Tag Archives: magazin

Îndreptar de metalist | Supraviețuiește cu brio la Rockstadt 2015

Roackere, dacă n-ai dat încă pe la Rockstadt Extreme Fest și acum te încumeți pentru prima oară, ia aminte ce-ți scrie aici veteranozaurul Ursu, care te vrea întors acasă fericit, întreg și cu amintiri de împărtășit la tot colectivul de metalofagi unde cel mai probabil activezi. Pe data de 16 august 2015, o să-i mulțumești subsemnatului și zeilor Valhalei care m-au scos în calea ta, pentru că tocmai sînt pe cale să te învăț cîteva trucuri de supraviețuire în frumosul – dar semiruinatul – orășel aproape turistic de la munte. Nu e cazul să iei notițe, doar dă-ți un print după textul ăsta.

Rockstadt Extreme Fest 2014 - grup de supraviețuitori
Rockstadt Extreme Fest 2014 – grup de supraviețuitori

O să-ți stabilesc un buget minim de 10 euro pe zi pentru mîncare și băutură, ca să vezi că e simplu să te încadrezi chiar și într-un portofel de avarie. Iar dacă te numeri printre metaliștii care dispun de mai multe parale, poți să consideri acest articol un îndemn la moderație și la economisire – ca să intru în grațiile lui Isărescu și să-mi mai trimită niște autografe d-ale lui, pe care le apreciez enorm.

Transportul și cazarea nu intră la socoteală, precum nici biletul de intrare la festival. Cum ajungi acolo și pe ce pui capul noaptea e fix șpaga ta, din acest punct de vedere Forța și selecția naturală fie cu tine! Dar, dacă ai venituri subțirele, e cel mai indicat să-ți iei biletul în presale, să te lipești de portbagajul unor prieteni mai înstăriți la dus și la întors ori să faci uz la maximum de reducerea CFR pentru studenți și elevi, dacă o ai. În egală măsură, cortul salvează vieți. Dacă n-ai, fă rost! Dacă n-ai de unde face rost, combină-te repede cu cineva care are și care e dispus să te țină în brațe noaptea. Alege cu grijă, că așa încep multe filme proaste…

Mihai Ursu în prospecție prin Rîșnov
Mihai Ursu în prospecție prin Rîșnov

Hunger Game on!

Însă acest articol este despre mîncat și băut la Rockstadt Extreme Fest 2015. Sfaturile de mai jos se bazează pe experiența directă din 2014 și tare m-aș bucura ca unele necazuri de care am dat atunci cu scăfîrlia să fi intrat deja în istorie. Deci ai 45 de lei pe zi din care să bei și să mănînci – și să fumezi, dacă ții neapărat. Opțiunea e a ta, dar scazi din start 12 lei sau mai mult – prețul celor mai penale țigări timbrate de pe piață. Dacă pe cele 4 zile crezi că te descurci să dai din cap și să rulezi în același timp, ia-ți un pachet de tutun pentru rulat. Marca pe care o fumez eu costă 38 de lei la 40 de grame, iar foițele și filtrele te duc la 45. Ca preț, ieși cam tanda pe manda, însă măcar tutunul de rulat nu e o mizerie infectă ca mahorca din pachete – consolează-te cu asta cînd o da cancerul peste tine!

Unde e mai bine să nu-ți pierzi vremea și nervii

Din start îți recomand să eviți restaurantele localității-gazdă. Nu e vorba neapărat de prețuri sau de calitate – pur și simplu în 2014 noi am pierdut o grămadă de timp ca să dăm o comandă și apoi ca să fim serviți. E în regulă să vii acolo în restul anului, dar pe durata festivalului parcă dă strechea în ei. La bodega-fanion a orașului, Rosenau, am ajuns la performanța să stăm o oră și ceva fără ca măcar vreun chelner să ne ia comanda în ultima zi a festivalului din 2014. În celelalte zile, durata medie de așteptat era oricum de 40 de minute pînă se înființa cineva să ia comanda la haleală, dar în acea ultimă zi a fost ca toți dracii. Ospătarii treceau pe lîngă noi fără măcar să ne spună ceva – chiar și doar să ne arate ușa, ca să nu mai pierdem timpul. Patronii nu au anticipat că niște mii de rockeri veniți în Rîșnov o să vrea să mai și halească, prin urmare au lăsat întreaga bombă cu două etaje și 400 de locuri pe seama a trei chelneri vai de mama lor. Am pierdut vreo două trupe din cauza serviciilor de la Rosenau în 2014, unde așteptai 40 de minute ca să dai comanda (dacă apucai să o dai) și mai așteptai o oră să vină mîncarea.

