Tag Archives: Mihai Ursu

Statul care-ți lasă o scîrnăvie la ușă, iar apoi cere hîrtie igienică

Era pe vremuri un banc despre culmea tupeului, care era, conform tradiției vasluiene, să lași o grămăjoară de fecale din producția proprie la poarta unei pensionare, să suni apoi să-i ceri hîrtie igienică, după care să mai suni o dată, pentru că nu ți-a ajuns prima porție. Ei, cam la asta mi-a zburat mintea în momentul în care am remarcat că guvernul a scos pălăria și a început să meargă cu maimuța printre turiști, pentru lucrarea „Cumințenia Pămîntului”, pe care ar fi găsit-o la un preț de chilipir: cam zece biserici și șase troițe, în moneda noastră națională, sau 11 milioane de euro.

Continue reading Statul care-ți lasă o scîrnăvie la ușă, iar apoi cere hîrtie igienică

Noi propuneri legislative pentru progresul glorios al României

Succesul fulminant înregistrat de Legea pentru Pedepsirea Fumătorilor înseamnă doar începutul unei glorioase noi ere în țara noastră, o epocă pe care cu mîndrie o vor numi peste veacuri strănepoții noștri drept „Evul Aurorei”. Cum progresul nu are răbdare cu retrograzi de genul fumătorilor, am decis să preiau inițiativa și să concep o serie de drafturi pentru viitoarele proiecte legislative ce vor face din România o bijuterie a Carpaților, o nestemată a Europei și un diamant roz al întregii planete, care să proiecteze pînă în adîncurile nepătrunse ale vidului cosmic raze de înțelepciune ce vor călăuzi către noi civilizațiile extraterestre, ca să ia notițe – și, desigur, să nu ne lichideze cu niște lasere apocaliptice de dimensiuni ciobănești. Ca urmare, așadar, a brainstormingului făcut cu multiplele mele personalități conflictuale și vicioase, am redactat ceea ce va deveni, fără discuție, fundamentul legal pentru supremația mondială a culturii noastre cu miros de levănțică: Continue reading Noi propuneri legislative pentru progresul glorios al României

Rezumatul unei zile de vineri cu Apocalipsă pe roți

Text în care e vorba despre cu totul altceva…

Capitala a început să îmbătrînească și se vede: au început deja să-i cadă balcoanele. Pe bulevardul Decebal, fațada unei terase a picat palancă pe trotuar, chiar la ieșirea din clădirea cu pricina. Din fericire, nu a murit nimeni, pentru că toți erau înăuntru la fumat.

Traian Băsescu a depus cerere de cetățenie în Republica Moldova, pentru că în zece ani de mandat a fost făcut în toate felurile, mai puțin moldovean. Continue reading Rezumatul unei zile de vineri cu Apocalipsă pe roți

Povețe britanice pentru occidentalul și nefumătorul Cioloș

Vă salut cu deosebit respect, domnule prim-ministru al unei țări care tocmai e pe cale să impună o lege de discriminare a fumătorilor, una așa de drastică și de absurdă, încît și britanicii probabil și-ar face cruce dacă ar citi-o. Vă scriu dumneavoastră ca de la tehnocrat la tehnocrat, ca de la antreprenor la antreprenor, ca de la cetățean la cetățean și ca de la angajator la angajat. Pentru că, teoretic, dumneavoastră lucrați și pentru mine, deci din cele 31.622.400 de secunde pe care le-ați avea într-un an bisect de mandat la Palatul Victoria, la o împărțeală echitabilă mi-ar reveni și mie 1,665 de secunde de atenție. O să profit de ele la maximum. Continue reading Povețe britanice pentru occidentalul și nefumătorul Cioloș

