Tag Archives: condiții

Amintiri din Cretacic | Tobe din piele de oaie, chitare improvizate și alte repetiții de coșmar

Pe cînd se potcovea metalistul cu ținte făcute la strung, pe cînd minerii aveau abonament CFR pe ruta Petroșani-București, pe cînd Ion Iliescu era votat cu 90% în Vaslui iar blugii încă erau marfă de contrabandă, pe cînd Vama Veche era doar un sătuc de pescari și nu o trupă dubioasă pentru femei derutate, pe cînd homosexualitatea însemna pușcărie, pe cînd România nu era nici în NATO și nici în UE și pe cînd diriginții zeloși cu carnetul de partid încă în portofel se întreceau la tuns pletoșii din clasă, mișcarea underground din România ițea sfios cornițele prin lugubre săli de repetiție. Timizi și încă dezorientați, rockerii acelor timpuri de tranziție încercau din răsputeri să se facă auziți prin noianul sufocant de concerte cu Angela Similea și Marius Țeicu ori cu Frații Pește și Surorile Mardare și căutau propria lor nișă printre dezertorii unui public în general fascinat de Lambada, Tomis Junior și Azur.

Chitara Hora by Reghin, instrument-standard pentru anii 90
Chitara Hora by Reghin, instrument-standard pentru anii 90

 

Să ai pe atunci instrumente reprezenta o provocare și o performanță, iar să obții accesul într-o sală de repetiție însemna să ai talent diplomatic demn de negociator ONU în Fîșia Gaza. Chitara vopsită în roz de la Reghin era standardul general, tobele Pionierul și Doina duduiau jalnic prin văgăunile unde vremelnic ne puteam aciua să repetăm, vocaliștii urlau de-și scuipau plămînii ca să se audă peste toată hărmălaia – căci nu toți aveam microfon și amp de voce – și așa mai departe. Am adunat, în rîndurile de mai jos, mărturiile unor veterani ai metalului din acele timpuri tulburi, ca să le fie spre aducere aminte roackerilor născuți după 1990, de la care vreau doar să priceapă că noi, asemenea lui Vodă Ștefan cel bagabont, petrecăreț și cam iute la descăpățînat dregători, am demarat un fenomen nu pentru moftul nostru individual, ci pentru urmașii urmașilor noștri.

Chitara Frankenstein și clapa-ascuțitoare

Pe băieții de la Dirty Shirt îi știe toată țara drept veseli și glumeți, dar o mare parte din haioșeala lor este dată de umorul negru al roackerului care a trebuit să îndure și să facă haz de necaz ca să-și conserve sănătatea mintală. Ca noi toți în vremea aia, trupeții de la granița cu recent destrămata Uniune Sovietică erau tineri și dornici să se exprime liber, după atîta amar de ani în care stafiile cenzurii de la Direcția pentru Cultură stăteau geană pe rockeri ca nu cumva să devieze de la doctrinele fundamentale ale marxism-leninismului. Moroșenii au exploatat însă la maximum moștenirea dezastruoasă lăsată de nea Nicu și au deturnat armele propagandei comuniste în slujba decadentului rock’n’roll.

Dirty Shirt în era noastră
Dirty Shirt în era noastră

“Prima mea trupă de rock a fost Neverland (din care făcea parte și Otto de la Legion) și țin minte și acum în ce condiții făceam repetiții atunci: pe mixerul și pe boxele Vermona rămase de la Casa Pionierilor (unde, de altfel, am cîntat în formația de copii încă de prin 1986), pe chitara electrică făcuta de tatăl lui Otto (în forma de coadă de vrabie, bineînțeles), cu pedala de distors făcuta după un model rusesc (fară nici un amp), cu bas Reghin, etc”, rememorează amuzat veteranul rocker vremurile în care Stolojan a naționalizat valuta

Piele de oaie? Nu, de potaie!