Restaurant Rosenau, unde nici chelneri n-au
Restaurant Rosenau, unde nici chelneri n-au

Să nu vă imaginați că dacă schimbați locul schimbați și norocul. Nicidecum! Am mai încercat împreună cu Octav și cu gagicile noastre de pe inventar să găsim ciorbă de burtă (bețivi, ce vreți!?) și n-am găsit decît probe de anduranță pentru nervi și pentru răbdare. Același tratament ne-a fost servit la toate crîșmele din Rîșnov, în zilele de festival. Cu alte ocazii, trebuie să menționez că personalul s-a mișcat cu talent – prin urmare nu e o problemă de incompetență, ci doar de proastă organizare. Oamenii au fost copleșiți cu prea multă muncă odată cu sosirea batalioanelor de metaliști și n-au mai făcut față. Evident, ponoasele le-au tras tot rockerii, care la final au mai și achitat o notă de plată medie de 50 de lei de persoană… Cam mult pentru proiecția noastră de buget!

“Pune-i și două bucăți de carne!”

Dacă mersul pe jos îți dă cu virgulă, poți juca riscant și să te combini la un gulaș la botul scenei. Eu am jurat strașnic că n-o să mă mai prindeți cu mîncarea la cazan de acolo în sistemul digestiv, după ce anul trecut m-am stricat îngrozitor la pîntece din pricina tocăniței de campanie servite acolo contra unui modest jeton. În prima zi, iarăși am făgăduit că la gulaș nu mă mai bag, după ce un nene, aflat într-o evidentă pasă de generozitate, i-a suflat cucoanei de la polonic “Pune-i și două bucăți de carne” – două, cîte jetoane costa chifligeala aia de cartofi 95%. Dar stați, că nu-i totul pierdut! La aceeași dugheană cu gulaș stătea nebăgat în seamă de nimeni kaiserul pe grătar cu pîine. Unul sau două jetoane costa, însă a fost Dumnezeu să rad unul din ăla după o seară întreagă pe vin roșu vărsat – care a costat fix cît berea și a venit în halbe la fel de mari. Dar asta e deja altă discuție…

Ceva mai gustoasă și parcă mai rezonabilă la preț era mîncarea de dinaintea barierei complexului, unde am ras împreună cu o hoardă de metaliști vreo 50 de mici cu muștar, care ne-au costat în total 75 de lei sau cel mult 100. Chiar nu mai știu, că oricum am făcut cheta și am băgat în noi ca niște balauri înfometați ce eram, iar la final a trebuit să mă sacrific (tot eu, sărmanul) și să rad ultimii trei mititei pentru care nimeni nu mai avea spațiu la ghiozdan. În cinci sau șase roackeri cîți eram, socoteala ne-a dat pe plus tuturor. S-a strigat bingo cu damf de usturoi, adevărata aromă a victoriei metaliste asupra inaniției!

Peste drum de Rosenau există un magazin cu produse tradiționale
Peste drum de Rosenau există un magazin cu produse tradiționale

Soluții de avarie pentru rockerii cu bani puțini

Dar puteți scăpa cu și mai puțini bani – dar și cu mai puține pretenții – dacă vă reorientați. Peste drum de Rosenau, de exemplu, există un magazin cu alimente tradiționale excelente. Am uitat ce prețuri exacte aveau produsele, dar sigur costau mai puțin decît la București. Ne-am aprovizionat de acolo o dată cu vreo sută și ceva de lei și am făcut burțile de ghiolban aproape două zile cu cîrnați, șorici, pîine tradițională, salată, leberwurst, pastramă și încă niște nebunii. Au fost de ajuns pentru mine, pentru Octav și pentru cele două frumoase gagici ale noastre, mai exact. Nu departe de magazinul cu pricina, găsiți o piață agroalimentară, unde am înțeles că produsele ar fi chiar și mai accesibile ca preț – iar producătorii sînt de prin părțile locului.