Mituri, snoave, legende și stereotipuri despre fumători

La fumători pute și e fum. Ei, vina pentru asta le aparține patronilor de localuri, care ar trebui să asigure ventilație corespunzătoare. Uite, dacă mergi la buda restaurantului și dai în bălți de urină pe jos, ia-l de gît pe proprietarul care nu îngrijește instalația sanitară, nu te lua de bețivanul cinstit care bea o bere și după aia se duce să o elimine în singurul loc permis. Recent am fost prin Praga, unde se fumează aproape pretutindeni în baruri, însă nu simți miros de fum. De ce? Pentru că patronilor le pasă de clienți. Vă vine sau nu să credeți, și eu evit localurile fără ventilație, unde ești sufocat de țigările altora. Dar nu am scris vreo petiție să fie închise, poate că unora le convine așa. Și, apropo, dacă nu-ți place fumul, e loc din plin la nefumători. Dar, știu, cu noi conversația e mereu mai interesantă și distracția mai distracție și ne cauți compania cu orice preț. Continue reading Mituri, snoave, legende și stereotipuri despre fumători

România – SUA, o listă de „lucruri inacceptabile care ar trebui schimbate”

Inițial, m-a flatat oarecum și m-a amuzat pe jumătate remarca democratului Bernie Sanders, ofticat nevoie mare pe viteza fantastică a internetului românesc, ăla de pe care mă citiți voi acum. Evident, faptul că în România avem net mega-rapid mai înseamnă o știre doar pentru ăia care încă se conectează prin dial-up, dar a fost haios să-l văd pe un cetățean SUA că salivează cu gîndul la țara noastră, în premieră, și pentru altceva în afara gagicilor noastre, mult mai sexy decît ale lor, și pe care, dacă vor să le acceseze, trebuie să vină personal pe la noi. Că, în baza conexiunii lor americane, ajung babe bunăciunile noastre pînă reușesc să ni le vrăjească. Continue reading România – SUA, o listă de „lucruri inacceptabile care ar trebui schimbate”

Cine are interesul ca tu să fumezi

Asemenea bisericii creștine, a cărei unică preocupare este să stoarcă bani peste bani speculînd sentimentul credincioșilor de vinovăție, sentiment pe care tot popii îl întrețin cu dogme mincinoase, așa există și o supra-încrengătură de corporatiști, activiști, hipioți, demnitari puși pe luat și exaltați puși pe dat, una care are ca interese perpetuarea fumatului, simultan cu demonizarea și cu marginalizarea fumătorilor. Mai nou, caracatița ipocriziei cu miză de miliarde începe să pună stăpînire și pe România, în uralele moraliștilor din autoproclamata rasă superioară care nu fumează. O scurtă trecere în revistă a celor pe care orice fum intrat în plămînii tăi și ai mei îi face, de fapt, mai fericiți și mai bogați, dezvăluie însă o realitate surprinzătoare: taman cei care îi arată cu degetul pe consumatorii de tutun au de tras cele mai mari beneficii de pe urma lor. Să purcedem, așadar!

1. Corporațiile producătoare de tutun. Din astea avem multe în România și lor măcar le putem fi recunoscători că nu practică un discurs fățarnic, de popă pedofil ce predică împotriva homosexualității. Dar aici se pot opri laudele, pentru că, înainte de orice, eu nu mai țin minte cînd am văzut ultima oară o marcă românească de țigări. Toată piața a fost acaparată de multinaționale, care ne vînd branduri celebre pe mapamond, dar care ne-au văduvit de tradiționalele noaste Carpați, Bucegi, Golf, Pescăruș, Snagov sau de mai noile apariții efemere Maro și Bran – iar astea din urmă chiar erau făcute bine. Marile firme care au umplut alveolele românilor cu nicotină rareori au însă amabilitatea de a pune la dispoziție în mod voluntar rețetele după care produc țigări sau listele de aditivi incluși în tutun. Cert e însă un lucru, țigările cumpărate de mine în Franța aveau gust de tutun, cele fumate la noi îmi lasă pe limbă o aromă de parcă aș fi lins direct scrumiera. Ăsta e motivul pentru care prefer tutunul de rulat. Un vechi amic de-al meu, care a lucrat destul de sus în industria tutunului, mi-a spus cîndva la o bere că, dacă avem noroc, poate jumătate din compoziția unei țigări o reprezintă tutun curat. Restul sînt nervuri ale frunzelor, expandate termic, tutun reciclat din țigări vechi și alte mizerii, spunea amicul meu. Nu am verificat informația asta pe căi oficiale, luați-o deci ca pe o bîrfă între băieți la o bere. Dar valoarea pieței tutunului în 2012 era de 4.2 miliarde de euro în România, niște sume de care acționarii s-ar putea deranja să mai investească puțin și în calitate.

