Tag Archives: metal

Percepție distorsionată | O neînțelegere contondentă în underground

Iulie 1998, Casa de Cultură “Constantin Tănase” din Vaslui

Într-o sala de repetiție de la subsol tăcerea e spartă de răgetele unui disperat chitit să-mi spargă mecla pletoasă.

– Bă, te omor! Urlați aici ca animalele, n-aveți nici o treabă cu muzica, habar n-aveți să cîntați! Să nu vă mai prind pe aici, că vă rup picioarele!

– Cine ești tu, nene? Eu nu repet aici, am venit să iau un distors…

– Iei pumni în bot dacă mai comentezi! Nu pot să le predau copiilor electronică din cauza voastră. Trupa voastră e de căcat!

– Dar eu nu repet aici, eu am venit doar să iau distorsul ăsta…

– Lasă că știu eu, nu mă duci tu de nas! Să te ia mama dracului! Chem paza, vorbesc eu cu Rășcanu să nu mai calci pe aici, nenorocitul dracului!

Viitori fani Eternal Mourning, adunați pe treptele Casei de Cultură
Viitori fani Eternal Mourning, adunați pe treptele Casei de Cultură

Martie 1995, Vaslui, casa unui lăutar din Crucea Gării

– Se pricepe la chitară băiatul dumneavoastră, domnu’ Ursu! E bine că-i luați distorsul ăsta, dacă vrea să cînte rock. Ce-i place? AC/DC? Led Zeppelin? Voltaj?

– Ei, nu știu eu ce-s trupele alea, eu ascult ABBA și Boney M. Cum spuneați că se cheamă efectul? Pare cam călărit, așa. Sigur merge?

– Boss Heavy Metal 5. Ia dați-l băiatului să facă o probă… Dacă-i place, vi-l dau cu 500 de mii, dom’ profesor, că m-ați învățat matematică!

Mihai Ursu, pe vremea cînd nu avea încă distors
Mihai Ursu, pe vremea cînd nu avea încă distors

Februarie 1994, tot Vaslui, acasă la Horațiu, rocker electronist

– Mișto efectul ăsta lipit de tine pe un cablaj, băi Horațiu, dar nu-i poți da un pic mai multe cojones? Parcă sună a Queen…

– Ci vrei, uăi Mișu? L-am făcut din niște tranzistori și doi condensatori, două potențiometre și un integrat, special ca să sune ca la Brian May, că io-s fan Queen. Uite, scrie și pe tricou! Da’ ce-ți trebuie ție efect mai supărat pentru punk alternativ ce cînți tu acuma?

– E posibil să vreau ceva mai nervos. Tot mă întreabă Octav dacă nu mă bag din nou cu el să facem o trupă de black metal. Eternal nu-știu-cum vrea să-i zică. Mai văd dacă mă combin.

– Încearcă pe la lăutarii ăia din Crucea Gării, că sigur au o pedală de măritat. Eu atîta am putut, din ce-am învățat la cercul de electronică…

6660_111095701011_7533182_n
Mihai Ursu și Adriana, imediat după Top T 1996

Septembrie 1997, Vaslui, pe la Secu

– Uăi Mișu, felicitări pentru ce-ați făcut la festival cu Eternal Mourning. Auzi, voi acuma nu cumva repetați în Iași, la Oliver?

– Da, că aici în Vaslui n-avem unde și acolo mai dăm într-o tobă ca oamenii, avem un procesor oleacă mai acătării…

– Păi nu-mi împrumuți mie pedala ta de distors, dacă tot ai la studio? Vreau și eu să-mi fac trupă de grindcore și n-am efect. Bine că avem sală la Casa de Cultură, s-a îndurat Rășcanu să ne dea o gheretă la subsol.

– Bine, dudă! Na-ți-l, da’ să ai grijă de el, că-l vreau înapoi. Baftă la repetiții!

Mihai Ursu și Mike Bulai (Eternal Mourning), înainte de facultate
Mihai Ursu și Mike Bulai (Eternal Mourning), înainte de facultate

Noiembrie 1988, Cercul de electronică de la Casa de Cultură

– Tata Urs, ce de diplome la electronică ai adunat pe pereții ăștia! Ale tale-s?

– Unele-s ale mele, măi Mihăiță, altele-s ale elevilor de la Cercul de electronică… Ia vezi pe ce pui mîna, că unele-s sub tensiune și curentează!

– Și i-ai învățat tu să facă aparate electronice pe copii?

– Da, Mihăiță, dar acuma tocmai strîng catrafusele de aci, că m-am săturat. Să predea cine o mai vrea electronică, mie mi-a ajuns! Hai, că avem serbare la școală și după aia mergem la țară…

Gabriel Ursu și Mihai Ursu în Epoca de Aur
Gabriel Ursu și Mihai Ursu în Epoca de Aur

Iulie 1998, Vaslui, pe la Teatrul de Vară

– Uăi dudă, eu plec la facultate și mi-aș cam lua distorsul înapoi, să mai repet la el în cămin.

– Da, uăi Mișu! Na cheia de la sală, e în subsolul ăla unde ați avut și voi studio prin 1993, cu Tombstone. Te descurci?

– Stai fără grijă, ce mi s-ar putea întîmpla?

Arta cere sacrificii
Arta cere sacrificii…

Amintiri din Cretacic | Tobe din piele de oaie, chitare improvizate și alte repetiții de coșmar

Pe cînd se potcovea metalistul cu ținte făcute la strung, pe cînd minerii aveau abonament CFR pe ruta Petroșani-București, pe cînd Ion Iliescu era votat cu 90% în Vaslui iar blugii încă erau marfă de contrabandă, pe cînd Vama Veche era doar un sătuc de pescari și nu o trupă dubioasă pentru femei derutate, pe cînd homosexualitatea însemna pușcărie, pe cînd România nu era nici în NATO și nici în UE și pe cînd diriginții zeloși cu carnetul de partid încă în portofel se întreceau la tuns pletoșii din clasă, mișcarea underground din România ițea sfios cornițele prin lugubre săli de repetiție. Timizi și încă dezorientați, rockerii acelor timpuri de tranziție încercau din răsputeri să se facă auziți prin noianul sufocant de concerte cu Angela Similea și Marius Țeicu ori cu Frații Pește și Surorile Mardare și căutau propria lor nișă printre dezertorii unui public în general fascinat de Lambada, Tomis Junior și Azur.

Chitara Hora by Reghin, instrument-standard pentru anii 90
Chitara Hora by Reghin, instrument-standard pentru anii 90

 

Să ai pe atunci instrumente reprezenta o provocare și o performanță, iar să obții accesul într-o sală de repetiție însemna să ai talent diplomatic demn de negociator ONU în Fîșia Gaza. Chitara vopsită în roz de la Reghin era standardul general, tobele Pionierul și Doina duduiau jalnic prin văgăunile unde vremelnic ne puteam aciua să repetăm, vocaliștii urlau de-și scuipau plămînii ca să se audă peste toată hărmălaia – căci nu toți aveam microfon și amp de voce – și așa mai departe. Am adunat, în rîndurile de mai jos, mărturiile unor veterani ai metalului din acele timpuri tulburi, ca să le fie spre aducere aminte roackerilor născuți după 1990, de la care vreau doar să priceapă că noi, asemenea lui Vodă Ștefan cel bagabont, petrecăreț și cam iute la descăpățînat dregători, am demarat un fenomen nu pentru moftul nostru individual, ci pentru urmașii urmașilor noștri.

Chitara Frankenstein și clapa-ascuțitoare

Pe băieții de la Dirty Shirt îi știe toată țara drept veseli și glumeți, dar o mare parte din haioșeala lor este dată de umorul negru al roackerului care a trebuit să îndure și să facă haz de necaz ca să-și conserve sănătatea mintală. Ca noi toți în vremea aia, trupeții de la granița cu recent destrămata Uniune Sovietică erau tineri și dornici să se exprime liber, după atîta amar de ani în care stafiile cenzurii de la Direcția pentru Cultură stăteau geană pe rockeri ca nu cumva să devieze de la doctrinele fundamentale ale marxism-leninismului. Moroșenii au exploatat însă la maximum moștenirea dezastruoasă lăsată de nea Nicu și au deturnat armele propagandei comuniste în slujba decadentului rock’n’roll.

Dirty Shirt în era noastră
Dirty Shirt în era noastră

“Prima mea trupă de rock a fost Neverland (din care făcea parte și Otto de la Legion) și țin minte și acum în ce condiții făceam repetiții atunci: pe mixerul și pe boxele Vermona rămase de la Casa Pionierilor (unde, de altfel, am cîntat în formația de copii încă de prin 1986), pe chitara electrică făcuta de tatăl lui Otto (în forma de coadă de vrabie, bineînțeles), cu pedala de distors făcuta după un model rusesc (fară nici un amp), cu bas Reghin, etc”, rememorează amuzat veteranul rocker vremurile în care Stolojan a naționalizat valuta

Piele de oaie? Nu, de potaie!

În dotare, Mihai mai avea o ascuțitoare de clapă Yamaha PSR 12 – care sigur a făcut furori odată cu transformarea FDSN în PDSR – și pe care a luat-o la finalul Epocii de Aur cu banii încasați din vînzarea unei mașini – pentru că instrumentele costau enorm în vremea aia, raportat la puterea de cumpărare a cetățenilor. Iar rockerii sînt tot cetățeni, în caz că existau dubii. După ce a trecut prin trupa Eclipse, Mihai a aterizat la Dirty Shirt și, dintr-o dată, orizonturile i s-au deschis. “Am trecut la next level: mixer rusesc, ultimul răcnet, boxe de bași și amp de putere hand made, prima pedală de fuz adevărată (rusească, evident), bas copie Hohner (Pali era un star cu basul ăla). Eu am trecut pe Casio (tot jucărie, dar ceva mai performantă).”

