Tag Archives: cotroceni

Festival de metal infernal în furnal

Am venit la Metalhead Meeting 2015 cu așteptări mari și cu un entuziasm comparabil doar cu cel din momentul în care mi-am cumpărat prima chitară Jackson. Și, una peste alta, nu regret că am cheltuit la ediția aceasta o sumă care mi-ar fi asigurat fără probleme un city-break de pomină într-un oraș precum Praga. Amintirea Metalhead-ului din 2014, unde Arkona și Moonspell parcă mi-au citit gîndurile cînd și-au întocmit lista de piese, era un catalizator de anticipări optimiste greu de egalat. Iar cînd m-am prezentat la poartă (în cea de-a doua zi, pentru că nu mor după Cargo), primul care mi-a urat bun venit a fost Fenrir, de la Kistvaen, una dintre puținele trupe românești care pot sta umăr la umăr și cu fruntea sus alături de greucenii metalului din occident. O ceată de valkirii cu hectolitri de hidromel rece nu m-ar fi bucurat mai tare dacă și-ar fi făcut apariția în calitate de comitet de primire. Ce mai, premisele erau aliniate cum nu se putea mai bine.

După care am dat piept cu leopardul din spatele gardului. Acum nu vreau să credeți că intenția mea e să-mi bag ciubotele prăfuite prin Golden Ring în munca organizatorului. Am convingerea că omul și-a asumat niște decizii grele, în tentativa de a păstra o balanță echitabilă între cheltuieli, satisfacția publicului, relațiile cu trupele care nu au fost tocmai de colea și poate o modestă marjă de profit pentru un eveniment de patru zile într-o capitală est-europeană vestită pentru un raport ușor defavorabil între veniturile cetățenilor și prețurile bunurilor de consum rockeresc. Cine și-a riscat banii, timpul și reputația pe un asemenea eveniment are dreptul să hotărască ce și cum, dar și noi, consumatorii de produs metalistic, avem tot dreptul din lume să-i spunem ce amintiri luăm acasă de banii cheltuiți.

No, și cum spuneam. Pentru Kistvaen și pentru L.O.S.T. aș fi dispus să merg în orice văgăună ca să-i văd live, chiar și la ora 14 într-o zi toridă de vară bucureșteană, așa cum (și) de data asta le-au picat zarurile băieților. Am decis în cunoștință de cauză să fiu prezent la reprezentațiile lor. N-aveam însă de unde să știu că Golden Ring înseamnă de fapt o plită încinsă de beton, asezonată cu praf ca pe Tatooine, într-un dezolant peisaj post-industrial cu accente ușor apocaliptice, fără un petic de verdeață în zare. Aș fi gata să pariez că am tropăit din bocancii noștri de roackeri tocmai pe ruinele fostei RAMI Dacia, fabrica de diamante construită la porunca Elenei Ceaușescu, dar asta e altă istorie pentru altă zi. În fine, am strîns din măsele, mi-am amintit că-s nu doar metalist, ci și moldovean, deci învățat cu greul, și am stat vineri și duminică la cele două recitaluri de furnal.

Sub soarele amiezii, în fața scenei aveam sentimentul că niște destoinici muncitori de la SIDEX tocmai îmi revarsă în cap o șarjă de oțel proaspăt topit. Iar atunci cînd ne refugiam pe băncuțele unde mai era un petic de umbră, am încercat senzațiile unice trăite de berbecuții făcuți haiducește, în groapa cu jar – mii de drăcușori harnici veneau și aruncau lopeți de cărbuni sub scaunele noastre model Gheorghe Doja. Noroc că eram puțini spectatori, că dacă ni se făcea rău nu era nevoie de multe echipaje SMURD. Mai greu îmi imaginez că le-a fost băieților pe scenă: vă provoc, de exemplu, să faceți o voce de black-metal într-o atmosferă care îți pîrlește plămînii cu fiecare respirație, iar bonus să aveți norii de praf ridicați de vînt… Meseriașii sînt poftiți să interpreteze orice melodie la chitară sau la tobe în condiții similare, în caz că li se pare o bagatelă! În public, am supraviețuit, că berea era multă, rece, nu foarte scumpă și cu bon fiscal, iar în orice clipă ne puteam căra. Dar săracii artiști…