2. Bugetul de stat și sistemul medical. Fumătorii se numără printre cei mai consecvenți contribuabili ai României. Aproximativ 80% din prețul unui pachet de țigări îl reprezintă taxele și accizele, ceea ce înseamnă că din 15 lei, cît costă acum 20 de țigarete, 12 îi ia Ministerul de Finanțe, care îi dă mai departe în sistem, dar mai ales în sistemul medical. Cei trei lei care rămîn în industrie trebuie să acopere producția, distribuția, salariile, impozitele pe salarii și să asigure o cotă de profit acționariatului din această ramură care, practic, muncește pentru stat. Dacă aveți defibrilatoare la spital, puteți să opriți un fumător la întîmplare și să-i mulțumiți, pentru că din banii cotizați de el a fost cumpărat. Desigur, madam P-Diddy sau cum o mai cheamă dă drept un exemplu înălțător izgonirea unui fumător din spital cînd, în realitate, la sumele pe care le varsă fumătorii în sistem, ei ar trebui să primească tratament de cinci stele. În medie, industria tutunului din România contribuie anual cu 3 procente la un PIB de circa 150 de miliarde de euro. Cifrele absolute să le calculeze contabilii, dar cota de 3% este aproximativ alocația bugetară pentru educație, în aceeași țară. Un calcul împins la extrem spune că, dacă stingem toți țigările, va trebui să închidem școlile – sau altceva mai puțin important.

3. Industria farmaceutică. De acolo provin tratamentele antifumat, care nu costă deloc puțin și a căror rată de succes este de sub 50%, așa cum o demonstrează cercetări făcute în Occidentul ăla civilizat. Ai noștri, ceva mai destoinici, au raportat o producție mai mare de nefumători la hectar, cu șanse de reușită de 61%, conform documentelor publicate de Colegiul Medicilor București. Probabil că țara noastră e mai bogată în „quitteri”… În fine, această industrie farmaceutică face lobby peste tot pentru interzicerea fumatului, a țigărilor electronice și chiar a tutunului de prizat, pentru că are interese directe să își vîndă propriile produse care să te ajute să te lași de nicotină. Jumătate dintre cei care apelează la asemenea tratamente dau greș, se întorc deci la tutun, dar banii înapoi pe medicamente nici nu se pune problema să-i ofere cineva. În fond, să te lași e o chestie de voință… Vina e tot a consumatorului, care e oricum un vicios și un sub-om care le suflă fum în nas copilașilor bolnavi de la pneumologie! Bine că n-a dat banii ăia pe țigări, să zică mersi!

