Tag Archives: live

VIDEO| Biserica: „Lepădarea de botez nu e posibilă!”

Exact ca dintr-o organizație mafiotă, din Businessul Ortodox Român se iese mai greu decât se intră, cel mai adesea doar cu picioarele înainte. Cam asta mi-a transmis în direct la B1TV purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, Vasile Bănescu, într-o intervenție în care prelatul nu a ratat ocazia să mai lanseze și niște minciunele afirmații discutabile în eter. În platou, unul dintre invitați mi-a servit argumentul suprem pentru care eu, în ciuda apostaziei mele deja publice, aș rămâne totuși creștin. Întregul dialog, răspunsurile pe care n-am apucat să le mai dau pe post, precum și concluziile primelor 24 de ore de luptă pentru a părăsi Biserica Ortodoxă Română le puteți găsi mai jos. Vizionare și lectură plăcută!

Continue reading VIDEO| Biserica: „Lepădarea de botez nu e posibilă!”

VIDEO Exclusiv | Akral Necrosis repetă de zor cu noii membri, înainte de turneu

Blackerii de la Akral Necrosis au dat metalul jos din pod și s-au apucat să facă mega-haos în sala de repetiție alături de noii membri ai formației, chitaristul Andrei și tobarul Traian. Aterizați de nici un an în line-up, băieții s-au prins repede cum merge treaba și s-au integrat rapid în componență. Vă puteți convinge și singuri de performanțele noilor instrumentiști din clipul de mai jos – imagine și montaj by Claudia, a.k.a. Klava, a.k.a. Pisica.

Înființată în 2006, trupa Akral Necrosis a devenit celebră în primă fază pentru piesa Slay the Whore, o melodie care încă îi bîntuie pe metaliștii bucureșteni. Cel de-al doilea hit al blackerilor, Pandemic Dominion, a trecut însă repede pe primul loc în preferințele multor fani, printre care și subsemnatul. După o lungă perioadă de activitate ceva mai discretă, formația va părăsi bîrlogul din Capitală și va porni într-un turneu prin Ucraina, Bulgaria și, ultima pe listă cu voia dumneavoastră, România.

akral tour

Slash sau celebritatea ca un depozit bancar

Dacă ficatul ar putea vorbi, probabil că n-aş putea reproduce în public vorbele pe care acum mi le-ar adresa, după un weekend cu Godsmack sîmbătă şi cu Slash duminică – două spectacole unde m-am prezentat ca să-i readuc Forţei echilibrul, în sensul că a trebuit să distrez femeia greu încercată de grozăviile extreme la care am supus-o metodic în ultimul an. Ceva mai fără entuziasm decît la Godsmack, m-am înarmat cu răbdare, cu bani de jetoane, am luat pisica de o gheruţă şi am purces către Arenele Romane. Eu, cu gîndul să beau o bere Ursus boschet style înainte să intru la festival, unde urma să înghit aceeaşi minunăţie de Ciuc pe care o iubesc. De partea cealaltă a baricadei s-a pus Claudia, chitită să-mi saboteze orice tentativă de a consuma alcool pe bancă în parc, pen’ că nu cadrează cu epoleţii mei de persoană publică. Claudia a învins. 1 – 0 pentru pisică.

WP_20150628_004

Parlamentari, vedete, bişniţari şi corporatiste

La Arene, cuvîntul de ordine era Slash chiar şi printre obişnuiţii comercianţi de seminţe şi ciungă din peisajul consacrat al Parcului Carol – două oferte de bilete pe sub tejghea am primit doar pe ultimii 50 de metri din faţa intrării. Cu invitaţiile în buzunar, am făcut totuşi pe prostul – chestie pentru care am înţeles că oricum trebuie doar să mă comport natural.