Dar lovitura cea mai grea era, cum altfel, să te trezești baterist. După regulile capitalismului, atunci îndeplineai toate criteriile să fii trecut în șomaj tehnic, pentru că lipsea obiectul muncii. Și nu mai era nea Nicu să te țină la producție pe stoc, cu scontări și decontări între fabrici și uzine, care au băgat țara în blocaj financiar. Tobele au prostul obicei să fie mari consumatoare de resurse: bețe și fețe, în special. “Cum nu găseai în comerț fețe de tobe, Mircea avea la premier o față din piele de cîine (luată de la ceva percuție tradițională). Suna mișto, doar ca era foarte sensibilă la temperatura și la umiditate. Abia spre sfîrsitul anilor 90 am reușit să facem repetiții în condiții decente, însă ambianța a fost mereu aceeași, atunci ca și acum: niște beri, chef de cîntat și de petrecut momente faine alături de colegii de trupă, care în timp au devenit prieteni…” – O dovadă în plus că poți scoate roackerii din underground, dar nu poți scoate underground-ul din roackeri!

Repetiția ca o terapie cu electroșocuri

În Capitală, frontul metalist a găsit niște aliați acolo unde nimeni nu se aștepta: la politicieni. Ce-i drept, bucureștenii au pornit cu alte avantaje în cariera de rock-star, așa cum rememorează Vlad Bușcă, actualmente basist la L.O.S.T. și dinozaur nouăzecist cam de-o seamă cu mine. În 1991, Vlad rupea corzile și spărgea timpanele în formația Tornado, de care pînă și eu am auzit. “Ca instrumente aveam mai toți chitare Reghin sau rusești, cel mult copii italienești gen Eko. Tobele Doina erau sfinte. De efecte nu prea era vorba, aveam distorsuri create din amplificările supra-saturate ale casetofoanelor, circuite integrate puse în cutii de seringi sau, cei mai norocosi, efecte rusești. Flanger-ul era foarte la modă pe atunci (nu știu dacă mai există acum). Evident că majoritatea efectelor curentau și prindeau diverse posturi de radio”, își aduce aminte Vlad. N-a fost singurul care a suferit șocuri electrice de la instrumente, dar ajungem și acolo imediat.

Abigail în 1994
Abigail în 1994

Sala de repetiție era însă o problemă. Băieții de la Tornado exersau pe la prieteni pe acasă, iar ca să înregistreze ceva au fost siliți să apeleze din nou la tehnologia căpătată de la vestiții savanți sovietici, iar primul contact cu invențiile americane a echivalat cu aterizarea extratereștrilor. “Aveam vreo două magnetofoane cu care înregistram din linie prin mixere rusesti. Cînd Andrei a reușit să își ia o stație Marshall adevărată, de 100W, eram toți foarte încîntați, pînă și Vlase de la ZOB a venit pe la noi pe la sală, să vadă cum sună”, povestește Vlad. Cu toate acestea, primul lor demo a fost tras în 1994, tot pe magnetofon.

Ia toba și fă-o de oaie!

Un an mai tîrziu, Vlad contribuia din greu la coeficientul național de mizantropie și depresie în ansamblul vocal-instrumental Abigail – și asta în condițiile în care Emil Constantinescu încă nu devenise președinte, Văcăroiu încă era premier, FNI și Caritas încă nu picaseră, iar Pasărea Colibri încă nu începuse să mă exaspereze pe la toate bairamele cu hipioate. Despre legătura intrinsecă și organică dintre doom-metal și oierit, urmașul baciului Bucur avea să primească o lecție neașteptată chiar în pragul unui mare eveniment rockeresc. “La prima repetiție din 1995, exact înainte de festivalul Top T, ne-am întîlnit la chitaristul Dragoș acasă, iar în curte era pusă la uscat o mare bucată de piele de oaie, despre care am aflat ulterior că era schimbul feței de tobă mare. Și, tot legat de toba mare, pe atunci se foloseau două tobe mari, nu apăruseră încă pedalele duble”, relatează veteranul basist.

Poză la întîmplare de la un festival nouăzecist
Poză la întîmplare de la un festival nouăzecist

Te faci frate cu creștin-democrații ca să ai unde repeta

Bătaie mare era și atunci pe scule, deși pe la jumătatea deceniului final din mileniul trecut instrumentele din afară au început să se infiltreze subversiv și pe la noi. De regulă, traseul lor avea trecut un popas obligatoriu prin ghearele vreunui lăutar sau, cu oleacă de baftă, prin mîinile unui rocker mai cu ștaif. Instrumentele făcute în garaj coexistau pașnic împreună cu cele de import. Odată ajunse în labele tale, însă, trebuia să le păzești ca pe sfintele odoare – care, la vremea respectivă, încă erau mai puține decît acum. “Eu am reușit să îmi cumpăr de la Doru Borobeică (Iris) un bass mișto Yamaha, atît de mișto încît după cîteva luni m-a întrebat dacă nu vreau să îi vînd înapoi dozele. Într-un final, am reușit să îl pierd în tramvai. Răzvan avea o chitara Flying-V hand made 100%, dar care suna foarte bine, și pe care o mai are și acum”, povestește Vlad Bușcă.

Spațiul imobiliar devenise deja ultima frontieră în București, așa că o sală de repetiții se putea combina tot mai greu. În special dacă n-aveai bani, iar în portofelele de metaliști se găsea cu precădere alizeu. Noroc de creștin-democrați, care i-au băgat la beci pe băieții de la Abigail, așa cum și comuniștii l-au băgat la beci pe Coposu. Nici nu bănuiau țărăniștii ce bombă cu ceas aveau sub pardoseală! “Cu ceva noroc am ajuns să repetam intr-un subsol pe Plevnei, în sediul PNȚ, împreună cu Returnless Path și cu Dies Irae parcă, unde eram în hîrtii ca făcînd parte din organizația de tineret. Astfel, am ajuns să cîntăm live la Teatrul Giulești la o convenție de-a lor, unde erau numai septuagenari, pe care i-am oripilat cu cover-uri de genul Hendrix și altele. La final, i-am ucis cu o piesă Abigail, doom cu growl și tot tacîmul, “Dawn”. După 1997, lucrurile au mers mai bine, am ajuns să repetăm chiar într-un studio de înregistrări complet utilat, la casa de discuri Transglobal Media (unde lucram eu și Răzvan). Acolo am și inregistrat cîteva unreleased tracks pentru Abigail, precum și un demo pentru Obscurum Noctis (cu componenți Avatar). Păcat că nu am profitat mai mult de acele condiții, pentru vremurile respective erau de invidiat”, a conchis Vlad într-o notă de regret și de nostalgie.

Golăneală cu revoluționarul Cristian Pațurcă

Alex Igor, actualmente vocalist la Hatemode, a suferit traume în serie, atunci cînd a încercat să-și aciueze formația sa nouăzecistă la o sală. Pe atunci, Alex activa în Serenity, o trupă progresivă cu instrumentație complexă și cu versuri în limba lui Shakespeare. Spre suprinderea lor, lirica englezească avea să le aducă numai necazuri din partea șefilor de la Casa de Cultură Preoteasa, acolo unde orice trupă care voia să conteze trebuia să aibă un mic hogeac de repetiție. Printre mai-marii așezămîntului se număra și revoluționarul cantautor Cristian Pațurcă, autorul Imnului Golanilor și mare militant pentru integrarea țării noastre în Occident, dar – după cum relatează Alex – un opozant crunt al limbii engleze.

Cristian Pațurcă - foto EVZ
Cristian Pațurcă – foto EVZ

Vocalistul își amintește cum formația sa aproape că a fost exclusă de la un concert, după ce rockerilor li s-a pus în vedere să-și adapteze repertoriul în română sau să dispară naibii. “Cum era să schimbăm versurile unor piese care aveau și 18 minute și cum să facem asta cu o zi înainte de spectacol? Era imposibil, dar le-am promis că ne conformăm. Pe scenă, evident că i-am dat cu engleză, iar consecința a fost că imediat am rămas fără sală de repetiție”, povestește Alex. Capul răutăților ar fi fost o cucoană pusă în fruntea unității și din vorba căreia marele rebel Pațurcă nici nu ieșea, iar politica instituției era să promoveze doar trupe care cîntă în românește, povestește Alex. Prin urmare, formația Serenity a devenit poate singura trupă a vremii care dădea concertele fără să repete pe amplificatoare. “Ne adunam, exersam piesele la rece și apoi ne regăseam pe scenă cu ele învățate”, își amintește Alex Igor.

Tuner pe telefon și prostituție muzicală pentru black-metal

Ultimul de pe listă, cu voia dumneavoastră, o să împărtășesc și eu cîteva istorii din rockul și metalul vasluian al anilor 90. La Vaslui, underground-ul s-a născut la beci, iar asta nu pentru că acolo stă băutura. Chiar ne-am fi dorit, sincer, dar în galeriile subterane unde repetam noi se găseau doar țevile de termoficare, de unde nu ieșea căldură aproape niciodată, dar care emanau niște duhori pestilențiale – atît de spurcate, că dacă le puteam transpune în muzică sigur ieșea un album grindcore. Am repetat în subsoluri de bloc neamenajate alături de prima mea formație – nu rîdeți, că n-am ales eu numele – Wet Whiskers, pe un casetofon Elektronika din care am făcut și stație, și distors pentru chitara mea Telecaster by Reghin. În cele din urmă, jalbele vecinilor la administrație ne-au izgonit, iar trupa s-a făcut oricum țăndări, după ce am constatat că ne ieșea mai bine să bem împreună, decît să cîntăm. Frate, ce băute memorabile am tras cu demenții ăia de punkeri! Anyway…

Eternal Mourning plus ceva fani în 1995
Eternal Mourning plus ceva fani în 1995

Era cam greu să-ți acordezi chitara în ton pe vremurile alea, poate și pentru că nu existau tunere. Iar auzul absolut am aflat de atunci că e mai rar decît credeam. Ce soluții aveai? Păi fie te duceai cu chitara acasă la un lăutar dotat cu clapă să iei un La și să-l ții bine, fie bangheai tonica unei melodii pe care să o și ai acasă – pe disc de vinyl, pe casetă sau pe bandă de magnetofon – și te ghidai de acolo. Dar adevărata revelație a venit cînd am descoperit tunerul de pe telefon. Da, telefonul ăla cu roată cît mămăliga, la care formai o oră pentru un amărît de număr: hîr-hîr, hîr-hîr… Dar cînd ridicai receptorul, onorabila companie Romtelecom avea grijă să-ți furnizeze în cască un ton de La curat ca lacrima. Mi-a luat ceva să mă prind, dar și de atunci treaba a mers brici. Tuner pe telefon avant la lettre!

