatea mea e la fel de prețioasă ca a rockerilor din hotel. Și cu siguranță nu vreau să mă trezesc că după concert mă ții la poartă o oră, pentru că așa simt nevoia mușchii cuiva care nici nu dă explicații.

  1. Am organizat un festival, sînt un martir și merit venerație!

Mă lași? Ai organizat un festival pentru că ești un om de afaceri care speră să iasă măcar pe un minim profit. Dacă te consideri un Mecena al metalului, fă intrarea moca și lasă berea la preț de magazin, iar noi îți vom ridica osanale veșnice sau vom pleca dacă nu ne place, fără să comentăm! Dar atîta vreme cît la tine o bere românească la doză costă 10 lei, adică de cinci ori prețul de en-gros, ca într-un local îngrijit din Centrul Vechi al Capitalei, pregătește-mi și mie niște condiții decente, măcar pe jumătate față de Centrul Vechi. Sau renunță la ipocrizia aia pe care am tratat-o mai sus, despre costurile mici ale concertelor, că nu o mai cred nici copiii! Festivalurile de metal nu-s niște pomene aruncate unor flămînzi, sînt servicii plătite cu bani mulți și munciți. Dacă ar fi acte de caritate,  adaosul comercial pentru produse ar fi de 100% cel mult, nu de 500%, nu ar costa micul 5 lei și sandwich-ul 20. Și, apropo, nu toți rockerii iau metroul către casă după un concert ratat, există destui pe care îi așteaptă un drum de o zi cu trenul înapoi pînă în Sighetul Marmației. Cu ce obraz le spui lor, după ce au venit atîția kilometri, că trebuie să fie mulțumiți cu ce au primit?

  1. Mă critici? Îmi vrei răul și ești inamicul mișcării!

Nicidecum, te critic pentru că sînt client și plătesc de mă usuc ca să văd cum trupele străine își bagă picioarele în el de public românesc, cu reprezentații de 30 de minute după probe de sunet de o oră unde spectatorii sînt ținuți în picioare aiurea, și pentru că sînt silit să ascult metal pe cimentul încins al unei zone industriale demolate și să trag în plămîni kile de praf în care aș paria că există și niște azbest, pentru că așa se construia în comunism. Cu azbest. Pentru că ieșirea din zona de concerte era o văgăună plină de cioburi, cu o găleată decorativă aruncată la mișto peste o groapă. Te critic pentru că aduci trupe bune din România să cînte pentru o mînă de prieteni, sub soarele incandescent de iunie, fără măcar un robinet de apă la dispoziție. Pentru că budele devin mlaștini infecte după prima zi de utilizare. Pentru că vreau ca rockerii să fie respectați măcar de cei care se pretind rockeri, dacă nu și de restul societății – ne-am învățat să fim călcați în picioare încă din anii 90, pe cînd pletoșii erau fluierați pe stradă, înjurați și chiar tunși cu japca în aplauze de cocalari fericiți. E greu să ne arătați niște respect în anul 2015, cetățene metalist? Nu uita că finanțatorul fiecărui concert este publicul plătitor de bilet și de bere și de mici cu cinci lei bucata. Tratează-l cu dispreț și rămîi cu toate astea să ți le iei acasă! Nu îți vreau răul dacă îți arăt unde ai greșit. Dacă îți voiam răul, nici nu discutam cu tine, discutam direct cu DSP, cu Garda de Mediu și cu Primăria!

Siguranța înainte de orice! Natură moartă la intrare...
Siguranța înainte de orice! Natură moartă la intrare…
  1. Nu-ți convine? Nu veni!

OK, nu-i problemă. Odată cu mine, vor lipsi și alea 300-400 de euro pe care le las în urmă la un festival. Mai convinge încă vreo sută-două de rockeri să stea acasă și să-și dea banii ăia părinților pensionari, iar apoi să văd cîte ediții mai scoți. Apropo, cine-ți face PR-ul? Că pînă și Goebbels avea mai multă eleganță. Nu anunți represalii contra celor care semnalează deficiențe. Atitudinea corectă la reclamațiile publicului plătitor este “Vă mulțumim că ne-ați sesizat această problemă, ne cerem scuze că evenimentul nu s-a ridicat la nivelul așteptărilor voastre, o să încercăm să remediem toate neajunsurile pe care ni le-ați adus la cunoștință în edițiile următoare, dacă într-adevăr considerați că nu a meritat cheltuiala vă restituim banii.” În nici un caz nu-i ameninți cu interdicția la intrare pe rockerii plătitori care îndrăznesc să vorbească, doar cenzura a murit odată cu Nicolae Ceaușescu! Nu-i faci dive și sclifosiți pe cei care dau bani! Imaginează-ți că ai comandat o pizza care ți-a venit rece, plină de praf și prea tîrziu. Cum te-ai simți să te înjure operatorul de la dispecerat cînd vrei să i te plîngi? Dacă îți spun că ai o problemă, eu sper că o să iei măsuri ca să o repari, nu ca să-mi închizi gura. Ne spuneți că trupele v-au acordat cinci stele pentru organizare? Păi asta pentru că trupele au PR…  Dacă erau așa de mulțumiți artiștii de condiții, de ce nu au ieșit la un bis, de ce nu au salutat publicul? Știau cumva că o să ne jeluim și au zis că nu merităm?