În dotare, Mihai mai avea o ascuțitoare de clapă Yamaha PSR 12 – care sigur a făcut furori odată cu transformarea FDSN în PDSR – și pe care a luat-o la finalul Epocii de Aur cu banii încasați din vînzarea unei mașini – pentru că instrumentele costau enorm în vremea aia, raportat la puterea de cumpărare a cetățenilor. Iar rockerii sînt tot cetățeni, în caz că existau dubii. După ce a trecut prin trupa Eclipse, Mihai a aterizat la Dirty Shirt și, dintr-o dată, orizonturile i s-au deschis. “Am trecut la next level: mixer rusesc, ultimul răcnet, boxe de bași și amp de putere hand made, prima pedală de fuz adevărată (rusească, evident), bas copie Hohner (Pali era un star cu basul ăla). Eu am trecut pe Casio (tot jucărie, dar ceva mai performantă).”

Dar lovitura cea mai grea era, cum altfel, să te trezești baterist. După regulile capitalismului, atunci îndeplineai toate criteriile să fii trecut în șomaj tehnic, pentru că lipsea obiectul muncii. Și nu mai era nea Nicu să te țină la producție pe stoc, cu scontări și decontări între fabrici și uzine, care au băgat țara în blocaj financiar. Tobele au prostul obicei să fie mari consumatoare de resurse: bețe și fețe, în special. “Cum nu găseai în comerț fețe de tobe, Mircea avea la premier o față din piele de cîine (luată de la ceva percuție tradițională). Suna mișto, doar ca era foarte sensibilă la temperatura și la umiditate. Abia spre sfîrsitul anilor 90 am reușit să facem repetiții în condiții decente, însă ambianța a fost mereu aceeași, atunci ca și acum: niște beri, chef de cîntat și de petrecut momente faine alături de colegii de trupă, care în timp au devenit prieteni…” – O dovadă în plus că poți scoate roackerii din underground, dar nu poți scoate underground-ul din roackeri!

Repetiția ca o terapie cu electroșocuri

În Capitală, frontul metalist a găsit niște aliați acolo unde nimeni nu se aștepta: la politicieni. Ce-i drept, bucureștenii au pornit cu alte avantaje în cariera de rock-star, așa cum rememorează Vlad Bușcă, actualmente basist la L.O.S.T. și dinozaur nouăzecist cam de-o seamă cu mine. În 1991, Vlad rupea corzile și spărgea timpanele în formația Tornado, de care pînă și eu am auzit. “Ca instrumente aveam mai toți chitare Reghin sau rusești, cel mult copii italienești gen Eko. Tobele Doina erau sfinte. De efecte nu prea era vorba, aveam distorsuri create din amplificările supra-saturate ale casetofoanelor, circuite integrate puse în cutii de seringi sau, cei mai norocosi, efecte rusești. Flanger-ul era foarte la modă pe atunci (nu știu dacă mai există acum). Evident că majoritatea efectelor curentau și prindeau diverse posturi de radio”, își aduce aminte Vlad. N-a fost singurul care a suferit șocuri electrice de la instrumente, dar ajungem și acolo imediat.

Abigail în 1994
Abigail în 1994

Sala de repetiție era însă o problemă. Băieții de la Tornado exersau pe la prieteni pe acasă, iar ca să înregistreze ceva au fost siliți să apeleze din nou la tehnologia căpătată de la vestiții savanți sovietici, iar primul contact cu invențiile americane a echivalat cu aterizarea extratereștrilor. “Aveam vreo două magnetofoane cu care înregistram din linie prin mixere rusesti. Cînd Andrei a reușit să își ia o stație Marshall adevărată, de 100W, eram toți foarte încîntați, pînă și Vlase de la ZOB a venit pe la noi pe la sală, să vadă cum sună”, povestește Vlad. Cu toate acestea, primul lor demo a fost tras în 1994, tot pe magnetofon.

Ia toba și fă-o de oaie!