Ceva mai trist a fost cînd am intrat în gașca blackerilor depresivi de la Eternal Mourning, alături de care, evident, a trebuit să combinăm o sală de repetiție undeva pe planetă, preferabil la noi în Vaslui. Și cum Armata a fost mereu salvarea națiunii, tot militarii ne-au scos din belea. Ne-au scos dintr-una și ne-au băgat într-alta mai boacănă – sala de la Casa Armatei a venit la pachet cu condiția să mai dăm cîte un concert rock’n’roll pentru soldații în termen. Căci am uitat să menționez, le-am spus ofițerilor că noi sîntem din filon cu Elvis și cu Beatles, nicidecum cu Varg și cu Euronymous. Dacă le spuneam, am mari îndoieli că ne mai primeau în unitate – cel mult pe post de ținte în mișcare. Ce să faci, ce să faci? Octav și băieții nici măcar nu știau piese rock’n’roll, că le provocau icter mecanic, eu mai aveam experiență cu ele de la campaniile outdoor de îmbîrligat femei cu zongora prin parcuri. Asta e, mi-am zis, cineva trebuie să se sacrifice pentru camarazi, ca la armată! Mi-am legat pletele cu o ață, mi-am pus cămașa aia bună de pionier, am luat un clăpar – cu vastă experiență pe la nunți – și le-am dat rock’n’roll vitejilor care ne împingeau încet patria noastră glorioasă în NATO. A ținut duma cît a ținut, pînă ne-a prins un nene pe-acolo cu răgete la sală și ne-a tăiat macaroana tuturor, opt cîți eram.

Misha - Eternal Mourning
Misha – Eternal Mourning

Dar cînd ai opt oameni în trupă, mai există și avantaje – de exemplu, ai mai multe șanse ca unul să fie copil de om cu relații. Și unul dintre noi chiar a fost. Așa ne-a ieșit combinația să repetăm într-o altă sală, la ștrandul municipal Vaslui, unde era permanent festival Eternal Mourning, că nu trecea vară fără să înece vreun minor în zoaia ce ținea loc de apă. Acolo am făcut cunoștință și eu cu șocurile electrice provocate de stația construită prost și alimentată de la o priză fără împămîntare – îmi sărea lopata din mînă cam la al treilea riff. Iar pasul următor, după ce ne-au izgonit și de la ștrand, a fost să repetăm la Iași, pentru că în Vaslui nu mai aveam unde. Pentru asta, în fiecare weekend luam deșteptarea la ora 4, ne suiam la 5 în personalul cu traficanți de brînză – iarnă sau vară, nu conta, puțea la fel de oribil – și mergeam două ore pînă la Iași, pentru patru-cinci ore în sală. Apoi făceam calea întoarsă în condiții similare de confort. Dacă eram deștepți, poate că ne-am fi îmbogățit pe traseul ăla unde circulam îmbrăcați în negru și cu cruci la gît. Cel puțin o dată, o pasageră rurală a venit la Octav să-i ceară o binecuvîntare, crezînd că are de-a face cu un popă. Fraieri am fost noi, că nu i-am cerut la schimb o mică donație! Iată cum ocaziile irosite se întorc să te bîntuie…

Dar după nici un an în regimul ăsta barbar, am ajuns să fim selectați pentru Top T 1996, ceea ce a fost o mare performanță. Iar cînd, în sfîrșit, s-a îndurat Iulian să deschidă un studio profesionist în Vaslui, noi ne-am dus cu toată gașca la facultate la Iași, ne-am apucat de muncă și Eternal Mourning a încetat de facto să mai existe ca trupă…

Îndreptar de metalist | Supraviețuiește cu brio la Rockstadt 2015

Roackere, dacă n-ai dat încă pe la Rockstadt Extreme Fest și acum te încumeți pentru prima oară, ia aminte ce-ți scrie aici veteranozaurul Ursu, care te vrea întors acasă fericit, întreg și cu amintiri de împărtășit la tot colectivul de metalofagi unde cel mai probabil activezi. Pe data de 16 august 2015, o să-i mulțumești subsemnatului și zeilor Valhalei care m-au scos în calea ta, pentru că tocmai sînt pe cale să te învăț cîteva trucuri de supraviețuire în frumosul – dar semiruinatul – orășel aproape turistic de la munte. Nu e cazul să iei notițe, doar dă-ți un print după textul ăsta.

Rockstadt Extreme Fest 2014 - grup de supraviețuitori
Rockstadt Extreme Fest 2014 – grup de supraviețuitori

O să-ți stabilesc un buget minim de 10 euro pe zi pentru mîncare și băutură, ca să vezi că e simplu să te încadrezi chiar și într-un portofel de avarie. Iar dacă te numeri printre metaliștii care dispun de mai multe parale, poți să consideri acest articol un îndemn la moderație și la economisire – ca să intru în grațiile lui Isărescu și să-mi mai trimită niște autografe d-ale lui, pe care le apreciez enorm.

Transportul și cazarea nu intră la socoteală, precum nici biletul de intrare la festival. Cum ajungi acolo și pe ce pui capul noaptea e fix șpaga ta, din acest punct de vedere Forța și selecția naturală fie cu tine! Dar, dacă ai venituri subțirele, e cel mai indicat să-ți iei biletul în presale, să te lipești de portbagajul unor prieteni mai înstăriți la dus și la întors ori să faci uz la maximum de reducerea CFR pentru studenți și elevi, dacă o ai. În egală măsură, cortul salvează vieți. Dacă n-ai, fă rost! Dacă n-ai de unde face rost, combină-te repede cu cineva care are și care e dispus să te țină în brațe noaptea. Alege cu grijă, că așa încep multe filme proaste…

Mihai Ursu în prospecție prin Rîșnov
Mihai Ursu în prospecție prin Rîșnov

Hunger Game on!

Însă acest articol este despre mîncat și băut la Rockstadt Extreme Fest 2015. Sfaturile de mai jos se bazează pe experiența directă din 2014 și tare m-aș bucura ca unele necazuri de care am dat atunci cu scăfîrlia să fi intrat deja în istorie. Deci ai 45 de lei pe zi din care să bei și să mănînci – și să fumezi, dacă ții neapărat. Opțiunea e a ta, dar scazi din start 12 lei sau mai mult – prețul celor mai penale țigări timbrate de pe piață. Dacă pe cele 4 zile crezi că te descurci să dai din cap și să rulezi în același timp, ia-ți un pachet de tutun pentru rulat. Marca pe care o fumez eu costă 38 de lei la 40 de grame, iar foițele și filtrele te duc la 45. Ca preț, ieși cam tanda pe manda, însă măcar tutunul de rulat nu e o mizerie infectă ca mahorca din pachete – consolează-te cu asta cînd o da cancerul peste tine!

Unde e mai bine să nu-ți pierzi vremea și nervii

Din start îți recomand să eviți restaurantele localității-gazdă. Nu e vorba neapărat de prețuri sau de calitate – pur și simplu în 2014 noi am pierdut o grămadă de timp ca să dăm o comandă și apoi ca să fim serviți. E în regulă să vii acolo în restul anului, dar pe durata festivalului parcă dă strechea în ei. La bodega-fanion a orașului, Rosenau, am ajuns la performanța să stăm o oră și ceva fără ca măcar vreun chelner să ne ia comanda în ultima zi a festivalului din 2014. În celelalte zile, durata medie de așteptat era oricum de 40 de minute pînă se înființa cineva să ia comanda la haleală, dar în acea ultimă zi a fost ca toți dracii. Ospătarii treceau pe lîngă noi fără măcar să ne spună ceva – chiar și doar să ne arate ușa, ca să nu mai pierdem timpul. Patronii nu au anticipat că niște mii de rockeri veniți în Rîșnov o să vrea să mai și halească, prin urmare au lăsat întreaga bombă cu două etaje și 400 de locuri pe seama a trei chelneri vai de mama lor. Am pierdut vreo două trupe din cauza serviciilor de la Rosenau în 2014, unde așteptai 40 de minute ca să dai comanda (dacă apucai să o dai) și mai așteptai o oră să vină mîncarea.

Restaurant Rosenau, unde nici chelneri n-au
Restaurant Rosenau, unde nici chelneri n-au

Să nu vă imaginați că dacă schimbați locul schimbați și norocul. Nicidecum! Am mai încercat împreună cu Octav și cu gagicile noastre de pe inventar să găsim ciorbă de burtă (bețivi, ce vreți!?) și n-am găsit decît probe de anduranță pentru nervi și pentru răbdare. Același tratament ne-a fost servit la toate crîșmele din Rîșnov, în zilele de festival. Cu alte ocazii, trebuie să menționez că personalul s-a mișcat cu talent – prin urmare nu e o problemă de incompetență, ci doar de proastă organizare. Oamenii au fost copleșiți cu prea multă muncă odată cu sosirea batalioanelor de metaliști și n-au mai făcut față. Evident, ponoasele le-au tras tot rockerii, care la final au mai și achitat o notă de plată medie de 50 de lei de persoană… Cam mult pentru proiecția noastră de buget!