  1. Și afară e la fel, nu vă mai văicăriți!

OK, la festivaluri afară n-am fost încă, deși am colindat jumătate de planetă, cu alte treburi. Dar constat că faci toate eforturile să mă trimiți la Brutal Assault, unde anul ăsta biletul pe patru zile e 80 de euro la intrare, unde o să fie aliniate toate – dar TOATE – marile trupe care vin în România în 2015, la TOATE evenimentele românești și unde berea costă un euro – bere cehească adevărată, nu spălătură de butoi cum e adesea pe la noi. Iar dacă mă duc la Brutal Assault și decid că nu mai merită efortul să vin la festivalurile în România, promit că o să încerc să-i conving pe toți prietenii mei metaliști să facă la fel. Pe unde o să scoateți voi cămașa atunci, domnilor promoteri care vă credeți alfa și omega? Nu cumva să ajungem noi la concluzia că sînteți o mega țeapă! Pentru că știi ceva? Metalistul e cetățean european și are drepturi, printre care și dreptul de a circula în UE, dreptul de a alege unde-și lasă banii și dreptul de a nu mai finanța organizatori cu temperament de copii răzgîiați!

Sine Ira et Studio

O scenă prea mică pentru niște trupe prea mari (sau viceversa)

Am stabilit deja că selecția naturală m-a cruțat și anul ăsta la Metalhead, dar asta nu m-a scutit de expunere la niște trupe cu care nu vreau să mă revăd prea curînd. În egală măsură, am remarcat acolo formații cu talent deosebit, pe care, dacă vreodată mă fac organizator de concerte, o să am grijă să le pun ceva mai sus în desfășurător. Pentru că așa cred eu și, sincer, gusturile nu trebuie justificate. Așa că mă bucur dacă sînteți de acord cu mine, dar nu o să sufăr o depresie fatală dacă nu-mi împărtășiți opinia. Hai să-i dăm selectiv, în ordinea apariției, cu ăia care mi-au atras atenția și cu mențiunea că eu am participat la numai trei din cele patru zile de festival.

LATER EDIT: Iaca m-a pălit Soarele-n cap și am uitat de Hatemode. Am prins doar ultimele lor două piese, care au rupt. Mare păcat că au prins și ei o oră cruntă ca să presteze în fața unui public restrîns din motive de autoconservare. I-aș revedea cu drag, dar nu în asemenea condiții. Noroc că-s aproape și-i mai prind eu printr-un club…

Kistvaen – Spectacol de 10 pentagrame! Cu siguranță au meritat scena mare, dar nicidecum ora cruntă la care au fost nevoiți să presteze. Zeii black-metal au închinat o cupă de bere în Valhalla pe recitalul băieților de la Kistvaen, însă Thor și-a adus aminte cam tîrziu să trimită niște nori de ploaie care să mai răcorească infernul în care formația a evoluat – adică la vreo 50 de grade în aer, pe ciment incandescent și în nori de praf sufocant. Condițiile meteo au gonit și publicul, la Golden Ring abia dacă erau 20 de oameni. E a doua oară în ultimul an cînd trupa Kistvaen prinde o oră atît de ingrată, sper să fie ultima oară cînd trage așa de necîștigător. Verdict: Scena mare în continuare, dar cînd Soarele n-o mai fi pe cer să-i chinuiască!

Bucovina – Foarte frumos, am dat din cap împreună cu vreo mie și ceva de metaliști! Voiam doar să menționez asta, deoarece la mine pe placa de bază am sloturi pentru cel mult trei trupe de folk-metal și Bucovina l-a ocupat pe ultimul. Verdict: Stați pe scena mare, că mai vin să vă văd!

Turisas – M-am hlizit de am căpiat cînd i-am văzut vopsiți cu roșu și negru pe față (vă place Stendhal?) și cîntînd despre pirați. Carach Angren știu pe unde umblați cu versurile lor? Verdict: De ce n-ați făcut schimb de sloturi cu băieții de la Kistvaen? Mi-ar fi plăcut!

https://www.youtube.com/watch?v=oecIGHLClis

Marchosias – Am dat din cap, dar ceva la sunet n-a fost bine. Parcă am auzit o trupă ușor diferită față de cea pe care o știu din album. Nu știu ce-o fi fost în monitoare, dar vreo două priviri aruncate între băieți pe la jumătatea unei piese mi-au dat de bănuit că unul dintre ei nu prea se auzea. Verdict: Scena mare data viitoare, cu sunetist de acasă!