Un an mai tîrziu, Vlad contribuia din greu la coeficientul național de mizantropie și depresie în ansamblul vocal-instrumental Abigail – și asta în condițiile în care Emil Constantinescu încă nu devenise președinte, Văcăroiu încă era premier, FNI și Caritas încă nu picaseră, iar Pasărea Colibri încă nu începuse să mă exaspereze pe la toate bairamele cu hipioate. Despre legătura intrinsecă și organică dintre doom-metal și oierit, urmașul baciului Bucur avea să primească o lecție neașteptată chiar în pragul unui mare eveniment rockeresc. “La prima repetiție din 1995, exact înainte de festivalul Top T, ne-am întîlnit la chitaristul Dragoș acasă, iar în curte era pusă la uscat o mare bucată de piele de oaie, despre care am aflat ulterior că era schimbul feței de tobă mare. Și, tot legat de toba mare, pe atunci se foloseau două tobe mari, nu apăruseră încă pedalele duble”, relatează veteranul basist.

Poză la întîmplare de la un festival nouăzecist
Poză la întîmplare de la un festival nouăzecist

Te faci frate cu creștin-democrații ca să ai unde repeta

Bătaie mare era și atunci pe scule, deși pe la jumătatea deceniului final din mileniul trecut instrumentele din afară au început să se infiltreze subversiv și pe la noi. De regulă, traseul lor avea trecut un popas obligatoriu prin ghearele vreunui lăutar sau, cu oleacă de baftă, prin mîinile unui rocker mai cu ștaif. Instrumentele făcute în garaj coexistau pașnic împreună cu cele de import. Odată ajunse în labele tale, însă, trebuia să le păzești ca pe sfintele odoare – care, la vremea respectivă, încă erau mai puține decît acum. “Eu am reușit să îmi cumpăr de la Doru Borobeică (Iris) un bass mișto Yamaha, atît de mișto încît după cîteva luni m-a întrebat dacă nu vreau să îi vînd înapoi dozele. Într-un final, am reușit să îl pierd în tramvai. Răzvan avea o chitara Flying-V hand made 100%, dar care suna foarte bine, și pe care o mai are și acum”, povestește Vlad Bușcă.

Spațiul imobiliar devenise deja ultima frontieră în București, așa că o sală de repetiții se putea combina tot mai greu. În special dacă n-aveai bani, iar în portofelele de metaliști se găsea cu precădere alizeu. Noroc de creștin-democrați, care i-au băgat la beci pe băieții de la Abigail, așa cum și comuniștii l-au băgat la beci pe Coposu. Nici nu bănuiau țărăniștii ce bombă cu ceas aveau sub pardoseală! “Cu ceva noroc am ajuns să repetam intr-un subsol pe Plevnei, în sediul PNȚ, împreună cu Returnless Path și cu Dies Irae parcă, unde eram în hîrtii ca făcînd parte din organizația de tineret. Astfel, am ajuns să cîntăm live la Teatrul Giulești la o convenție de-a lor, unde erau numai septuagenari, pe care i-am oripilat cu cover-uri de genul Hendrix și altele. La final, i-am ucis cu o piesă Abigail, doom cu growl și tot tacîmul, “Dawn”. După 1997, lucrurile au mers mai bine, am ajuns să repetăm chiar într-un studio de înregistrări complet utilat, la casa de discuri Transglobal Media (unde lucram eu și Răzvan). Acolo am și inregistrat cîteva unreleased tracks pentru Abigail, precum și un demo pentru Obscurum Noctis (cu componenți Avatar). Păcat că nu am profitat mai mult de acele condiții, pentru vremurile respective erau de invidiat”, a conchis Vlad într-o notă de regret și de nostalgie.