“Pune-i și două bucăți de carne!”

Dacă mersul pe jos îți dă cu virgulă, poți juca riscant și să te combini la un gulaș la botul scenei. Eu am jurat strașnic că n-o să mă mai prindeți cu mîncarea la cazan de acolo în sistemul digestiv, după ce anul trecut m-am stricat îngrozitor la pîntece din pricina tocăniței de campanie servite acolo contra unui modest jeton. În prima zi, iarăși am făgăduit că la gulaș nu mă mai bag, după ce un nene, aflat într-o evidentă pasă de generozitate, i-a suflat cucoanei de la polonic “Pune-i și două bucăți de carne” – două, cîte jetoane costa chifligeala aia de cartofi 95%. Dar stați, că nu-i totul pierdut! La aceeași dugheană cu gulaș stătea nebăgat în seamă de nimeni kaiserul pe grătar cu pîine. Unul sau două jetoane costa, însă a fost Dumnezeu să rad unul din ăla după o seară întreagă pe vin roșu vărsat – care a costat fix cît berea și a venit în halbe la fel de mari. Dar asta e deja altă discuție…

Ceva mai gustoasă și parcă mai rezonabilă la preț era mîncarea de dinaintea barierei complexului, unde am ras împreună cu o hoardă de metaliști vreo 50 de mici cu muștar, care ne-au costat în total 75 de lei sau cel mult 100. Chiar nu mai știu, că oricum am făcut cheta și am băgat în noi ca niște balauri înfometați ce eram, iar la final a trebuit să mă sacrific (tot eu, sărmanul) și să rad ultimii trei mititei pentru care nimeni nu mai avea spațiu la ghiozdan. În cinci sau șase roackeri cîți eram, socoteala ne-a dat pe plus tuturor. S-a strigat bingo cu damf de usturoi, adevărata aromă a victoriei metaliste asupra inaniției!

Peste drum de Rosenau există un magazin cu produse tradiționale
Peste drum de Rosenau există un magazin cu produse tradiționale

Soluții de avarie pentru rockerii cu bani puțini

Dar puteți scăpa cu și mai puțini bani – dar și cu mai puține pretenții – dacă vă reorientați. Peste drum de Rosenau, de exemplu, există un magazin cu alimente tradiționale excelente. Am uitat ce prețuri exacte aveau produsele, dar sigur costau mai puțin decît la București. Ne-am aprovizionat de acolo o dată cu vreo sută și ceva de lei și am făcut burțile de ghiolban aproape două zile cu cîrnați, șorici, pîine tradițională, salată, leberwurst, pastramă și încă niște nebunii. Au fost de ajuns pentru mine, pentru Octav și pentru cele două frumoase gagici ale noastre, mai exact. Nu departe de magazinul cu pricina, găsiți o piață agroalimentară, unde am înțeles că produsele ar fi chiar și mai accesibile ca preț – iar producătorii sînt de prin părțile locului.

Billa - sort of
Billa – sort of

Încă și mai ieftin puteți ieși dacă dați talpă din bocanci și vă aprovizionați de la Penny Market, respectiv de la Billa – cel puțin eu țin minte că Billa se numea dugheana unde-mi făceam eu cumpărăturile în Rîșnov și pe care Google Maps o prezintă drept altă nu știu ce năzbîtie acum. În ambele magazine găsiți – în regim low cost – salam și parizer din ăla pentru navetiști, la 5 lei kila și la ale căror ingrediente preferi să nu te gîndești. Așa e, dar n-ai venit la sanatoriu, ai venit la festival, iar misiunea ta e să faci mațul gros pentru Moonspell, nu să te apuci de regim. Lasă că ai timp pentru diete după ce revii acasă! Am găsit la Billa oferte de salam gata tăiat – și încă marfă oarecum peste media calității de supermarket – la 5 lei 400 de grame, pentru că mai avea trei zile de valabilitate. Realizezi că în mîna rockerilor nici trei minute nu o să mai vadă lumina Soarelui mizilicurile alea, deci nu te mai uita pe etichetă ca pricinosul! Am băgat și eu și am supraviețuit să vă împărtășesc povestea, deci dați-i cu încredere!

Atenție la tren, mai ales dacă ați consumat ceva...
Atenție la tren, mai ales dacă ați consumat ceva…

Mîncarea-i fudulie, băutura-i tragedie!

Cu băutura e altă poveste. Berea de la festival a fost anul trecut în gama mediocrității generale de pe la evenimentele cu metaliști. Scumpă și mai mult proastă decît bună, pentru varianta la tap, respectiv scumpă și servită în mod absurd în cazul celei la doză – doar Silva Black anul trecut, probabil după sufletul majorității plătitorilor de bilet. Cînd spun că era servită absurd mă refer în special la obligația barmanului de a-ți turna doza într-o halbă de plastic, cică din motive de siguranță. Eu încă n-am văzut om ucis cu o cutie de bere, dar dacă știți vă rog să-mi împărtășiți și mie pățania. Am aplaudat însă apariția vinului roșu vărsat, tot la halbă, care mi-a uns beregata și sufletul întunecat și care a venit la același preț cu berea vărsată, în halbă de 400.

Pentru cei cu ochii la bugetul de 45 de lei pe zi, mai există chioșcurile de la barieră. N-am intrat în ele, vă mărturisesc, dar am înțeles că acolo se găsea bere la preț de magazin – și asta la cinci minute de mers pe jos față de scena principală. Exista chiar și bere la PET, ceea ce înseamnă că teoretic ți-ai permite 6 bombe cu drojdie fermentată și vreo doi mici pe zi din suma alocată mai sus. Adică 12 spre 15 litri de bere la fel de proastă ca aia din festival, deci mai mult decît poate înghiți chiar și cel mai crunt bețivan al planetei. Singura chichiță e că berea la PET trebuie executată rapid, cu un tovarăș sau chiar cu doi, pentru că în 30 de minute de la desfacere se transformă într-o zoaie mega-zăbăloasă, pe care n-ar bea-o nici măcar unul care tocmai a scăpat după o lună în Sahara. Dacă ții cont de asta, te descurci, la o adică…

Metaliștii bețivozauri dornici de economii și de hălăduială pot iarăși să acționeze în sensul istoriei și să-și facă stocurile la supermarketurile din Rîșnov, unde aceleași produse de alcoolizare colectivă și reciproc avantajoasă costă cu un leu-doi mai puțin decît la chioșcuri. E oleacă de mers pe jos și probabil riști să pierzi o trupă-două pe durata deplasării, dar dacă leii ăia chiar contează, atunci nu mai sta pe gînduri! Doar că totul trebuie consumat înainte de poarta festivalului, unde n-ai voie cu nimic din afară.

Death metal victory!
Death metal victory!

 

În concluzie, iată un meniu teoretic de 45 de lei pe zi la Rockstadt Extreme Fest:

– cafea de la chioșc sau ness adus de acasă – 3 lei/zi

– țigări cu timbru, cel mai penal model – 12 lei/zi

– două PET-uri de bere cu marcă (nu BERE BLONDĂ BILLA) – 14 de lei 

– parizer cu pîine de la supermarket – 7 lei

– 12 lei pentru două jetoane de bere la headliner (n-o să pleci tocmai atunci să bei afară!)

– ok, faci cheta pentru trei lei, să îți ajungă!

Știu că nu e tocmai boierie de banii ăștia, dar măcar nu mori de foame și vezi oricum niște trupe mișto. Poartă-te frumos cu lumea și poate-ți mai face careva cinste cu o bere, combină-te cu o rockeriță/un rocker mai cu bani și viața devine mult mai simpatică. Adu-ți aminte, 10 euro pe zi reprezintă un buget de supraviețuire, nu de nabab, dar gîndește-te că străbunii noștri geto-daci au dus-o și mai rău: pe vremea lor nu existau nici euro, nici festivaluri, iar singurul metal din viața lor făcea parte din tăișul vreunei săbii. Deci nu te mai văicări ca o divă și dă din cap! Succes!

VIDEO Exclusiv | Akral Necrosis repetă de zor cu noii membri, înainte de turneu

Blackerii de la Akral Necrosis au dat metalul jos din pod și s-au apucat să facă mega-haos în sala de repetiție alături de noii membri ai formației, chitaristul Andrei și tobarul Traian. Aterizați de nici un an în line-up, băieții s-au prins repede cum merge treaba și s-au integrat rapid în componență. Vă puteți convinge și singuri de performanțele noilor instrumentiști din clipul de mai jos – imagine și montaj by Claudia, a.k.a. Klava, a.k.a. Pisica.

Înființată în 2006, trupa Akral Necrosis a devenit celebră în primă fază pentru piesa Slay the Whore, o melodie care încă îi bîntuie pe metaliștii bucureșteni. Cel de-al doilea hit al blackerilor, Pandemic Dominion, a trecut însă repede pe primul loc în preferințele multor fani, printre care și subsemnatul. După o lungă perioadă de activitate ceva mai discretă, formația va părăsi bîrlogul din Capitală și va porni într-un turneu prin Ucraina, Bulgaria și, ultima pe listă cu voia dumneavoastră, România.

akral tour

Concurs cu premii | Cannibal Corpse te vindecă de inimă albastră

Tocmai te-ai despărțit? Jigodia care ți-a jurat credință acum se joacă de-a doctorul cu altcineva, iar tu încă suferi? Ori poate că n-ai trecut nici acum peste dezamăgirea sentimentală aia cruntă din facultate? Oricare ar fi povestea ta, stai fără grijă! Deatherii de la Cannibal Corpse, niște sensibili din fire cum îi știm, vor să-ți repare inimioara frîntă cu un bilet la concertul lor de pe 24 iulie, de la Arenele Romane. Două suflete însingurate pot avea norocul să înșface cîte un asemenea bilet single și, cine știe, poate că-și vor cunoaște iubirea vieții lor la spectacolul cu zombalăi, drujbe, intestine și diverse obiecte contondente pe care veteranii death metal din Statele Unite îl vor susține în țara noastră, după o absență de opt anișori. Unul mai trist și mai singuratic decît celălalt.