4. Asociațiile antifumat. Da, campionii ipocriziei, din punctul meu de vedere, sînt militanții antifumat. De ce? Păi, să luăm cel mai elocvent exemplu, adică marea asociație/program național/ONG și ce-o mai fi chestia aia cu titlu agramat „Stop Fumat”. Eu i-aș fi spus măcar „Stop Fumatului!” și aș fi adăugat un semn de exclamare, în semn de respect față de limba română. Ei, cumetrii ăștia sînt finanțați direct din contribuțiile instituite asupra produselor din tutun, cu sprijinul Ministerului Sănătății. Cu un buget de aproape 1.3 milioane de lei în 2014, dumnealor oferă consiliere o zi pe săptămînă pentru pacienții din București și pe bază de programare în alte 19 orașe, așa cum scrie chiar pe site-ul lor, iar apoi pacienții sînt trimiși la farmacie să-și cumpere (nu o dată) produsele pomenite la punctul al treilea. Există 13 județe în care nu am găsit nici măcar un cabinet al acestei asociații mînate exclusiv de bune intenții: Bacău, Bistrița Năsăud, Botoșani, Buzău, Caraș-Severin, Călărași, Gorj, Giurgiu, Harghita, Mehedinți, Olt, Satu Mare și Vîlcea. Mai mult de un sfert din teritoriul țării este exclus din acest așa-numit „program național”, dar probabil că asta se va rezolva odată cu anticipabila mărire de buget pe 2016. Sau nu. Important este, însă, că fiecare ban din acest program vine de la pachetele de tutun dubios produs de corporații, taxat de stat și fumat de noi. Pe ce criterii sînt apoi distribuiți acești bani și cui, fumătorii nici măcar nu sînt întrebați. Dar credeți sincer că șefii de la – pardon – „Stop Fumat” chiar își doresc ca noi să ne lăsăm de tutun, să le tăiem deci finanțarea și, astfel, să îi silim să își găsească o meserie cinstită?

Ca o concluzie, fumătorii nu sînt prizonierii viciului, cît sînt ai unui sistem vicios, interesat să-i stoarcă de bani și să-i stigmatizeze, în același timp, pe cei exploatați. Fix ca într-o dictatură sau într-un sistem sclavagist. Iar cine are, de fapt, interesul ca această situație să fie perpetuată este ilustrat magistral în scena de început a filmului „Thank You for Smoking”, unde un ONG-ist și-o ia peste dinți în direct la TV de la purtătorul de cuvînt al industriei tutunului, cel pe care omenosul și umanitarul activist a vrut să-l confrunte live cu un adolescent bolnav de cancer. Vizionare plăcută, sper că înțelegeți ceva!

Tragedie colectivă, coșmar individual

E marți spre miercuri seara și încă nu pot dormi omenește. Somnul se lipește de mine fugar, ca un sărut clandestin de amantă secretă, iar apoi mă lasă și mai bulversat decît mă găsise. Visez că am visat tot ce s-a petrecut de vineri încoace. Nu durează, mai mult de patru ore pe noapte încă n-am reușit să îmi amorțesc simțurile de atunci încoace. Iar apoi, cînd veghea îmi trage storurile de peste ochi, mă izbește între dinți un box de oțel numit realitate. Realitatea că au murit 32 de rockeri – intelectuali, artiști, studenți, copii frumoși și buni – și că alți 90 se agață cu ultimele puteri de viață.

Scriu tîrziu. Ca niciodată, eu, ăla care termina cronica unui eveniment cam odată cu ultimul salut al headlinerului. Dar cînd Moartea însăși e cap de afiș, vorbele mi se par golite de conținut. Însă scriu tîrziu pentru că am trăit clipă cu clipă tragedia din Colectiv, care a ajuns în inima mea mai repede decît am ajuns eu în inima ei. De parcă tragediile au inimă…

Pornisem vineri seara din Chișinău spre București la ziua Valentinei și tocmai treceam Prutul înjurînd printre dinți bulangiul de șofer care n-a vrut să oprească la duty free. Aveam comandă de la fată să-i aduc două sticle de Martini Bianco pentru petrecere și, să vezi chestie, totul părea compromis de toanele unui șef de manivelă. Apoi am avut proasta inspirație să deschid telefonul și să le dau vestea fetelor de la București. Încă habar n-aveam că bairamul spre care mă pornisem fusese înlocuit de vreo 30 și ceva de priveghiuri.