Golăneală cu revoluționarul Cristian Pațurcă

Alex Igor, actualmente vocalist la Hatemode, a suferit traume în serie, atunci cînd a încercat să-și aciueze formația sa nouăzecistă la o sală. Pe atunci, Alex activa în Serenity, o trupă progresivă cu instrumentație complexă și cu versuri în limba lui Shakespeare. Spre suprinderea lor, lirica englezească avea să le aducă numai necazuri din partea șefilor de la Casa de Cultură Preoteasa, acolo unde orice trupă care voia să conteze trebuia să aibă un mic hogeac de repetiție. Printre mai-marii așezămîntului se număra și revoluționarul cantautor Cristian Pațurcă, autorul Imnului Golanilor și mare militant pentru integrarea țării noastre în Occident, dar – după cum relatează Alex – un opozant crunt al limbii engleze.

Cristian Pațurcă - foto EVZ
Cristian Pațurcă – foto EVZ

Vocalistul își amintește cum formația sa aproape că a fost exclusă de la un concert, după ce rockerilor li s-a pus în vedere să-și adapteze repertoriul în română sau să dispară naibii. “Cum era să schimbăm versurile unor piese care aveau și 18 minute și cum să facem asta cu o zi înainte de spectacol? Era imposibil, dar le-am promis că ne conformăm. Pe scenă, evident că i-am dat cu engleză, iar consecința a fost că imediat am rămas fără sală de repetiție”, povestește Alex. Capul răutăților ar fi fost o cucoană pusă în fruntea unității și din vorba căreia marele rebel Pațurcă nici nu ieșea, iar politica instituției era să promoveze doar trupe care cîntă în românește, povestește Alex. Prin urmare, formația Serenity a devenit poate singura trupă a vremii care dădea concertele fără să repete pe amplificatoare. “Ne adunam, exersam piesele la rece și apoi ne regăseam pe scenă cu ele învățate”, își amintește Alex Igor.

Tuner pe telefon și prostituție muzicală pentru black-metal

Ultimul de pe listă, cu voia dumneavoastră, o să împărtășesc și eu cîteva istorii din rockul și metalul vasluian al anilor 90. La Vaslui, underground-ul s-a născut la beci, iar asta nu pentru că acolo stă băutura. Chiar ne-am fi dorit, sincer, dar în galeriile subterane unde repetam noi se găseau doar țevile de termoficare, de unde nu ieșea căldură aproape niciodată, dar care emanau niște duhori pestilențiale – atît de spurcate, că dacă le puteam transpune în muzică sigur ieșea un album grindcore. Am repetat în subsoluri de bloc neamenajate alături de prima mea formație – nu rîdeți, că n-am ales eu numele – Wet Whiskers, pe un casetofon Elektronika din care am făcut și stație, și distors pentru chitara mea Telecaster by Reghin. În cele din urmă, jalbele vecinilor la administrație ne-au izgonit, iar trupa s-a făcut oricum țăndări, după ce am constatat că ne ieșea mai bine să bem împreună, decît să cîntăm. Frate, ce băute memorabile am tras cu demenții ăia de punkeri! Anyway…

Eternal Mourning plus ceva fani în 1995
Eternal Mourning plus ceva fani în 1995

Era cam greu să-ți acordezi chitara în ton pe vremurile alea, poate și pentru că nu existau tunere. Iar auzul absolut am aflat de atunci că e mai rar decît credeam. Ce soluții aveai? Păi fie te duceai cu chitara acasă la un lăutar dotat cu clapă să iei un La și să-l ții bine, fie bangheai tonica unei melodii pe care să o și ai acasă – pe disc de vinyl, pe casetă sau pe bandă de magnetofon – și te ghidai de acolo. Dar adevărata revelație a venit cînd am descoperit tunerul de pe telefon. Da, telefonul ăla cu roată cît mămăliga, la care formai o oră pentru un amărît de număr: hîr-hîr, hîr-hîr… Dar cînd ridicai receptorul, onorabila companie Romtelecom avea grijă să-ți furnizeze în cască un ton de La curat ca lacrima. Mi-a luat ceva să mă prind, dar și de atunci treaba a mers brici. Tuner pe telefon avant la lettre!