Cannibal Corpse pe post de Doctor Love (foto Alex Morgan)
Cannibal Corpse pe post de Doctor Love (foto Alex Morgan)

Ce trebuie să faci tu, inimă zdrobită, ca să-ți găsești alinarea și consolarea – și poate noul suflet-pereche, n-ai de unde ști – la spectacolul de vinerea viitoare? Ceea ce ar face orice îndrăgostit ale cărui sentimente au fost rănite. Dă share la acest frumos articol pe Facebook, pune în descriere un vers la alegere din toată discografia Cannibal Corpse și dedică-l persoanei care și-a bătut joc de iubirea ta sinceră, iar apoi trimite-ne un print-screen cu frumoasele și nobilele tale gînduri la adresa romanianmetalunderground@gmail.com – hai că nu e grea. Scrieți în titlu “Vreau la Cannibal Corpse”. Apoi așteptați tragerea la sorți care se va ține miercuri seara, pe 22 iulie, și care-i va avea în centrul atenției pe metalozaurii de la L.O.S.T. – uitați-vă cu grijă pe afiș, ei deschid pentru headliner!

Datoria te cheamă, roackere!

Invitațiile sînt aruncate în joc de promoter, iar premianții vor fi puși în legătură cu persoane responsabile din cadrul companiei (deci sigur nu cu mine), care le vor prelua datele și apoi le vor adăuga pe lista de la intrare. Asigurați-vă că aveți bani să ajungeți la București, să vă întoarceți acasă și să nu faceți foamea prin Capitală, iar organizatorul să știți că nu își asumă răspunderea pentru eventualele necazuri în care vă băgați singuri pe durata acestui hagialîc metalistic. Înainte să vă înscrieți, uitați-vă în buletin ca să vă asigurați că ați împlinit 18 ani! Altfel, vă așteptăm cu inima deschisă la concertul care, cine știe, vă poate deschide poarta către o nouă iubire. Așa-s băieții de la Cannibal Corpse, niște romantici incurabili. Ca mine!

 

VIDEO Test | Fii rock-star cu banii de alocație – Episodul I

Visezi să urci pe scenă în aclamațiile a mii de fani, dar buzunarele ți se par pustii? Stai liniștit, nu e cazul să te apuci de împărțit fluturași la metrou pe salariul minim, e suficient să iei alocația de stat pentru minori ca să îți asiguri startul în cariera de muzician. Avem dovada chiar aici, după ce am luat-o la pas prin magazinele de instrumente muzicale în căutarea celor mai accesibile chitare. Iar concluziile sînt îmbucurătoare: ajunge să pui deoparte alocațiile și, cu puțină bunăvoință din partea părinților, îți poți permite o chitară pe care să înveți, cu care să repeți la sală și, dacă știi cum să procedezi, chiar să apari într-un spectacol la serbarea liceului.

Epiphone Les Paul Special și Epiphone SG Special

 

Am stabilit ca unitate de măsură alocația de stat pentru copii, în valoare de 84 de lei la data scrierii acestui frumos articol și, pentru început, am probat două instrumente de la Epiphone. Unul costă vreo opt alocații, iar celălalt doar vreo șapte, însă de banii ăștia vă asigur că primiți niște scule mult mai bune decît cele care se găseau pe piață acum 20 de ani, la prețuri mult mai mari – cel puțin din perspectiva puterii de cumpărare de care dispunea pe atunci un adolescent. De exemplu, pentru primul meu Ibanez, luat în 1996, maică-mea a trebuit să vîndă un Fiat de marfă – și chiar dacă nu a spart toți banii pe chitara mea, o felie importantă din sumă s-a dus pe instrumentul luat second-hand de la un lăutar.

Epiphone SG Special Headstock

L-am rugat pe Octavian, angajat al unui magazin de instrumente muzicale unde am fost mereu primit cu amabilitate, să ne scoată din raft cele mai accesibile instrumente găsite pe stoc. Tînărul și talentatul chitarist ne-a propus un Epiphone SG Special, la 635 de lei nou-nouț, respectiv un Epiphone Les Paul Special, mai ieftin cu vreo 50 de lei. Puteți vedea și singuri din înregistrarea video cum s-au comportat instrumentele în mîinile măiastre ale chitaristului de profesie, iar ca să mă conving pe pielea mea că aceste chitare sînt prietenoase cu utilizatorii am pus și eu ghearele de urs la treabă. Oi fi cîntat eu mai ca o cizmă, dar am tras concluzia că pe cele două chitare chiar se poate lucra. Cu siguranță sînt instrumente mult mai bune decît cele pe care am învățat eu, decît cele pe care am făcut repetiții și chiar decît multe chitare pe care acum două decenii le-am avut pe scenă, în concert.

Recomandarea mea este, pentru cei care iau în calcul să debuteze în cariera de rock-star cu unul dintre cele două instrumente testate, să utilizeze SG-ul la solistică și versiunea Les Paul pentru ritm. Specificațiile tehnice ale chitarelor se regăsesc în prezentarea făcută de Octavian. Țin să menționez, însă, că modelul SG are KillPot™ switchLockTone™ Tune-O-Matic bridge, un humbucker 650R la neck și un altul 700T la bridge. Ambele doze sînt dinamită și se regăsesc în aceeași configurație pe modelul Les Paul Special.

Mihai Ursu și Octavian

Misiunea noastră de a vă găsi chitare accesibile la o calitate decentă nu se încheie aici, vă pot dezvălui că în episodul următor veți putea examina un Stratocaster la numai cinci alocații și o să puteți admira calitățile sale într-un alt video – cu sunet chiar ceva mai bun decît la filmarea de mai sus. Rămîneți tunați și adunați, că n-o să regretați!

Poezie curată blogul ăsta…

VIDEO Exclusiv | Despre geto-daci și diavoli cu Akral Necrosis, înainte de turneu

Dacă n-ai petrecut ultimul an pitit în fundul unei peșteri, printre fosile de Neanderthali, sigur trebuie să fi auzit de Black Initiatic Mass, adică de turneul în care blackerii de la Akral Necrosis plănuiesc să plece pe 23 iulie 2015. Traseul bifează trei țări, dintre care una a noastră și două ale lor – Ucraina și Bulgaria – așa cum scrie și pe afișul de mai jos, unde vocalistul Octav apare într-o poză cu mijlociul sus. Probabil că vrea să le arate fanilor cu care dintre degete se face tapping.

Întunecații de pe malul Dîmboviței o să tot aibă drum și există șanse reale să treacă inclusiv pe lîngă casa voastră, dar cu adevărat simpatic e punctul final al acestui periplu metalistic – clubul Smile, din țara vecină și prietenă de la Sud de Dunăre, adică Bulgaria. Abia aștept să văd poze cu o sută și ceva de încrîncenați cu cruci și pentagrame adunați într-un club numit Smile – încă au vreme patronii să-i schimbe numele în Valhala sau în Hell

akral tour

 

Cu halebardele, topoarele și corpse painting-ul pregătite de drum, cei cinci metaliști au găsit vreme să ne dezvăluie în exclusivitate cîteva treburi din culisele formației. Printre altele, ce cred ei despre diavol, despre satanism și despre religie în general (credeați că nu-i întreb?), dar și cum se situează ei în raport cu formațiile românești specializate în osanale pentru cei mai viteji și mai drepți dintre traci. I-am mai tras de limbă și în legătură cu numele formației – purtat prin coincidență pură de încă o trupă, aflată peste hotare. Octav ne-a mai dezvăluit că trupa Akral Necrosis are deja coșmaruri din cauza unei piese care – culmea – inițial i-a adus celebritatea. O să vedeți ce și cum în videoclipul publicat mai jos.

Formația Akral Necrosis s-a înființat în 2006, iar în deceniul scurs de atunci ar fi putut să scoată ceva mai multe albume – au deocamdată la activ un single, un EP și un full-length. Prin formație s-au perindat însă mai mulți instrumentiști, dar băieții spun că acum componența s-a stabilizat și că se pun cu burta pe black la modul cel mai serios cu putință. Ar fi cazul, pentru că avem o comisie de blackeri veterani care stau cu ochii pe echipa de sfîrtecatori bucureșteni – eu, deocamdată, vă recomand să treceți pe la concertele lor, să vă faceți o părere proprie.

Andrei, o nouă achiziție a trupei Akral Necrosis
Andrei, o nouă achiziție a trupei Akral Necrosis

Eu i-am urmărit într-un singur show, ținut în Question Mark, pe o vreme crîncenă cu accente norvegiene, și n-am plîns după bani. Ba chiar i-am cumpărat Claudiei a.k.a. Klava a.k.a. Pisica și un tricou cu Akral – dacă tot semnează pozele, imaginea și montajul din acest frumos articol… Aș fi purtat eu tricoul, dar n-aveau măsura mea, că berea de la concerte pune o burtă…

 

Mihai Ursu printre blackerii de la Akral Necrosis
Mihai Ursu printre blackerii de la Akral Necrosis

 

 

Rock in Parc | Un festival în mintea copiilor (FOTO)

Dragă nenea Piedone, eu sînt Smărăndița, fata lui nenea Mihai Ursu și a Claudiei, a.k.a. Klava, a.k.a. Pisica fotografă. Fiica lor ipotetică, nenea Piedone, pentru că deocamdată mami și tati n-au găsit încă timp să mă aducă pe lume. Poate și din cauză că aproape în fiecare seară ei merg la concerte și la festivaluri de rock și beau bere, se întorc acasă obosiți și dorm ca lemnele. Eu n-am văzut încă lemnele cum dorm, dar așa îi place lui tati să spună și eu îl cred pe cuvînt, că e om mare, deși se comportă aproape tot timpul ca un copil. Probabil că așa le place oamenilor mari să se joace de-a copiii, precum și copiilor le place să se joace de-a oamenii mari.