“Sleş? Nu ştiu, cine-i Sleş? Ai auzit tu de el, Claudia? Îţi place?” – fază la care cetăţeanca antreprenoare a dat ochii peste cap şocată. “Hai, boss, e ăla de la Gaze Rozez! Mata n-ai dansat bluz în liceu pe Doncrai?” Sincer, da. Am dansat, dar nu pentru că eram un mare entuziast Guns’n Roses, ci pentru că eram un mare entuziast al pipăitului pe sub tricouri de adolescentă. Să nu ziceţi la nimeni! Încă n-am găsit femeia care să danseze la sentiment pe My Dying Bride, iaca mai facem şi compromisuri în viaţă… Dar nici n-o să mă prindeţi vreodată că iau bilete la negru, că mai bine dau foc la bani, şi vă sfătuiesc intens şi pe voi să „just say no!” No, deci am intrat cu invitaţiile primite pe canalele oficiale ca să descoperim o cu totul altă gaşcă faţă de seara anterioară, cu Godsmack. Am remarcat sensibil mai multe doamne şi domnişoare, îmbrăcate oleacă mai pretenţios decît predecesoarele lor metaliste.

WP_20150628_007

L-am identificat pozitiv pe Remus Cernea, recent sărbătorit şi convertit la veganism. Claudia mi-a reperat-o pe o domniţă cu părul verde, despre care mi-a zis că ori e Delia Matache, ori o sosie extrem de bine pusă la punct, şi tot Pisica mi-a indicat în mulţime chiar două corporatiste în ţinută de birou cu tocuri, la secţiunea cu bilete scumpe.

WP_20150628_027
Delia Matache?!

Apropo, nu i-am înţeles niciodată pe ăia care vin la concert ca să stea pe scaun şi să aplaude ca la Wimbledon, dar cine-s eu să le judec opţiunile? Printre băieţi, s-a făcut remarcat un rocker în tricou cu Akral Necrosis, care părea cam nedumerit şi dezorientat, alături de alţi rockozauri de-o seamă cu subsemnatul, dar înţoliţi în tricouri cu toată colecţia Guns scoasă pe piaţă din Cretacicul Superior, în care şi eu m-am născut, şi pînă în zilele noastre glorioase.

Programul artistic şi efectele sale la ţintă

 

No, şi acum să ne concentrăm puţintel pe trupe. La 19.30, scena era deja ocupată de RoadKillSoda, o trupă căreia îi tot dau tîrcoale de cel puţin un an ca să o prind live şi pe care am reuşit de fiecare dată să o ratez. No, tura asta chiar am recuperat restanţele. Stoner metalul nu a fost niciodată stilul meu preferat, cel puţin pe înregistrări, dar senzaţia e cu totul alta în concert. Riffurile şi solourile lui Mihnea mi-au dat impresia că a apărut un Soare intrus şi pus pe rele, care-mi toropeşte încet neuronii şi-i împinge într-o dulce autodistrugere. Poate că-s eu subiectiv din motive personale, dar RoadKillSoda merită să mai apară pe afişe – stilul lor capătă putere abia atunci cînd e live. Nu mă credeţi pe cuvînt, vă rog să veniţi la spectacolele lor ca să vă convingeţi! Iar dacă vreţi o chitară făcută ca oamenii, tot la Mihnea să daţi năvală – mie mi-a pus la punct un Ibanez, un Jackson şi o acustică de care n-am fost în viaţa mea mai mulţumit. Nu le dau o notă, pentru că am simpatii personale cu dînşii.

WP_20150628_002

RavenEye m-au pornit oleacă mai greu. Trioul britanic din Milton Keynes a reuşit însă repede să-mi cîştige respectul, atunci cînd chitaristul-vocalist a început să cînte cu stînga la chitară şi cu dreapta să ţină microfonul, după care s-a urcat să se dea în spectacol pe toba mare, în timp ce trupa băga la marea meserie. Am văzut cum încet-încet au început să răsară mîinile din mulţime, iar în aceeaşi mulţime chitaristul a sărit de pe scenă ca să cînte în mijlocul fanilor. După efectul asupra ţintei, cum s-ar zice prin armată, aş estima că rockerii englezi chiar au ceva de zis, pentru fanii genului.