L.O.S.T. – Aceeași impresie de profesioniști cu prea mult obraz pe care mi-au lăsat-o băieții de la Kistvaen. Cu siguranță Jeff Hanneman și-a aprins o țigară satisfăcut de la bricheta Diavolului cînd a auzit ce solouri amețitoare și ce riff-uri crîncene scoteau metaliștii noștri. Asta e, le-au scos și ei pentru 20 de psihopați adunați la ora 14 în căldura infernului ca să asculte niște monstruozități demne de notat pe un album produs afară la o casă de discuri cu oleacă de tradiție. Bestial level: 10 cranii! Verdict: Scena mare, după ce se lasă întunericul!

Winterhorde – Gimme a break! Blackerii israelieni au umplut scena cu un pluton de metaliști, au stat un sfert de ceas doar ca să facă teste cu nu știu ce fiță de instrument care suna a fierăstrău cu arcuș, după care… Au folosit giumbușlucul ăla muzical doar pentru un intro și apoi s-au apucat teoretic să cînte. Ghinion, însă, pentru nu știu ce n-a mers, dar impresia mea a fost că erau dezacordați. Verdict: This is satanic black metal from Șuletea! Să nu vă mai văd!

Heidevolk – Please… Am spus mai sus că mi-am ocupat toate cele trei sloturi pentru folk-metal. Pe unul stă Ensiferum, pe altul e Arkona și ultimul s-a dus pe Bucovina. Gata, neică! De acum încolo toți îmi sunați la fel, iar în cazul vostru mai umblă vorbe că i-ați cam simpatiza pe naziști. Iar eu am boală cruntă pe naziști. Verdict: Mach frei în altă parte!

Dark Fusion – Măi nene, voi de unde ați apărut? Pe lîngă faptul că și eu cînt acum într-o trupă al cărei stil se numește Dark Fusion, voi o mai și dați bine! Prezență scenică, instrumentație impecabilă, ținute negre, show profesionist! Bravo, măi oameni! Rating: 10 pastile de uraniu! Verdict: Scena mare data viitoare!

No, sper măcar să se uite și niște promoteri pe înregistrările astea și să tragă concluziile care se impun. Iar data viitoare vă explic de ce Amorphis a intrat în aceeași ligă cu Behehemoth pentru mine… Stay tuned, adică rămîneți tunați!

Anii ’90, o călătorie în lumea amintirilor

Salutare, maestre Gabi Gombos! Mi-a făcut plăcere să îți citesc interviul, a fost o frumoasă călătorie în lumea amintirilor. Despre anii 90 cu toți avem sentimente contradictorii. Pe de o parte, eu spun că nu e cazul să regretăm că s-au terminat, ci să ne bucurăm că au existat. Pe de altă parte, un alt drăcușor îmi șoptește că nu e cazul să ne supărăm că au existat, ci să răsuflăm ușurați că s-au încheiat.

1045138_10151425822261012_1935163715_n
Arhiva personală

Entuziasmul, creativitatea și dorința de afirmare cu orice sacrificiu au fost atunci la cote istorice în România. Pe de altă parte, se făcea metal în niște condiții de heirupism care i-ar fi făcut să moară de invidie pe brigadierii de la Bumbești-Livezeni. Concerte cu instrumente improvizate, repetiții pe stații care te curentau din trei în trei măsuri, cazare în condiții precare pe oriunde se organiza un festival… Iar selecția naturală a fost făcută tot pe bază de bani, nu neapărat de talent. Adică rockerii cu părinți ceva mai înstăriți sau cu rude peste hotare au avut mereu bani și de echipament, și de cazare, și de deplasare. Alții, mai amărășteni, se uitau pe geamul înghețat al trenului personal cu care mergeau să cînte la festival sau să repete prin alte orașe la Jeep-urile din care descindeau unii metaliști din Capitală și mergeau cu împrumutatul de scule în prima zi de eveniment, ca să nu se facă de băcănie în fața spectatorilor cu instrumente Reghin vopsite roz din fabrică sau tăiate cu bomfaierul să aibă formă de Flying V. Au rămas active nu neapărat cele mai bune formații, ci doar cele cu spatele asigurat cît de cît, din punct de vedere financiar. Nu vreau să arunc anatema asupra tuturor formațiilor de atunci care au supraviețuit – multe dintre ele merită respect pentru talent și pentru devotament “above and beyond the call of duty”.