Un mesaj primit pe chat-ul redacției din Chișinău mi-a băgat primul cuțit în inimă. „Explozie urmată de incendiu într-un club din București”, zicea sec un titlu. Oboseala evacuează perimetrul și redevin alert. Reporterul de știri vrea să știe, rockerul din mine parcă se teme de ce o să afle. În timp ce vameșii români ne întrebau cîte țigări avem în genți, se încarcă o știre de la ProTV și încremenesc. Nu pot să-mi cred ochilor. Colectiv, Goodbye to Gravity, peste 20 de morți, o sută de răniți. Mi se pare ireal și mă ciupesc să mă trezesc de-al binelea. Încep să-mi treacă prin minte nume de prieteni care puteau fi acolo. Ioana, Alex, Cătălin, Sanda, Andrei, Octav – zeci de nume și de chipuri de oameni dragi care îmi doream să fi fost în altă parte. Apoi îmi aduc aminte de zecile de incendii pe care le-am filmat și de rănile înfiorătoare pe care le sufereau victimele. Vreau să urlu sub nasul vameșilor care îmi scotocesc bagajele și care, trei zile mai tîrziu, aveau să oprească transportul special de sînge pentru răniți trimis de Republica Moldova. „N-am țigări, lăsați-mă naibii să ajung mai repede în București”, repet în minte. Mă aud doar eu. Colega care mi-a trimis știrea pe chat mă întreabă cum să redacteze nu știu ce alt material. Nici prin minte nu cred că-i trece că aș putea avea prieteni printre spectatorii prinși în capcana de foc.

„Dacă nu eram în Chișinău, poate că mă aflam și eu acolo”, îmi încolțește o altă idee înfiorătoare. Și nu doar eu, ci probabil și Claudia, probabil cu vreo altă prietenă de-a ei, că noi mergem în cel puțin trei la concerte. Iar anul ăsta nu am ratat foarte multe, înainte să o tai din țară. Ce naiba mă făceam dacă o apuca dusul de una singură, fără mine? Oare ea știe ce s-a întîmplat?

Mîna îmi tremură pe tastatură cînd îi dau Claudiei de știre. Nu știu de ce, dar vreau să amîn clipa în care Valentina află de nenorocire. E ziua ei și știu că o să îi spună cineva la un moment dat, iar fiecare clipă în care încă nu a aflat e o secundă de angoase și de griji de care am scutit-o. Cinci minute mai tîrziu, Valentina îmi scrie și eu îi spun că știam. Cifrele actualizate dau deja o imagine apocaliptică întregii catastrofe. Se vorbește de 40 de morți, iar inima îmi bate cu pauze. Oare pe cîți dintre ei îi cunosc? Autocarul gonește impasibil spre București și mie mi se pare că mergem cu viteza unei căruțe împiedicate. De ce nu sînt deja în Capitală? De ce mi-aș fi dorit să fiu?

Rememorez cele două concerte la care am fost în Colectiv. La Shining, pe 3 octombrie 2014, cu fratele meu Gabi și cu Octav, fratele meu adus pe lume de o altă mamă. La Rotting Christ și Bucovina, cu Claudia și cu Alexandra, în ianuarie 2015. În ambele cazuri, le-am spus tuturor că locul poate deveni o capcană mortală, dacă iese panică, pentru că ieșirea e prea strîmtă și ne putem călca în picioare dacă strigă vreunul „bombă”, la mișto. Ce mi-aș fi dorit să mă fi înșelat…

„Asta e știre internațională”, îmi șoptește reporterul din mine, izgonit timid într-un colț al creierului. O sun pe Claudia să îi mai cer detalii, și în același timp sună redacția RT, pentru care lucrăm de ceva timp. Vor subiectul. Iar cerul cade pe mine cu greutatea unui milion de tone de plumb.