Ceva mai trist a fost cînd am intrat în gașca blackerilor depresivi de la Eternal Mourning, alături de care, evident, a trebuit să combinăm o sală de repetiție undeva pe planetă, preferabil la noi în Vaslui. Și cum Armata a fost mereu salvarea națiunii, tot militarii ne-au scos din belea. Ne-au scos dintr-una și ne-au băgat într-alta mai boacănă – sala de la Casa Armatei a venit la pachet cu condiția să mai dăm cîte un concert rock’n’roll pentru soldații în termen. Căci am uitat să menționez, le-am spus ofițerilor că noi sîntem din filon cu Elvis și cu Beatles, nicidecum cu Varg și cu Euronymous. Dacă le spuneam, am mari îndoieli că ne mai primeau în unitate – cel mult pe post de ținte în mișcare. Ce să faci, ce să faci? Octav și băieții nici măcar nu știau piese rock’n’roll, că le provocau icter mecanic, eu mai aveam experiență cu ele de la campaniile outdoor de îmbîrligat femei cu zongora prin parcuri. Asta e, mi-am zis, cineva trebuie să se sacrifice pentru camarazi, ca la armată! Mi-am legat pletele cu o ață, mi-am pus cămașa aia bună de pionier, am luat un clăpar – cu vastă experiență pe la nunți – și le-am dat rock’n’roll vitejilor care ne împingeau încet patria noastră glorioasă în NATO. A ținut duma cît a ținut, pînă ne-a prins un nene pe-acolo cu răgete la sală și ne-a tăiat macaroana tuturor, opt cîți eram.

Misha - Eternal Mourning
Misha – Eternal Mourning

Dar cînd ai opt oameni în trupă, mai există și avantaje – de exemplu, ai mai multe șanse ca unul să fie copil de om cu relații. Și unul dintre noi chiar a fost. Așa ne-a ieșit combinația să repetăm într-o altă sală, la ștrandul municipal Vaslui, unde era permanent festival Eternal Mourning, că nu trecea vară fără să înece vreun minor în zoaia ce ținea loc de apă. Acolo am făcut cunoștință și eu cu șocurile electrice provocate de stația construită prost și alimentată de la o priză fără împămîntare – îmi sărea lopata din mînă cam la al treilea riff. Iar pasul următor, după ce ne-au izgonit și de la ștrand, a fost să repetăm la Iași, pentru că în Vaslui nu mai aveam unde. Pentru asta, în fiecare weekend luam deșteptarea la ora 4, ne suiam la 5 în personalul cu traficanți de brînză – iarnă sau vară, nu conta, puțea la fel de oribil – și mergeam două ore pînă la Iași, pentru patru-cinci ore în sală. Apoi făceam calea întoarsă în condiții similare de confort. Dacă eram deștepți, poate că ne-am fi îmbogățit pe traseul ăla unde circulam îmbrăcați în negru și cu cruci la gît. Cel puțin o dată, o pasageră rurală a venit la Octav să-i ceară o binecuvîntare, crezînd că are de-a face cu un popă. Fraieri am fost noi, că nu i-am cerut la schimb o mică donație! Iată cum ocaziile irosite se întorc să te bîntuie…

Dar după nici un an în regimul ăsta barbar, am ajuns să fim selectați pentru Top T 1996, ceea ce a fost o mare performanță. Iar cînd, în sfîrșit, s-a îndurat Iulian să deschidă un studio profesionist în Vaslui, noi ne-am dus cu toată gașca la facultate la Iași, ne-am apucat de muncă și Eternal Mourning a încetat de facto să mai existe ca trupă…