Billa - sort of
Billa – sort of

Încă și mai ieftin puteți ieși dacă dați talpă din bocanci și vă aprovizionați de la Penny Market, respectiv de la Billa – cel puțin eu țin minte că Billa se numea dugheana unde-mi făceam eu cumpărăturile în Rîșnov și pe care Google Maps o prezintă drept altă nu știu ce năzbîtie acum. În ambele magazine găsiți – în regim low cost – salam și parizer din ăla pentru navetiști, la 5 lei kila și la ale căror ingrediente preferi să nu te gîndești. Așa e, dar n-ai venit la sanatoriu, ai venit la festival, iar misiunea ta e să faci mațul gros pentru Moonspell, nu să te apuci de regim. Lasă că ai timp pentru diete după ce revii acasă! Am găsit la Billa oferte de salam gata tăiat – și încă marfă oarecum peste media calității de supermarket – la 5 lei 400 de grame, pentru că mai avea trei zile de valabilitate. Realizezi că în mîna rockerilor nici trei minute nu o să mai vadă lumina Soarelui mizilicurile alea, deci nu te mai uita pe etichetă ca pricinosul! Am băgat și eu și am supraviețuit să vă împărtășesc povestea, deci dați-i cu încredere!

Atenție la tren, mai ales dacă ați consumat ceva...
Atenție la tren, mai ales dacă ați consumat ceva…

Mîncarea-i fudulie, băutura-i tragedie!

Cu băutura e altă poveste. Berea de la festival a fost anul trecut în gama mediocrității generale de pe la evenimentele cu metaliști. Scumpă și mai mult proastă decît bună, pentru varianta la tap, respectiv scumpă și servită în mod absurd în cazul celei la doză – doar Silva Black anul trecut, probabil după sufletul majorității plătitorilor de bilet. Cînd spun că era servită absurd mă refer în special la obligația barmanului de a-ți turna doza într-o halbă de plastic, cică din motive de siguranță. Eu încă n-am văzut om ucis cu o cutie de bere, dar dacă știți vă rog să-mi împărtășiți și mie pățania. Am aplaudat însă apariția vinului roșu vărsat, tot la halbă, care mi-a uns beregata și sufletul întunecat și care a venit la același preț cu berea vărsată, în halbă de 400.

Pentru cei cu ochii la bugetul de 45 de lei pe zi, mai există chioșcurile de la barieră. N-am intrat în ele, vă mărturisesc, dar am înțeles că acolo se găsea bere la preț de magazin – și asta la cinci minute de mers pe jos față de scena principală. Exista chiar și bere la PET, ceea ce înseamnă că teoretic ți-ai permite 6 bombe cu drojdie fermentată și vreo doi mici pe zi din suma alocată mai sus. Adică 12 spre 15 litri de bere la fel de proastă ca aia din festival, deci mai mult decît poate înghiți chiar și cel mai crunt bețivan al planetei. Singura chichiță e că berea la PET trebuie executată rapid, cu un tovarăș sau chiar cu doi, pentru că în 30 de minute de la desfacere se transformă într-o zoaie mega-zăbăloasă, pe care n-ar bea-o nici măcar unul care tocmai a scăpat după o lună în Sahara. Dacă ții cont de asta, te descurci, la o adică…

Metaliștii bețivozauri dornici de economii și de hălăduială pot iarăși să acționeze în sensul istoriei și să-și facă stocurile la supermarketurile din Rîșnov, unde aceleași produse de alcoolizare colectivă și reciproc avantajoasă costă cu un leu-doi mai puțin decît la chioșcuri. E oleacă de mers pe jos și probabil riști să pierzi o trupă-două pe durata deplasării, dar dacă leii ăia chiar contează, atunci nu mai sta pe gînduri! Doar că totul trebuie consumat înainte de poarta festivalului, unde n-ai voie cu nimic din afară.

Death metal victory!
Death metal victory!

 

În concluzie, iată un meniu teoretic de 45 de lei pe zi la Rockstadt Extreme Fest:

– cafea de la chioșc sau ness adus de acasă – 3 lei/zi

– țigări cu timbru, cel mai penal model – 12 lei/zi

– două PET-uri de bere cu marcă (nu BERE BLONDĂ BILLA) – 14 de lei 

– parizer cu pîine de la supermarket – 7 lei

– 12 lei pentru două jetoane de bere la headliner (n-o să pleci tocmai atunci să bei afară!)

– ok, faci cheta pentru trei lei, să îți ajungă!