În vreme ce Claudia își pregătea camera să fugă la fața locului, încep să mă uit pe pagina evenimentului. Cătălin Scânteie e primul nume care-mi apare pe lista de confirmări. „Păstrați-mi niște bere, că vin și eu”, scria el cu vreo două ore înainte de concert. Văd mai jos un comentariu care spunea că totul e în regulă cu Cătălin, nu e clar ce s-a ales de Sanda lui. Nu știe nimeni să-mi spună. Îi dau mesaj Ioanei, fata frumoasă cu părul verde și cu ochi de căprioară, în pragul panicii, să o întreb dacă ea și Alex sînt ok. Da, ele sînt. Nici n-au dat pe acolo. Lucian Gruia, chitaristul de la 9.7 Richter, figurează și el printre cei prezenți. Îmi răspunde repede la mesaj că a scăpat cu viață, dar că e zguduit prea tare de ceea ce a văzut.

Din fața clubului, Claudia îmi spune că mașinile de la IML vin și pleacă în continuu. Că e jale. Că n-a văzut niciodată așa ceva. Îmi apare în fața ochilor minții primul incendiu filmat prin 2000, cînd cinci copii au ars de vii la Iași, după ce părinții i-au încuiat în casă. Le-am văzut trupurile atunci și imaginea încă mă bîntuie. De cinci ori și ceva mai multe suflete curmate de foc nici nu vreau să-mi imaginez cum arată.

Adorm chinuit în autocar după 4 dimineața și mă trezesc la 6, în centrul Bucureștiului. În depărtare se aud sirene, eu grăbesc pasul către casă. Claudia nu doarme nici ea, tocmai trimite cel de-al treilea material al nopții pentru RT. Îmi dă să văd imaginile și realizez că imaginația mea a fost mic copil pe lîngă nenorocirea care a avut loc, de fapt. Iau camera și mă duc să filmez pe zi locul nenorocirii. Apoi filmez sutele de donatori adunați deja la Centrul de Transfuzii. Seara, priveghiul cu lumînări de la intrare. Pun camera jos o clipă, scot și eu o lumînare de la Mega Image și o adaug la marea de lacrimi din ceară topită din fața clubului. Valentina află, între timp, că știe cel puțin două fete aflate în stare critică. Eu de un coleg de la Prima și de unul de la Antenă, tot în stare gravă.

După marșul de duminică, am găsit-o și pe Alex, venită să se reculeagă la locul tragediei. O iau în brațe cum ar înșfăca un naufragiat ostenit de valuri geamandura și îi dau drumul abia după ce degetele mi se albiseră de atîta strîns. E toată în lacrimi, dar e întreagă. Îmi confirmă că fata verde Ioana e teafără. Rockerul Adi, în treacăt, îmi spune și el că Sanda și Cătălin sînt la spital, cu șanse mari să se facă bine. Mimi se prăpădise însă de dimineață, iar Alexis s-a stins spre seară. Fetele Valentinei. Îmi vine să iau un pietroi mare și să îi caut acasă pe nemernicii care le-au făcut asta.

Coșmarul continuă și acum. Iar numele lui Dumnezeu mai apare pe alocuri prin discuțiile despre Colectiv, deși dealerul lui principal de la noi a preferat discreția. Eu îl înțeleg. Că, sincer să fiu, dacă prin absurd ar exista un Dumnezeu, aș vrea să-mi dea niște explicații serioase. Bulangiu bătrîn și fără inimă!

Patroane, tu ți-ai lăsa copilul la tine în club?

O să încerc să mă detașez puțin de furia care îmi fierbe în organism de vineri seară încoace – de revolta că am spus de atîtea ori că rockerii au parte de cele mai mizerabile condiții pentru evenimente și de crunta dezamăgire la reacțiile așa-zișilor organizatori, atunci cînd le-am atras atenția că ignoră măsuri elementare de siguranță sau de igienă. Reacții care au variat de la flegme, amenințări, atacuri la persoană, insulte, mesaje private pline de venin și, în cel mai bun caz, disclaimere de răspundere și apeluri patetice la unitate și la tăcere, pentru binele mișcării și pentru susținerea scenei. O să încerc să las deoparte depresia care mi se adîncește cu fiecare anunț că s-a mai dus un rocker pe care e posibil măcar să-l fi salutat o dată la vreun concert, că s-a mai stins o rockeriță pe care la un spectacol poate că am protejat-o de țintele vreunui neatent, că un artist la care am dat din cap acum a devenit „new entry” nu în topurile muzicale, ci într-o statistică a groazei. Ca niciodată, o să fiu inginer.