Metalistul e cetățean european și are drepturi

Underground-ul românesc e plin de mituri și de legende. Multe meritate, și mai multe inventate, unele reale, altele scornite, însă toate perpetuate fără o minimă trecere prin filtrul rațiunii.  Cu voia nimănui, o să le trec eu în revistă pe unele ceva mai jos, cu riscul să fiu considerat hater. Ceea ce nu sînt, vă asigur. Haterii dau cu pietre în oricine și în orice fără să ofere soluții. Judecați și singuri dacă propunerile mele au sau nu logică. Iată miturile:

  1. Ziceți bogdaproste, sărăntocilor, că v-am adus nu știu ce trupă cu 20 de euro!

Nimic mai greșit. Prețul biletului înseamnă doar o mică fracțiune din costul unui festival pentru rockerul de rînd. Berea și hrana din meniul festivalului contribuie semnificativ la cheltuieli și la încasări, iar banii ăștia se transferă din bugetul metaliștilor în cel al evenimentului. Eu las în medie de la trei la patru sute de lei pe zi de festival, iar ăsta e în realitate prețul achitat pentru a vedea trupele. Inclusiv în București, unde nu plătesc hotel. Iar de banii ăștia mă aștept ca măcar headlinerii să stea pe scenă cel puțin o oră, nu să se care după 30 de minute fără un bis și adesea fără măcar să salute publicul. Mulți spectatori vin de la sute de kilometri ca să își aplaude idolii din liceu și nu vor să plece dezamăgiți. Amorphis și Behemoth au tratat cu mega sictir publicul din România și nu cred că își permiteau asta la un festival din occident. Una peste alta, festivalul de la noi ne costă cît cel din străinătate, am vrea să fim respectați ca acolo. Atît de trupe, cît și de organizatori. Măcar pentru faptul că efortul financiar al unui rocker român plătit cu 400 de euro salariu mediu pe economie e mai mare decît cel al unui englez, unde leafa medie e de cinci ori mai mare. Ți se pare că ne ceri prea puțin? Scumpește biletul, nu te împiedică nimeni!

  1. Pentru 20 de euro biletul nu poți avea pretenții la condiții!

Am stabilit deja că participarea la un eveniment costă cam 80 de euro pe zi – pe mine, cel puțin. Și da, metaliștii sînt învățați cu greul, dar asta nu înseamnă că trebuie să le testezi limitele fizice de anduranță. Știm că vara e cald, însă dacă tot chemi rockerii la scenă de la ora 14 ia măsuri să le ușurezi viața. Pune un furtun cu apă să se poată răcori sărmanii, lasă acces la un robinet. Așa cum organizatorii pregătesc pelerine de ploaie în caz că începe să toarne, e normal să existe amenajări pentru caniculă. Nu vrem hîrtie igienică parfumată la bude, însă vrem ca budele să nu fie încuiate și să nu se reverse, că ne-am săturat să intrăm cu bocancii prin bălți de urină. Ideal ar fi ca WC-urile să nu se găsească la 10 metri de bucătărie, așa cum a fost cazul cel puțin o dată. Dacă refuzi să te coci în suc propriu la 50 de grade pe beton încins și să înghiți praful în care, apropo, s-ar putea ascunde și niscai urme de azbest, nicidecum nu ești o divă, ci ești o ființă umană preocupată de sănătate. Știți, domnii promoteri, dacă vă mor metaliștii de azbestoză s-ar putea să nu mai aveți la cine vă zbiera nervii după festivalul următor… Cioburile de sticlă, gropile și cioatele metalice din cimentul încins nu ne fac mai TRVE, ele reprezintă pericole pentru sănătatea participanților, pentru care organizatorii ar trebui să-și asume răspunderea. Apropo, asigurați suficiente tap-uri de bere, ca să nu stau la coadă 30 de minute, în timp ce evoluează pe scenă trupa mea preferată pentru care poate că am venit de la Suceava cu trenul. Prețul mic al biletului nu ajunge pentru condiții decente? Nici o problemă, faceți biletul 100 de euro, să coste mai mult chiar decît la Brutal Assault, iar dacă nu oferiți condiții civilizate nici de banii ăștia să vedem cine ce mai alege…

Bocancii noștri după o zi de festival
Bocancii noștri după o zi de festival
  1. Stai la camping? Taci și îndură!