Știu că nu e tocmai boierie de banii ăștia, dar măcar nu mori de foame și vezi oricum niște trupe mișto. Poartă-te frumos cu lumea și poate-ți mai face careva cinste cu o bere, combină-te cu o rockeriță/un rocker mai cu bani și viața devine mult mai simpatică. Adu-ți aminte, 10 euro pe zi reprezintă un buget de supraviețuire, nu de nabab, dar gîndește-te că străbunii noștri geto-daci au dus-o și mai rău: pe vremea lor nu existau nici euro, nici festivaluri, iar singurul metal din viața lor făcea parte din tăișul vreunei săbii. Deci nu te mai văicări ca o divă și dă din cap! Succes!

Ghidul chitaristului rătăcitor prin magazinele de instrumente

Ați avut vreodată senzația că sînteți rudele sărace de la țară venite în vizită la mătușa cu bani de la Capitală? Nu e neapărat să proveniți de la coada vacii și nici măcar din mediul rural ca să vă încerce acel sentiment că aveți cizmele murdare de noroi, glod sub unghii și nădragii pătați, că vă put picioarele și că vorbiți cu accent de la țară amestecat cu damf de ceapă și țuică de cazan într-o societate de dame simandicoase, că vă săgetează priviri de cianură ca atunci cînd ați păși cu stîrlicii tăvăliți prin glod pe niște persane care au costat cît neam din neamul vostru nu o să cîștige vreodată și că, dacă atingeți vreun odor de prin palatul de cleștar unde sînteți doar tolerați din obligație, sigur o să-l stricați sau o să-l contaminați cu microorganisme numai de țărani purtate. Ca să vă simțiți ultima găină din GOSTAT, nu trebuie să vă faceți mutație în localitatea Flămînzi, din județul Botoșani, iar după un stagiu de un cincinal pe ogor să reveniți printre călcătorii de asfalt: e suficient să treceți pragul unor anumite magazine de instrumente muzicale din Capitală. Pasiunea mea pentru rock și metal mi-a sărăcit deja neamul cu o sumă suficientă pentru o mașină circulabilă la mîna a doua, dar asta nu mă scutește, în anumite magazine, de senzația că-s un boiernaș de provincie care a întîrziat cu peșcheșul la marii dregători atunci cînd încerc să intru în vorbă cu auguștii păzitori ai comorilor din templul Caliopei… Iată cîteva pățanii recente și, ca să nu par hater, nu o să dau deocamdată numele firmelor. Și tot pentru că nu-s hater, o să vă zic și de două magazine unde staff-ul s-a purtat exemplar cu mine de fiecare dată.

BC Rich Beast
BC Rich Beast

Așa nu!

Magazinul 1 – era vara lui 2014, în centrul Capitalei, zonă de lux, iar un BC Rich Beast atîrnă apetisant în vitrină. Prin celebrii deja ani 90, aveam fantezii cu chitara asta mai des decît aveam cu Jenna Jameson. Acum, la 20 și ceva de ani de cînd făceam foamea pe la festivaluri și salivam după instrumentele rockerilor mai înstăriți, am constatat că mă ține buzunarul să îmi permit și eu un BC Rich numai al meu, așa că îndrăznesc să intru. Un cumătru la vreo 45-50 de primăveri se autosesizează de existența mea mizeră după cîteva minute în care mă holbam ca flămîndu-n galantar la instrumente și mă abordează cu grația unui măcelar la prima întîlnire cu vițelul de tăiat.

– Da, domnu’, ce putem face pentru dumneavoastră?

– Uite, vreau și eu să probez BC Rich-ul ăsta satanic și brutal pe care mi-l doresc din adolescență.

– Eeeei, BC Rich! Nu vrei matale uite colea un Les Paul cu chip lăutăresc care sună cristal?

– Da, n-arată rău, dar vreau să vedem BC Rich-ul, că nu costă decît un sfert din prețul lui Les Paul și eu de atîta am bani.

– Hai, totuși, să probezi Les Paul-ul, măcar să vezi cum se simte!

Sigur, să-i fac hatîrul jupînului, că doar a lui e prăvălia. Probez Les Paul-ul.

Gibson Les Paul
Gibson Les Paul

– Cum e? Ha? Nu-i așa că se aude meserie?

– Da, zic printre dinți, sculă de chitară, n-am ce zice, dar acum să o vedem pe aia a mea din vis!

– Face 2500 de euro?

– I-o face, dar nu-i am! Hai să probez și BC Rich-ul, pe ăla mi-l permit, că poate-l și cumpăr azi cu banii jos!

– Mai na, totuși, un Les Paul!