Mihai Ursu
Arhiva personală

Dar nici nu cred că merită osanale ABSOLUT toate formațiile anilor 90 rămase încă active. Mi-ar fi plăcut să activeze fără oprire băieții de la Ostrakon, de exemplu, trupă al cărei chitarist mi se pare unul dintre cei mai buni pe care i-a dat vreodată Moldova și chiar România. FORMA, o altă trupă de ia Iași pe care istoria a îngropat-o rapid, o dădea chiar bine, dar n-al avut noroc și pace. Vremea aia a idealismului înverșunat ne îndemna să credem că e suficient să ai talent și să muncești mult-mult-mult pentru ca într-o zi să ai succes. Ei bine, iată că și în underground se aplică tot regulile capitalismului. Dacă la sufletul tău ai numai o chitară și ceva talent, dar nu și niște bani, pregătește-te să ascunzi într-un dulăpior pletele, țintele, tricourile, instrumentele și fanteziile de rock-star și transformă-te pentru vreo două decenii în clasă muncitoare, cu tunsoare regulamentară, cu întreținerea la zi, prezent la program și disciplinat în front. Iar dacă 20 de ani mai tîrziu din căștile tale încă răsună black metal, ai tot respectul meu!

Mihai Ursu
Arhiva personală

Punk-ul e mort

M-am convins sîmbătă seară, punk-ul e mort de vreo 25 de ani și nici o doftorie din lume nu-l mai face bine. Cu alte cuvinte, am fost în Question Mark la concertul a două trupe care încă practică stilul ăsta numit între prieteni și “fundătură artistică fără scăpare” și, sincer, mai bine i-aș fi dat banii unui om de pe stradă să-și ia o ascuțitoare pentru carioca. În fine, am intrat și loc de întors n-a mai fost.

 

 

Sursa fotografiei: Question Mark Facebook Page
Sursa fotografiei: Question Mark Facebook Page

Prima trupă, cea româno-irlandeză, a demonstrat că poți învîrti un bridge în 10 feluri ca să sune a riff-uri și din el să scoți 30 de piese a cîte 18 secunde – respect că le mai țineau minte, eu cunosc oameni care se încurcă la zilele de naștere ale propriilor copii. Mă rog, au sunat cu oleacă de vînă, grație și influențelor majore de la Sex Pistols, asumate fățiș, de care oricum nici nu mai are rost să te sfiești în etapa comatoasă în care se află stilul punk. Vocalul a fost liniar, adică perfect pentru piesele alea imposibil de reținut și de reprodus – mă crucesc încă o dată cum de le-au învățat toți oamenii ăia care păreau că se cunosc de ceva timp. Dintre toți, cred eu că tobarul lor merită să treacă clasa, pentru că a bătut ca un maniac doar într-o tobă mare, un cazan, un premier, un fuzz și două cinele. Pe tipul ăsta l-aș lua la o cîntare cu mine, măcar să mă laud că-l cunosc.

Ăilalți, grecii, au fost de fapt un cuplu de oameni-orchestră: un chitarist și un tobar, ambii cu jumătate de normă și vocaliști. Tobarul ba semăna la glas cu dementul de la Green Day, ba o dădea în Morisson – culmea este că îi ieșeau ambele, ar putea să facă o carieră doar din asta. Iar toba a fost corectă, doar că eram mereu atent la modul în care își schimbă rolurile între ei băieții ăia, în loc să fiu atent la melodie. Chitaristul, săracul, se vedea că are și el o grămadă de răspunderi pe cap, trăgea din răsputeri la un Ibanez model mai retro (parcă) pus pe atîta distorsiune că la un moment dat mi s-a părut că mai e un tip în trupă care cîntă la microfonie. Oricum, nu am sesizat vreo gherlă de chitarist pe durata șederii mele în public, ceea ce e totuși de apreciat. Doar că de la a treia piesă am avut aceeași senzație de Ziua Cîrtiței pusă pe repeat, cu variațiuni pe temă fixă de melodramă tip Doors și sictir gen Green Day, în doi oameni cu polifonie care amintea cînd de doi dascăli beți după o înmormîntare, cînd de jumătatea goală a formației Queen. No, dar măcar am golit vreo patru beri și m-am holbat la punkistele din public, care-s mai simpatice și mai accesibile decît toate blackerițele pe care le-am cunoscut, puse la un loc. Am interceptat trei zîmbete spontane de la femei pe care le-aș scoate la o cafea. Probabil că zînele astea drăguțe sînt ultima speranță de viață a curentului punk – dacă n-ar fi ele pe la concerte, probabil că punkerii n-ar mai avea motive să dea pe acolo și s-ar reorienta către alte stiluri, cu măcar o frîntură de creativitate la mijloc.

Adică nu neapărat black metal, dar ceva care să aibă un pic de noimă…

1625637_10152758523766012_6842639241808244120_n