Iar vitejiile astea au venit însă cu un preț. Vineri, după Kistvaen, am avut o senzație de ireal pînă după apus, din cauza kilo-Joulilor încasați pe nedrept în scăfîrlie din partea unui Soare nemilos cu metaliștii. Pe retina mea jucau tot felul de pete cu mutre de amibă drogată, iar decibelii din boxe îmi treceau pe lîngă urechi ca trenul intercity prin halta Brăhășoaia, fără să-mi mai provoace vreo reacție. Pe la Dark Funeral abia mi s-au reglat din nou monitoarele și temperatura internă, dar pentru asta am cheltuit pe diferite lichide reci și spumoase echivalentul unei alocații recent mărite. Duminică, am rezolvat chinurile iadului altfel, și anume printr-o rapidă reintegrare în societatea de consum: după ce trupa L.O.S.T. m-a făcut să dau din ipoteticele și imaginarele mele plete la temperaturi venusiene, m-am refugiat vreme de aproape două ceasuri la mall, unde ne-am dres cu aer condiționat, frappé, înghețată și suculeț proaspăt stors din citrice nevinovate. Altă distracție, altă alocație. N-am murit, nu?

Mno, în calitate de dinozaur metalist, o să fac mereu comparație cu festivalurile din anii 90, că aș sîntem noi, bătrînii. Una-două, îi dăm cu “pe vremea mea…” Așadar, pe vremea mea, la Piatra Neamț, de exemplu, metaliștii aveau la dispoziție ditamai parcul cu copaci, tufe și iarbă ca să se desfășoare și nu țin minte să fi fost vreo trupă pe scenă înainte de ora 19. Ca să nu mai spun că eram la poale de munte și pe malul Bistriței, unde era loc de rockereală și de răcoreală cît cuprinde. Alta a fost povestea la Top T Buzău, unde am fost pe scenă în 1996 și unde am prins nu doar căldura iadului, ci și o revizie la instalația de apă. Dar organizatorii ne-au dat startul abia după căderea întunericului, nu au stat rockerii în soare ca să vadă black metal și nici nu s-au chinuit muzicienii să își dea sufletul pentru 10 spectatori. OK, asta a fost atunci. În zilele noaste, Rockstadt și Metalhead 2014 mi se par două exemple excelente. Primul eveniment se ține oricum la munte, unde în cel mai rău caz îți poate fi oleacă de frig și problema asta o rezolvi prin strîngerea în brațe a unei rockerițe. Al doilea eveniment folosit ca exemplu s-a ținut însă în București, la Arenele Romane, unde puteai să te refugiezi de soare sub un copac în Parcul Carol sau unde te puteai așeza pe orice piatră fără teama că la ridicare o să semeni cu un gnom ieșit din măruntaiele Moriei de la stratul de praf selenar, cum a fost cazul la Cotroceni Open Air. LATER EDIT: Era să uit de festivalul Open Camp Vaslui, care e găzduit într-o frumoasă pădure și unde nimeni nu s-a jeluit de condiții. Eu unul m-am simțit excelent acolo!

Nu știu din ce motive au luat organizatorii decizia ca în 2015 să mute festivalul în inima unui furnal, probabil că au avut ei niște calcule. Dar am înțeles, după ce luminile scenei s-au stins, de ce pe tricourile oficiale ale festivalului scria “I survived Metalhead Meeting 2015” – cred că Bear Grylls a oferit consultanță pe șest la organizare, dar asta e numai o bănuială. Cert e că selecția naturală a venit acolo să-și dea o lucrare de semestru și vreo două restanțe. Dincolo de tot hazul meu amar, vă dau scris prin prezenta că nu o să vin să mai văd pe scenă trupe chinuite la 50 de grade, în fața unui public format mai mult din prieteni, la ora 14 pe timp de vară. Mai ales dacă vorbim de artiști care nu-și bat joc de metal. Și o să-mi respect promisiunea!