Goodbye to Gravity

Îmi lipsește pregătirea tehnică de specialitate ca să descriu exact cum se iau măsurile de siguranță la concerte. Dar am un prieten care face asta în Occident și o face bine. Prin mîinile lui au trecut evenimente grele, precum Summit-ul G8 din 2009, din Londra. Acum face spectacole pe tot globul, cu mii de participanți, iar la fiecare dintre ele, fără excepție, sînt folosite efecte pirotehnice. Se numește Stephen Furness, e inginer de profesie, prieten, colaborator, partener de afaceri și sfătuitor în clipe de cumpănă. Iubește România atît de mult, încît se prezintă „Furnescu”, deși s-a născut în Sunderland. El s-a numărat printre primii care au transmis condoleanțe în noaptea de vineri spre sîmbătă, deși anunțul meu despre tragedie a fost scris pe Facebook în română. Steve știe și română, ba chiar scrie cu diacritice. Vă spun toate astea despre el pentru că vreau să înțelegeți că el știe multe despre noi ca neam și are mult habar despre neajunsurile noastre ca societate. Nu e un diletant, nu e un părerolog. Este organizator de evenimente la nivel internațional. Și mi-a explicat în cîteva cuvinte principiile după care el se ghidează fără excepție. Mi-a scris sîmbătă, după ce tocmai încheiase cu succes un spectacol plin de efecte pirotehnice. Am anexat o fotocopie a conversației, din care o să traduc doar esențialul.

SteveSalut, amice! Am vrut să-ți spun în primul rînd că sînt întristat de ce s-a petrecut și regret viețile irosite. În al doilea rînd, vreau să condamn acțiunile ilegale ale managementului acelui club și ale promoterului care a permis ca așa ceva să aibă loc. Lucrez de 30 de ani în industria divertismentului și am făcut sute de spectacole. Multe dintre ele au avut efecte pirotehnice. Noi urmăm în permanență regulile și nu am avut niciodată, dar niciodată, măcar un singur incident. Inclusiv în țări unde asemenea activități nu sunt reglementate prin lege.

Regula 1: Folosește o companie specializată în efecte pirotehnice. Nu costă mult și sfaturile lor se vor dovedi corecte.

Regula 2: Verifică măsurile anti-incendiu și instruiește tot personalul implicat. Am făcut un eveniment mare în Berlin și exact astfel am procedat, așa încît fiecare să știe ce are de făcut și unde să se afle.

Regula 3: Sau regula lui Steve de a amenaja o scenă. Tu ți-ai lăsa copilul alături de efectele pirotehnice, sub lămpile suspendate, lîngă peretele de ecrane sau lîngă boxe? O întrebare simplă, dar foarte importantă.

Cred că este evident din toate cele care s-au petrecut că nici unul dintre sfaturile pe care le-ar da un profesionist nu au fost urmate. Că toate regulile de bază au fost încălcate. Că bătaia de joc la adresa rockerilor a mers pînă la capăt. Și acum vă rog să îmi spuneți cîți dintre patronii cluburilor pe care le frecventați își pun măcar problema existenței unor reguli. O arată și fotografia de sus, unde formația Watain evoluează pe aceeași scenă din Colectiv cu flăcări deschise. Se întîmpla în aprilie 2014. Dacă atunci un responsabil din Primărie ar fi reacționat la o asemenea poză și ar fi impus măsuri preventive, tragedia de vineri seară nu ar fi avut loc. Dacă în Colectiv ar fi existat măcar o minte responsabilă, azi am fi avut amintirea unui spectacol reușit, iar 31 de rockeri s-ar fi găsit în mijlocul celor dragi la o bere, nu la priveghi. Însă moartea le-a dat patronilor și autorităților destul răgaz, pe care nimeni nu a știut să-l folosească.