Rock'n Roll kids @ Rock in Parc
Rock’n Roll kids @ Rock in Parc

 

În fine, sîmbătă seară am mai ratat un prilej să mă întrupez în realitate, pentru că Pisica și Ursu au lepădat tot ce aveau de făcut prin casă – inclusiv în legătură cu mine – ca să vină la festivalul pe care matale am văzut că ți-ai pus iscălitura, prin sigla Primăriei Sectorului 4. Tati și mami stau în Sectorul 3, dar am văzut că dintr-un sector în altul se poate trece fără pașaport, ceea ce e chiar remarcabil. Cînd mami și tati au ieșit pe ușă, motanul nostru alb și frumos a mieunat iar a jale, anticipînd că o să mai petreacă o noapte singurel cu radioul dat pe Rock FM și cu televizorul pe Nat Geo Wild HD, unde alte pisici mai mari se joacă în junglă. Săracul motan… El nu are o altă pisică să-i fie tovarăș de joacă, iar Ursu și Pisica Klava spun că motanii nu merg la concerte de metal. Probabil că nici lor nu le place berea scumpă și proastă.

Motanul cu blăniță care stă singur acasă...
Motanul cu blăniță care stă singur acasă…

Lui tati îi place însă berea mai mult decît îi plac copiii, pentru că se ascunde de copii atunci cînd bea. Mami, în schimb, pare hotărîtă să se mărite cu tati, pentru că de data asta, ca niciodată, l-a lăsat să bea două beri Timișoreana pe o bancă din parcul unde trebuia să fie Rock în Parc. Lui mami nu-i place ca tati să bea bere pe bănci, ca boschetarii, dar lui tati așa i se pare că se simte din nou adolescent. Cred că adolescența e ceva mișto, tati povestește cu mare drag despre ea. Oare eu o să ajung vreodată adolescentă? Se face vreo școală pentru așa ceva? În fine, o bere a băut-o Ursu la Fîntîna nu știu cărui domnitor (de pe vremea lui Ceaușescu, probabil), în timp ce mami păpa înghețată, pentru că și ea e fetiță ca și mine și îi place înghețata mai mult decît berea. Tot acolo, tati i-a scos mingea căzută într-un șanț cu zoaie unei tanti care avea un copil de mînuță și un altul în burtică, iar zoaiele au sărit de pe minge și au ajuns pe înghețata lui mami, care s-a cam supărat și a dat înghețata la căței. Deși ea e o pisică. Tanti aia era singură și avea doi copii, iar mami și tati sînt doi și încă nu au nici unul. Nici măcar pe mine. Mi se pare puțin nedrept, dar măcar au un motan alb și frumos, care nu merge la concerte.

11749887_10153638684507176_804724429_o

În timp ce sorbea a doua Timișoreana, tati tot făcea mișto de o trupă trecută pe afiș. Trupa Zalău. Nu știu ce e un zalău, dar sună înfricoșător, eu cred că e un fel de zmeu mai mare, îmbrăcat în zale, sau un șef de sală care servește șalău, orice i-ai comanda. Vreți o prăjitură? Poftiți o prăji cu șalău! Un ceai? Sigur, poate conține urme de șalău. Nimeni nu suflă în fața unui șef de sală, pentru că el e șef și tu ești în sala lui. Probabil cel mai mare șef de sală este șeful de Sala Moxă, care pune salam în orice, chiar și în boxă. Iaca, nici nu m-am născut și am început să fac rime. Ce mi-ar plăcea să fiu și eu poetesă, ca pictorița aia de-i place lui mami, Frida Kahlo, și să desenez din cuvinte… Dacă mami și tati ar avea timp pentru mine, evident! Nici pentru motan nu prea au vreme.

Dar tati făcea mișto de trupa Zalău pentru că la Zalău cică ar fi făcut armata tata lui tati, cum ar veni bunicul meu, pe care abia aștept să-l cunosc într-o zi. Și zicea că ar fi tare ca orice localitate să aibă o trupă reprezentativă de rock – formația Șuletea, formația Rebricea, formația Brodoc, formația Rateș-Cuza. Și mai spunea tati că i-ar fi plăcut mult să fie cu el și tovarășul lui Octav, singurul capabil să înțeleagă poantele astea, pentru că nenea Octav – despre care am înțeles că mi-e un fel de unchi sau de căpcăun – scrie și el la fel de bine, poate chiar mai bine. Dar e mizantrop. Păi ce legătură au ochelarii cu simțul umorului? Mami nu prea rîdea, iar tati se hlizea singur, ca un pămpălău, de se minunau nenii și tantile care treceau prin fața băncii.

Formația Zalău în concert la Arenele Romane
Formația Zalău în concert la Arenele Romane

Lui tati îi place berea, dar mai mult îi place rockul, așa că a intrat în Arenele Romane – unde se vorbește tot românește, în mod ciudat – și a văzut că formația Zalău era deja pe scenă. Trei puști ceva mai mari decît vărul meu Edgar, puștani despre care tati zicea că ar cînta mai bine decît mulți neni rockeri de 20 de ani. Dintr-o dată, tati n-a mai făcut mișto de trupa Zalău și chiar a ascultat-o cu bucurie, împreună cu nenea Florin, vocalist la trupa Dark Fusion, care-i place mult lui tati. Cred că de aia s-a luat în brațe cu nenea Florin, pentru că altfel nu prea l-am văzut pe tati să îmbrățișeze bărbați. Mai mult femei, dar pînă și eu îl susțin, că femeile sînt foarte drăguțe. Cînd o să fiu mare, dacă o să fiu vreodată, o să am și eu o prietenă cu care o să mă iau în brațe tot timpul pe la concerte. Aș vrea să o cheme Alexandra și să fie brunetă și să-i placă înghețata și pisicile. Tati și nenea Florin s-au dus și au bătut palma cu basistul de la formația Zalău, după care au băut cîte o bere. Lui tati îi cam place berea, deși se plînge mereu că poșirca aia îngrașă. Și costa 7 lei, practic aproape o zecime din alocația unui copil. M-am bucurat că acolo erau mulți copii, probabil că la finalul festivalului organizatorii îi adună și le dau alocațiile strînse din berea băută de părinți.

Rock in Parc 2015
Rock in Parc 2015

Apoi pe scenă s-au urcat niște neni cam de-o seamă cu tati, dar care cred că băuseră multă-multă bere înainte, pentru că mi s-au părut dezacordați tot concertul. Tati mai avea puțin și adormea pe nenea Florin, iar Pisica a făcut multe-multe poze, ca să nu moară de plictiseală. Pisicile se plictisesc repede, știu asta de la motanul nostru care îmi povestește mereu că se plictisește cîte 6-8 ore singurel acasă, în timp ce mami și tati hălăduiesc pe la concerte cu băutură scumpă și proastă și cu prea multe formații de duzină, în loc să stea cinci minute de vorbă și să mă facă pe mine. Așa, aș putea să merg și eu la concerte, ca toți copiii pe care i-am văzut sîmbătă seară la Arenele Romane cu părinții rockeri.

Copii la Rock in Parc 2015
Copii la Rock in Parc 2015

Apoi, să vezi surpriză! Tati a dus-o pe mami să-i prezinte un nene cu plete albe-albe, ca ale motanului nostru. Pe nenea îl cheamă Dorel și a fost coleg de serviciu cu tati, iar porecla lui e Motanul. Asta m-a surprins, pentru că tati spune mereu că motanii nu merg la concerte – și uite dovada că nu e deloc așa! Tati al meu nu minte, că e reporter TV, dar cred că e o chestiune de finețe care îmi scapă, deocamdată. Motanul rocker cu plete albe mai era acolo cu soția lui, Pisica (altă pisică, nu mami…), cu fetița lor, Mîța și cu fiul lor, care cred că rupe inimile fetelor, că e adolescent din ăla cum poate ajung și eu cîndva, are plete, e înalt și slab… Cum spune tati că și el era pînă prin anul al doilea de facultate, cînd s-a tuns ca să devină reporter și prezentator de televiziune. Păcat că s-a tuns, mi-ar fi plăcut să am un tati pletos. Și prezentator de televiziune. Uite, prezentatoarele de ce au părul lung și prezentatorii nu? Dar Motanul Dorel și tanti Pisica lui cum de au copii, iar mami și tati nu au? Că și ei sînt tot rockeri, lucrează tot în presă… Ceva mă depășește aici.

Mihai Ursu și Dorel, a.k.a. Motanul
Mihai Ursu și Dorel, a.k.a. Motanul

Motanul Dorel și Pisica Klava au făcut schimb de lentile foto cu care au tras și mai multe poze, pentru că aveau aparate la fel, dar sticle diferite. Tati iarăși dădea semne că stă să adoarmă, pentru că a fost la multe-multe concerte în ultima vreme și nu a prea dormit, iar pe scenă au tot urcat formații care l-au plictisit pe tati grav de tot. A ridicat ochii și a ciulit urechile ca motanul atunci cînd vede o vrăbiuță abia cînd a început să cînte formația StoneLight, care are la voce și la clape o fată frumoasă și talentată, ce nu cîntă deloc ca o pisică. Mai degrabă ca o tigroaică pusă pe sfîșiat… Mi-ar plăcea ca prietena mea din viitor să fie frumoasă și talentată ca ea, chiar dacă pe solistă o cheamă Vanda și nu Alexandra, cum îmi doresc eu.