WP_20150628_021

Ei, şi acum e acum. Slash… No, cînd te cheamă Slash, ai putea intui pentru ce vine, de fapt, lumea să te vadă în concert. Nu ştiu cîţi dintre spectatori cunoşteau mai mult de o piesă din repertoriul solo al fostului chitarist de la Guns’n’Roses, dar cu siguranţă toţi sperau să audă hiturile anilor 90, alea care l-au consacrat. Chiar şi blackerul întunecat care-s eu trăgea aceeaşi nădejde, nostalgic fiind după anii de liceu în care alea erau, de regulă, piesele rock pe care se îndurau colegii noştri de clasă să le pună pe la bairame. De patru ori, s-a cîntat BINGO! Slash s-a îndurat să bage „Welcome to the Jungle”, „You Could Be Mine”, „Sweet Child of Mine” şi, la finalul apoteotic cu artificii şi confetti, chiar „Paradise City”. În rest, au fost aproape două ore de melodii executate corect şi impresionant ca tehnică, la nivelul unei legende vii cum este neica Slash, dar n-aş putea să fredonez astăzi nici măcar un refren din ele.

IMG-20150629-WA0007
Un plutonier major care dădea din cap cu satisfacție

 

Ce am înţeles eu din concertul Slash?

În primul rînd, că asta înseamnă să fii un monstru sacru al rockului: la 20 de ani de la ultima chestie remarcabilă scoasă pe piaţă, încă poţi concerta cu arena plină, în faţa a mii de oameni care te aclamă, cerînd pe bilet atîta cît face, adică preţul corect. Şi poţi umple arene chiar dacă 80% din repertoriu îl reprezintă compoziţii pe care nici naiba nu se va mai chinui să le înveţe şi să le cînte la chitară ca să cucerească o fată. Guns’n’Roses era aşa, Slash cu gaşca lui nu. E clar pentru oricine că Slash trăieşte din vechea lui glorie, ceea ce e perfect normal pentru un rocker care a scris istorie. Este un brand care vinde şi Slash îl va stoarce pînă la ultima picătură (nimic de condamnat în asta), pentru că, altfel, ia spuneţi-mi voi cam ce prezenţă ar fi fost la un concert Saul Hudson and The Conspirators? Saul Hudson, în caz că nu ştiţi, e numele din buletin al lui Slash. Muzicianul american cu siguranţă mai are mult pînă la stadiul de bunicuţ ţinut în fereastră de nepoţii care vor să mai încaseze o pensie. Slash e viu, alert şi meseriaş în continuare, dar mă întreb unde i s-a dus creativitatea. La fiecare piesă GnR de duminică seară, pulsul îmi creştea, ceea ce nu am constatat şi la celelalte melodii.

Şi am mai învăţat o chestie duminică seară: nimeni nu e de neînlocuit, nici măcar Axl Rose. Myles Kennedy i-a demonstrat de patru ori blondului figurist de la GnR că îi poate lua jobul în orice zi, fără măcar să apeleze la perhidrol. După reacţiile de la concert, nu mi-aş lăsa femeia singură în preajma lui Myles, nici măcar cît mă duc să iau o bere de la dozator. Dacă sare la cap şi cu nişte hituri comparabile cu alea de la Guns, Myles ar putea fi speranţa de reînviere a stilului hard’n heavy.

LATER EDIT: Myles a fost un gentleman: artistul a ţinut să salute trupele din deschidere şi să le mulţumească pentru prezenţa la eveniment, lucru pentru care mă simt obligat să-i ofer un Ursus la ieşire, data viitoare cînd îl mai prind pe la noi!

IMG-20150629-WA0008

Verdict:

Sunet – 5 trandafiri

Organizare – 5 beri Ursus

Bere – trei desfăcătoare (recunosc, nu m-a durut capul)

Securitate – fără necazuri

Trupele nu primesc note, că nici una nu cîntă stilul meu preferat.

Veniţi şi voi să le vedeţi data următoare!

Mulțumirile mele cele mai sincere companiei Phoenix Entertainment pentru ocazia de a evalua acest eveniment!