Iar furia mocnită din mine abia începe să capete amploare.

Eu, Satan și-o umbrelă prin Chișinău

umbrela 2Am trecut și eu Prutul oleacă zilele astea cu niscai treabă în Republica Moldova și, înainte să îmi dau seama, a venit toamna cu ploaie și frig. Uraaaa, am urlat în interior cu bojocii unui întreg regiment din Armata Roșie trimis la asalt cu pieptul gol, fără pușcă și cu cinci cartușe regulamentare în buzunar. Motiv mai mare de bucurie decît ploaia pentru un romantic incurabil ca mine greu se găsește, că doară cine mă cunoaște e la curent cu pasiunea mea pentru plimbările sub umbrelă cu black metal în căști. Acuma, căști am la mine cam tot timpul, precum și sătăneala necesară, dar umbrelă ciuciu. Dar ce-i o simplă provocare pentru un rezolvator de probleme cu patalama? Și-am sărit pe-o pereche de ciocate cu direcția spre magazinul unde ar trebui să am deja statuie pentru contribuțiile zilnice deloc de neglijat.

„Bună ziua, tanti! Aveți umbrele?” – Drept răspuns, cucoana în negru (cum altfel?) doar ridică o aripă cam pe la ora mea 11, asemenea unei milițience nord-coreene de dirijează traficul clasei muncitoare către cantinele proletare, și nici nu schițează vreun semn că ar dori să comunice pre limba lui Grigore Vieru sau pre cea a lui Pușkin cu mine. Ceea ce e păcat, că io și magazinul taman pe Pușkin ne găseam atunci. Taci așe, îmi zic către eul liric interior, că nu-i panică în ce chip vine informația. Important e corectă să fie. O las pe micuța Kim, avansez în profunzime, verticalizez, bag un tiki-taka și – tadaaaaa – iaca standul de umbrele. Ș-apoi ține-te dezamăgire.

Umbreluțe roz, cu volănașe, cu inimioare, cu iepurași, cu pisicuțe torcătoare și cu bebeluși – doar umbrele d-alea erau. Ai di pentagrama mea, zic… No, păi cu muma ciorilor să ascult io răcnete satanice sub o umbreluță-curcubeu? N-am io nimica împotriva homosexualilor, dar nici n-aș vrea să transmit mesaje eronate în direcția lor, că-s singur și departe de casă, nu prea are cine-mi păzi spatele. Între timp, mai apare un nene cu față de GB-ist simpatic – așa sînt alintați pe aici KGB-iștii, în caz că nu e destul de intuitiv diminutivul ca o prescurtare de acronim. Că doar nu era să fie un britanic, v-ați pierdut mințile?

„Ian uiti, astea-s di fimei, aistea-s di copchii. Cît or costa?” se miră cetățeanul surprinzător de românofon și de sociabil. Drept e că atunci am remarcat și eu că apărătoarele de stropi cerești erau pe două dimensiuni – unele mai mici și altele mai mari – dar din praștie etichetă. Scotocesc, mă sucesc, mă holbez pînă nea GB dă abandon și pleacă spre alte etaje, cu umbrele ceva mai masculine. Între timp, descopăr că modelele de femei costă 68 de lei bucata. Alea mari și cam prea colorate. No, zic, păi hai să caut una de copii care să mi se potrivească personalității în proces de imaturizare permanentă. Înșfac eu una mai mică, albastră cu mașinuțe zîmbitoare și țicnal anexat, o duc la casă, o plătesc și mă scurmă curiozitatea să văd cît costă.

Aproape dublu față de aia mare.

După care mi-am amintit că prima știre auzită la radio cînd am venit în Moldova era despre faptul că vitejii cetățeni ai acestei țări nu mai fac copii. Păi da, prieteni! Cu prețurile astea, cine mai are chef?

umbrela 1