Vanda de la StoneLight, live la Arenele Romane
Vanda de la StoneLight, live la Arenele Romane

Tati s-a mai trezit din amorțeală cînd au apărut două prietene rockerițe frumoase și de treabă, că și mami a spus că le simpatizează. O fată are părul verde și multe pisici acasă, iar cealaltă fată are părul ondulat și ochi tare-tare frumoși. Tati a mai băut o bere și cu ele, și cu Pisica Klava – asta începe să mă îngrijoreze, pentru că deja am părinți moldoveni, n-aș vrea să ajungă și bețivi, să mă facă de rîs prin București. Eu o să fiu, totuși, bucureșteancă de primă generație, cu excepția cazului în care ai mei se decid să plece repede în Canada. Ceea ce nu mi se pare o idee bună, pentru că atunci aș deveni o canadiană, chestie despre care am înțeles că e last season și că nu se mai poartă. Fetele alea două frumoase de-i plac și lui mami l-au luat pe tati la scenă și au dat din cap împreună pe Dark Fusion, iar mami a mai făcut niște poze și l-a lăsat pe tati singur cu fetele. Asta e discriminare, pentru că ar putea să lase și motanul singur cu niște pisici acasă, dar părinții mei nu vor.

Înainte să plece, mami și tati s-au dus să voteze trupa preferată, care am înțeles că urma să primească niște premii scumpe și zgomotoase. Mami a votat repede Dark Fusion și tati era cît pe ce să facă la fel, dar a dat nas în nas cu fata aia, care ne-a plăcut ambilor, Vanda de la StoneLight. Lui tati îi place Dark Fusion, dar îi plac și fetele foarte mult, iar dacă-s fete talentate se topește din picioare instantaneu. Așa că tati n-a mai votat cu nimeni, ca să nu-și încalce principiile. Drept pedeapsă de la Odin, fetele cele două de mai devreme au dispărut în întuneric, așa că tati și mami s-au îndreptat spre casă înainte să se anunțe învingătorul. Pe drum, tati și mami au promis că se apucă de jogging și că nu se mai ating de bere, măcar pînă la concertul Cannibal Corpse. Abia aștept să ajung și eu acolo, poate pînă atunci încep să fac măcar niște urechi…

Adam de la Dark Fusion, live la Arenele Romane
Adam de la Dark Fusion, live la Arenele Romane

În fine, nenea Piedone, să nu uit de ce ți-am scris matale. Tati te știe și vorbește frumos despre tine, că te-a filmat pe vremea cînd erai inspectorul justițiar de la Sectorul 6, păreai ceva mai plinuț și răsturnai tarabele oamenilor răi din piețe. Și tati a fost mai plinuț și a slăbit vreo 60 de kile – cît vreo 12 copii de la maternitate, îți dai seama? Chiar ne așteptam să vii la festival și să răstorni ca pe vremuri taraba cu bere și cu hot-dog din jumătate de baghetă la 7 lei bucata, că asta e hoție curată! Festivalul a fost în rest frumos, ca la Parcul Copiilor din Sectorul 4, dar fă ceva pentru ca data viitoare să fie și mai mulți copii cu părinți rockeri. Poate un pic mai multă reclamă, poate aduci un headliner cu mai multă celebritate în recital, că la Dark Fusion tati spune că erau cel mult 150 de oameni în public. Păi nu e păcat de așa cheltuială cu sonorizare, cu sponsori și cu organizare? În fine, știi matale mai bine ce să faci, că nu degeaba te-au ales primar atîția oameni mari și cu drept de vot… Iar dacă amenajezi un loc și pentru pisici, să știi că vorbesc eu cu motanul să te voteze și el data viitoare!

Florin de la Dark Fusion, live la Arenele Romane
Florin de la Dark Fusion, live la Arenele Romane

Mai multe poze de la eveniment găsiți în galeria foto făcută de Klava, pisica fotografă, la această adresă!

Avertisment cocalarilor | Unsprezece motive să nu vorbiți de rău metaliștii

Zici că e mișto să faci bășcălie de roackeri, simpaticule? Să îi numești pletoși nespălați, brute inculte și fără inimă, care ascultă niște răgete fără sens? Ți-ar plăcea, poate, să caftești vreunul sau să-l tunzi cu japca, așa cum era obiceiul prin anii 90? Ia mai gîndește-te o dată, că s-ar putea să ai surprize! Metaliștii de acum 20 de ani, spre deosebire de tribul tău care n-a dat semne de evoluție, au făcut școală și lucrează acum în domenii de care depinde și viața ta. Unii dintre ei s-au tuns, precum subsemnatul, și-au pus costume scumpe – dacă tot cîștigă peste media veniturilor pe țară – și acum iau decizii cruciale inclusiv pentru tine și pentru cei la care, în modul tău sinistru, presupunem că ții. Hai s-o luăm într-o ordine oarecare…

Siguranța publică și individuală

Prin martie 2004, în Kosovo, am fost surprins să văd că un ofițer român, cu grad mărișor într-o structură militarizată care ține de siguranță națională, ascultă supărăciuni în timpul liber. Era un căpitan, al cărui nume poate că nu-i bine să-l fac public, și în cadrul unității era șeful de stat major, adică practic al doilea om după comandant – în caz că poate nu știi cum e mersul prin militărie. După un deceniu și ceva, chiar și avansat doar la termen, băiatul în cauză ar fi deja măcar vreun locotenent-colonel. Ei, și acum te invit să faci scandal pe stradă îmbrăcat într-un tricou cu “Manelele ie vieața mea”, într-un loc unde prietenul meu rocker militar să fie la comanda dispozitivului. Ne pare rău în avans dacă nimerești cu mecla chiar la gura buteliei cu spray lacrimogen. Sincer, eu știu cum e, așa că gîndește-te de două ori înainte să bălăcărești un metalist…

Metaliști în uniformă? N-ai de unde ști...
Metaliști în uniformă? N-ai de unde ști…

Vrei să te trateze doctorul așa cum l-ai tratat tu?

Prietenul meu Răducu, zis Litowoi, a stat șase ani cu coatele pe banca Universității de Medicină și Farmacie, a avut o studenție din iad, așa cum au toți tinerii care urmează această frumoasă și nobilă profesie, poate că și-a rupt de la gură ca să își cumpere un curs de anatomie, a mai ars-o chinuit ca medic rezident, iar acum oferă consultații oricui îi trece pragul. Nu e singurul tovarăș rocker care a lepădat țintele pentru halatul alb – iaca Radu Crișan, chitarist și vocalist de rock alternativ în anii 90, a absolvit și el medicina și profesează în domeniu. Și te asigur că mai există și alți rockeri în sistemul medical. Jurămîntul lui Hipocrate și etica medicală, alături de calitatea lor ca oameni, o să îi împiedice să se răzbune profesional pe tine dacă, în timp ce ești examinat, te apuci să bîrfești metaliștii. Dar ține cont că medicul care ți-a luat durerea cu mîna, care ți-a vindecat copilul sau care i-a prelungit zilele bunicii ar putea asculta Carcass și Sepultura ca să uite de toată suferința ce i-a trecut prin fața ochilor. Și că doctorul e poate unul dintre pletoșii ăia pe care acum 20 de ani îi vînai ca să-i tunzi, huțupane! Dacă pleci acum ochii în pămînt de rușine, mai există o speranță pentru tine…

Rocker cu stetoscop? Posibil...
Rocker cu stetoscop? Posibil…

Educația ta și a neamului tău (foarte posibil needucat)

Cel mai bun exemplu – tovarășul meu Lăscărică (nume de scenă), care acum predă geografie la un liceu foarte titrat din județul meu natal, adică Vaslui. Slăbănog și cu față de Screech cum arăta în liceu, era printre primii prinși în colimator de nenorociții care voiau să se ia de un metalist. Acum, după două decenii, mi se pare ușor ironic faptul că același Lăscărică le educă progeniturile ticăloșilor care i-ar fi călcat fața în picioare și care l-ar fi văduvit de pleată. Dar dacă odraslele voastre o să ia bacul și o iasă oameni din liceu, să știți că vechiul meu tovarăș a avut o contribuție imensă. I-ați putea cere scuze – lui și altor metaliști care acum stau la catedră și le predau copiilor nu doar o materie din programa școlară, ci și lecții de toleranță, respect și comportament civilizat în societate.

Rockeri la catedră? Avem destui!
Rockeri la catedră? Avem destui!

Siguranța transporturilor aeriene – pentru că îți place să circuli

În drumul tău spre Ibiza sau spre Saint Tropez, ține cont doar de faptul că la manșa aparatului s-ar putea afla însuși Bruce Dickinson, un legendar metalist despre care tu oricum n-ai auzit mare lucru. E tipul care dă cu vocea în trupa aia cu un monstru pe coperta oricărui album, formație al cărei mega-hit “The Number of the Beast” ți-ar provoca instinctiv o avalanșă de cruci și te-ar lipi cu botul de toate icoanele cu Arsenie Boca pe care le porți în portofel. Șezi domol, tipul are toate țiglele pe casă și te va duce la destinație fără să te zguduie. Dar, ipotetic, ar putea să-ți dea emoții cu niște manevre 100% sigure, dar cu care tu, un civil neexperimentat, să nu fii obișnuit. Teoretic, subliniez. Știind asta, ai risca să-l enervezi înainte de un zbor cu un “M*!e la rockeri”?