Dacă te prinde un nebun la înghesuială, zici ca el pînă te lasă în pace. Înțelepciune de moldovean trăit multă vreme printre străini. Îl probez și pe ăla.

– La 2000 de euro, e pomană. Ce zici?

– Senzațional, dar nu-mi trebuie. Nene, matale pricepi că eu vreau să probez un BC Rich, că e visul meu din liceu să pun mîna pe chitara asta înainte să crăp?

– Ia-ți-l, dar n-o să-ți placă, zice deținătorul adevărului despre BC Rich cu un oftat de dezamăgire că n-a reușit să educe un țăran. Se îndură, mi-l dă să-l probez de parcă mi-ar fi făcut o pomană, îl las la loc în galantarul cu chitare și plec jurînd că n-o să-l iau nici dacă mi-l dă pe degeaba.

Magazinul 2 – tot central, tot zonă frumoasă, ditai șandramaua, iarna lui 2014. Văzusem la ei pe site niște Jackson-uri care îmi stîrneau fanteziile cele mai fierbinți de vedetă rock. Ai Jackson, deci contezi, asta e filosofia metalistă! Cu contul proaspăt alimentat de contabilitate, îmi iau inima în dinți și intru. Niște rockozauri de vreo 25 de ani shredderesc la cîte o chitară de zici că-i așteaptă la Wacken în următorul sfert de oră, vreo doi alții se plimbă cu expresia amicală a unui SS-Sturmbannführer aflat în inspecție printre barăcile de la Auschwitz, eu mă simt ca un intrus și ca un englez la New York în țoalele mele de contabil CAP picat printre pletoși cu tricouri TRVE și mă cam timorez după primii cinci pași. Dar îmi rememorez pe loc adolescența black metal petrecută pe scenele patriei și adun suficient curaj încît să avansez către secțiunea cu Jackson-uri.

– Hîhîm! Bună ziua… Uite, vreau și eu să văd Warrior-ul ăla din perete, dacă-l aveți și cu Floyd Rose.

– Mda. Nu-l avem cu Floyd Rose. (privire de protoiereu la care a venit un popă debutant cu prea puțină șpagă ca să fie vrednic de o parohie)

Jackson Kelly
Jackson Kelly

– Atunci un Randy Rhoads, poate?

– Da, din ăla avem – dă ochii peste cap de parcă i-aș fi aflat PIN-ul de la cardul pentru leafă și parola de la site-ul porno preferat.

– Dacă s-ar putea, aș vrea să-l probez, mai îngaim eu, aproape rușinat că-s pe cale să las un salariu de-al maică-mii în magazinul lor, ca să-mi îndeplinesc un vis din adolescență.

Cu ochii dați peste cap și cu mimica entuziastă pe care o avea și fosta mea nevastă atunci cînd îi propuneam să curețe cartofi, îmi dă un Randy pe mînă. Mă pun pe un scaun incomod ca starea mea sufletească din acel moment și încep să probez instrumentul, constat că mi-e greu să-l țin pe genunchi, să cer un strap deja mi-era teamă, ce să fac, ce să fac… Îndrăznesc să glăsui:

– Cu asta nu mă înțeleg. Poți să-mi dai un Kelly? Cu Floyd, evident…

Mi-l aduce și dispare după un colț ca să-și dea coate cu un alt rockozaur, despre care estimez rapid că era cel mult în grupa mijlocie pe cînd Eternal Mourning evolua pe scena de la Top T, în 1996. Chitara e acordată și dezacordată în aceași timp, în sensul că e cu vreun semiton mai jos decît acordajul standard, însă nici o coardă nu e, de fapt, pe notă – sau pe bemol, mai exact. O acordez tot eu, o probez, anunț verdictul!

– O iau. Puneți-o în gig bag și hai s-o achit!

– Păi n-are gig bag.

– Și pe site de ce zice că are?

– Nu mai avem. Le-am terminat. Cumpără lumea Kelly multe zilele astea.

– E iarnă, prietene, ninge, cum vrei să plec cu chitara de aici?

– Poate într-un hard case…. (către un coleg) Mai avem hard case de Kelly? (către mine) Da, mai avem. 500 de lei!

Tac, invoc zeii din Asgard să-mi dea putere ca să nu ucid pe nimeni, plătesc, adun chitara în cutie, dar nu ajung nici în stradă cu ea că se rupe mînerul de la hard case. Spre marele meu bulan că s-a rupt cît încă eram în magazin – pentru că mi l-au schimbat pe loc fără comentarii. Dacă se rupea în stradă, tare mi-e că așa rămîneam cu el așa, pocinog. Oricum, de la ăia nici pene nu-mi mai cumpăr, asta să fie clar.