Bruce Dickinson la manșă
Bruce Dickinson la manșă

BMW-ul tău care e valoare, frate…

Inginerul care îmi supervizează întreținerea mașinii e rocker. El se uită dacă plăcuțele mele de frînă sînt încă folosibile sau dacă trebuie schimbate, el îmi examinează capetele de bară, pivoții, suspensiile, arcurile, el are grijă ca distribuția să fie schimbată la timp și cu simțul răspunderii și așa mai departe. Și e posibil ca tu să-i fii client fără să ai habar, pentru că tipul nu poartă plete, nu are tricouri cu trupe, nu are brățări cu ținte, că lucrează la corporație. Dacă te apucă limbarița în preajma lui să vorbești metaliștii de nașpa, nu e exclus să te audă. Te asigur că n-o să se joace cu siguranța ta și a familiei tale de unicați și brilianți, însă cu certitudine astfel n-o să-l motivezi să facă ore suplimentare pentru atelajul tău nemțesc, ornat cu cruci și cu icoane. Dar o să-și facă treaba cu responsabilitate, deci fii respectuos și măcar nu-i mai beșteli pe metaliști. Vezi că Odin nu doarme, băi valoare…

Justiția metalistă e mereu la datorie

Poate m-ai văzut în poze cu o blondă, uneori. Ne cunoaștem de la grădiniță, am terminat același liceu, soțul ei este vocalistul de la Eternal Mourning și tovarășul meu de sînge, iar fata e acum avocat. Unul care rupe, te asigur. Evident, ascultă rock și metal din cel care ar speria orice mironosiță, inclusiv pe tine. Mai colaborez cu încă doi avocați – că de, am treburi – care-s și ei rockozauri. Ei, acum imaginați-vă că unul dintre ei trebuie să vă reprezinte în instanță pentru o găinărie gen contestație la o amendă pentru viteză excesivă la volanul BMW-ului de mai sus. Din respect pentru faptul că v-au scos basma curată, mai puneți-vă lacăt la gurile alea spurcate cu care-i mîncați pe rockeri de fund!

Metalul e știință și știința e metal

Doi dintre foștii mei colegi de liceu metaliști lucrează în domeniul științelor exacte, la un nivel al naibii de înalt. Unul dintre ei este Bogdan (și atît, deocamdată), cercetător la Măgurele și angrenat, din cîte știu, în proiectul ELI-NP, adică Extreme Light Infrastructure – Nuclear Physics. Din ce informații am, urmează să fie cel mai puternic laser din lume, cu aplicații în domenii de-ți stă mintea-n loc, precum astrofizica, științele medicale și chiar gestionarea/neutralizarea reziduurilor radioactive de la centralele atomoelectrice. Așa, pe scurt… Celălalt metalist din avangarda științelor exacte este Vlad, colegul meu de bancă pe care chiar eu l-am inițiat în Iron Maiden și Accept pe vremea cînd eram într-a șaptea, și care ultima oară cînd am vorbit era încadrat la Universitatea Waterloo din Canada. Și știți ceva? Cam toți cercetătorii și inginerii pe care i-am cunoscut ascultă muzică extremă. Probabil că este un efect direct al inteligenței lor cu mult peste medie. Așadar, data viitoare cînd vă bucurați de o cucerire a științei, băi simpaticilor, amintiți-vă că sigur-sigur unul sau mai mulți rockeri au contribuit la ea.

Știință plus metal egal LOVE
Știință plus metal egal LOVE

Vă place internetul? Mulțumiți-i celui mai apropiat metalist!

Trecem peste faptul că inventatorul internetului – conform unor surse mai documentate decît mine – se numește Kleinrock. Rock mai mititel, cum ar veni… Vă asigur că metaliștii și rockerii sînt regula în toate departamentele IT, de la orice corporație. Băieții ăia pe care îi chemați în ajutor că serverul de mail refuză să vă mai servească – ăia tocmai ascultau niște black metal cînd ați format interiorul. În timp ce vă butonează computerul ca să vi-l configureze, fiți atenți! Tocmai fredonează ceva de pe la Dimmu Borgir. Tricoul ăla pe care nu pricepeți ce scrie? E cu Cannibal Corpse, niște death-metal de care ți-aș pune japcă la o nuntă, să-ți stea sarmaua în beregată. Atunci cînd navighezi pe site-uri obscene sau descarci manele ilegal, adu-ți aminte că un rocker a făcut totul posibil. Dă dovadă de respect…

Știi ce muzică ascultă angajatorul tău?

Am cel puțin două exemple de patroni care-s rockeri, dar oamenii preferă acum discreția în legătură cu afacerile lor. Atîta vă zic, să vedeți cum vorbiți despre metaliști la interviurile de angajare! Nu știți ce tatuaje se ascund sub costumele alea de două mii de euro…

Cameramanul și pozarul de la nuntă

A, nu crezi? Poate ai impresia că expunerea repetată la manelărie te face în mod automat un consumator de asemenea junk muzical? Cît pariezi că fotograful și cameramanul pe care i-ai arvunit – după o negociere ce l-ar fi făcut mîndru pe Hagi Tudose -sînt rockeri? Fii pe fază și crede-mă pe cuvînt, că-s documentat direct de la sursă. Tudor “Jderul” Florea, Bogdan “SIDA” Terente, Mihaela Stancu și o grămadă de alți metaliști vă fac vouă acum amintiri de neșters din furatul miresei și tăiatul tortului (LATER EDIT: Tudor Florea s-a lăsat de sportul cu poze în 2012, dar face invitații de nuntă). Oamenii strîng din dinți la behăiala popii din biserică, încearcă să ignore dedicațiile lăutarilor și obiceiurile alea cu dansatul găinii sau mai știu eu ce altă inepție, pentru că asta le este meseria. Pune-te în locul lor și imaginează-ți că ai face poze la o nuntă de blackeri. Cam la cîte piese ai rezista înainte să dai bir cu fugiții?

Mihai Ursu, reporter în Afghanistan (2002)
Mihai Ursu, reporter în Afghanistan (2002)

Te uiți la televizor? 

Păi hai să-ți zic vreo doi-trei rockeri care-ți livrează știrile. Unul aș fi eu, am vreo două decenii de presă în cîrcă, dintre care 15 în televiziune – merg pe 16 deja. Alți doi foști colegi de-ai mei de liceu din Vaslui ascultau rock și cum au devenit jurnaliști cu mare expunere. Lucian Pîrvoiu, vocalistul primei mele formații de rock din anii 90, pe care-l puteți vedea la TVR. A debutat la Televiziunea Vaslui și la Radio Unison, cu emisiuni de rock pe care – apropo – le făcea la marea meserie, cu o creativitate invers proporțională cu nivelul resurselor de atunci. Pe Cătălin Striblea îl știți? Era cel mai sănătos la cap individ din tot liceul, iar acum e realizator de emisiuni politice. Ei, și el asculta rock pe vremea aia și mira-m-aș să se fi dezis. Băieți, apropo, mi-e dor de voi! Hai să ne mai vedem…

Lista poate continua, însă trag nădejde că demonstrația a fost suficientă. Metaliștii sînt un fel de Fight Club, colegilor. Mergem la serviciu, ne facem treaba, avem cămășuțe apretate și costume regulamentare de corporatiști, vorbim politicos și de regulă ne ferim să discutăm despre muzică. Știm în ce ape ostile ne scăldăm. Atunci cînd ne reunim, ne tăvălim între noi fără milă, dar să nu ai proasta inspirație să te iei de unul. Avem un semn secret și știm să cerem sprijin aerian de la cel mai apropiat metalist sub acoperire. We are Legion!

Vendeta metalistă | De ziua ta, păpușă…

Costel și Maricica sînt doi metaliști combinați de prin Mezozoic și pe care s-ar putea să-i cunoașteți, pentru că există în realitate. Acuma n-o să fiu atît de nenorocit încît să le public numele adevărate, dar istoria în sinea ei este autentică. Era ziua ei și tipa dădea semne de nervozitate atunci cînd Costel tocmai intra pe ușă cu o sacoșă misterioasă în gheare.

– Costele, nu știu unde mi-e telefonul și mi-au dispărut 100 de lei din cont. Ce naiba se petrece? E ziua mea și toate ghinioanele mi se sparg de cap.

– Maricico, șezi domol. Uite, na, că ți-am adus un dar de ziua ta și e fix un smartfon din cutie.

– Vaaaaai, Costele! Ce drăguuuuț! Ia dă-l încoace, să-l examinez… Vai, ce fundiță frumoasă i-ai legat, mulțumesc… Și ambalajul e de calitate, se vede că ți-ai dat interesul. Ia uite, l-ai pus într-o cutie de cadouri, măi iubi… Se vede că ții la mine mult de tot. 

– Țin, desigur. Ia și desfă coroabca aia de smartfon mai repede!

– Na, că am desfăcut-o! Dar vai, stupoare! E telefonul meu ăla vechi pe care nu-l găseam mai devreme și pe care mi l-ai dat anul trecut de ziua mea. Păi ce cadou e ăsta, măi nenorocitule? Îmi ambalezi în bling telefonul vechi și mi-l aduci în dar de ziua mea a doua oară? Ai merita să te jupoi de viu și să torn sare, să te fierb în cazanul cu rufe la foc mic, să pun un batalion de termite să îți roadă epiderma fără să se grăbească! Așa îmi strici tu ziua, animalule?

– Maricico, dar de ce sari așa? Că doar și tu de ziua mea ți-ai luat o lenjerie sexy nouă de la magazin, te-ai îmbrăcat în ea, te-ai proțăpit în ușa dormitorului și ai zis că ăsta mi-e cadoul…

(badabum-tsss)

– Și ți-ai cumpărat cîrpele alea din cardul meu!

(față picată)

În apărarea zisului Costel, aș putea doar să subliniez că scena de mai sus a reprezentat doar farsa cu duș rece. Cadoul adevărat pentru păpușa metalistă chiar a venit și-a fost fremoooos tare.