Pedala de expresie
Pedala de expresie

Magazinul 3 – tot în centrul Bucureștiului, vara lui 2015. Am nevoie de o pedală de expresie pentru un Digitech și, să vezi chestie, nu mai știu de unde cumpărasem efectul prin 2012. Tanti Roza la rockeri se numește Floyd Roza! O iau la pas pe acolo pe unde știam că era prăvălia și văd o firmă care parcă aducea cu aia de unde-mi luasem procesorul. Cioc-cioc, hai să intrăm – mă întîmpină un puștiulică de vreo 20 de anișori care pare de treabă, dar nicidecum pregătit să-mi facă față.

– Salut, o pedală de expresie ai pentru mine și pentru chitara mea?

– Păi nu aici, că aici-s clapele. Peste drum, unde ținem chitarele, acolo mergeți să întrebați.

Profit de faptul că mi s-a oferit și răspunsul la întrebarea “De ce a trecut Ursu strada?” și traversez la chitare. Acolo, un nene în puloveraș gri supervizează un rockozaur care bagă ceva preclasic pe distorsiune la un PRS. Bagă bine, prind curaj.

– Salut, uite, mi-ar trebui o pedală…

– Peste drum, la clape! 

– Păi de la clape aici m-au trimis. E pentru un Digitech de chitară.

– Da, da! La clape.

Trec strada la clape din nou, puștiul pe cît de amabil, pe atît de nepregătit, ridică din umeri și aruncă prosopul, după ce-mi prezintă vreo trei pedale de cîte 350 de lei, de care nu-i sigur că merg la procesorul meu. Plec blestemîndu-mi zilele.

Așa da!

Magazinul 4 – gard în gard cu magazinul trei. Mă uit la siglă și îndată îmi aduc aminte. De acolo luasem Digitech-ul, un butic de familie unde abia ai loc să calci de instrumente. Înăuntru, trei rockeri din trei generații diferite au treabă deja cu alți clienți, dar unul își face timp pentru mine.

– Pedală? Da, avem, dar să veniți cu efectul, ca să-i facem proba, să nu dați banii degeaba. Uite pedala, e aici, numai să ne asigurăm că-s compatibile. Costă 120 și ceva de lei.

– A, da? Așa era de simplu? Hai că vin eu zilele următoare, mersi!

– Nu plecați încă, haideți să vă arătăm o chitară Les Paul, acum ne-a venit un lot.

– Păi nu vreau să cumpăr chitară.

– Nici nu trebuie, vrem doar să ne spuneți cum vi se pare.

O iau, o zdrăngănesc, instrumentul sună brici și se simte meserie la mînă, are un action de nici nu-ți dai seama cît sînt de groase, de fapt, corzile. Pentru că-s d-alea groase.

Bravos, zic, mișto lucrare, cred că ar fi măcar o mie de euro dacă ar fi Gibson original.

– Nu e Gibson și e numai 900 de lei. Mulțumim că ați probat-o și ne bucurăm că v-a plăcut.

Ne-am strîns mîinile și ne-am despărțit cordial, așa cum e normal să meargă treburile. Iar la băieții ăștia vă asigur că o să revin  imediat ce am bani și timp, cu mare drag!

Magazinul 5 – în fine, ăsta e mai prin Rahova, dar tot un butic mic și simpatic este. Nu vă mai plictisesc cu istoriile de acolo, că i-am călcat deja pragul de prea multe ori. Cert e că personalul e amabil și răbdător, îți oferă sfaturi dacă ești mai neștiutor, îți recomandă produse dacă ești în dubii și te lasă să probezi tot ce-ți trece prin cap. Singurul meu regret față de rockerii ăștia simpatici este că, atunci cînd am cheltuit bani mai mulți pe instrumente, i-am lăsat pe la ăia cu atitudine infectă față de clienți. Dar o să remediez problema asta cu prima ocazie cînd o să mai arunc niște bani pe o chitară.

O să mă abțin să dau numele magazinelor pe care le-am lăudat, tocmai ca să nu pară că am făcut o șpagă cu ei. Dacă chiar vă interesează unde vă puteți lăsa banii pe instrumente și accesorii fără regrete, scrieți-mi un mesaj pe Facebook și vă îndrum personal.