Total eronat! În camping îmi țin bunurile personale și mă odihnesc. Nu e hotel de cinci stele, dar lasă-mi suficient sol încît să am unde bate un cui pentru cort, pune niște dușuri și agenți de pază care să stea geană pe derbedei, nu pe mine! Nu mă trimite să dorm lîngă lada de gunoi sau în spatele budelor, serios, că n-am ucis-o pe mama să mă pedepsești în halul ăsta! Banii mei sînt tot munciți, sănătatea mea e la fel de prețioasă ca a rockerilor din hotel. Și cu siguranță nu vreau să mă trezesc că după concert mă ții la poartă o oră, pentru că așa simt nevoia mușchii cuiva care nici nu dă explicații.

  1. Am organizat un festival, sînt un martir și merit venerație!

Mă lași? Ai organizat un festival pentru că ești un om de afaceri care speră să iasă măcar pe un minim profit. Dacă te consideri un Mecena al metalului, fă intrarea moca și lasă berea la preț de magazin, iar noi îți vom ridica osanale veșnice sau vom pleca dacă nu ne place, fără să comentăm! Dar atîta vreme cît la tine o bere românească la doză costă 10 lei, adică de cinci ori prețul de en-gros, ca într-un local îngrijit din Centrul Vechi al Capitalei, pregătește-mi și mie niște condiții decente, măcar pe jumătate față de Centrul Vechi. Sau renunță la ipocrizia aia pe care am tratat-o mai sus, despre costurile mici ale concertelor, că nu o mai cred nici copiii! Festivalurile de metal nu-s niște pomene aruncate unor flămînzi, sînt servicii plătite cu bani mulți și munciți. Dacă ar fi acte de caritate,  adaosul comercial pentru produse ar fi de 100% cel mult, nu de 500%, nu ar costa micul 5 lei și sandwich-ul 20. Și, apropo, nu toți rockerii iau metroul către casă după un concert ratat, există destui pe care îi așteaptă un drum de o zi cu trenul înapoi pînă în Sighetul Marmației. Cu ce obraz le spui lor, după ce au venit atîția kilometri, că trebuie să fie mulțumiți cu ce au primit?

  1. Mă critici? Îmi vrei răul și ești inamicul mișcării!

Nicidecum, te critic pentru că sînt client și plătesc de mă usuc ca să văd cum trupele străine își bagă picioarele în el de public românesc, cu reprezentații de 30 de minute după probe de sunet de o oră unde spectatorii sînt ținuți în picioare aiurea, și pentru că sînt silit să ascult metal pe cimentul încins al unei zone industriale demolate și să trag în plămîni kile de praf în care aș paria că există și niște azbest, pentru că așa se construia în comunism. Cu azbest. Pentru că ieșirea din zona de concerte era o văgăună plină de cioburi, cu o găleată decorativă aruncată la mișto peste o groapă. Te critic pentru că aduci trupe bune din România să cînte pentru o mînă de prieteni, sub soarele incandescent de iunie, fără măcar un robinet de apă la dispoziție. Pentru că budele devin mlaștini infecte după prima zi de utilizare. Pentru că vreau ca rockerii să fie respectați măcar de cei care se pretind rockeri, dacă nu și de restul societății – ne-am învățat să fim călcați în picioare încă din anii 90, pe cînd pletoșii erau fluierați pe stradă, înjurați și chiar tunși cu japca în aplauze de cocalari fericiți. E greu să ne arătați niște respect în anul 2015, cetățene metalist? Nu uita că finanțatorul fiecărui concert este publicul plătitor de bilet și de bere și de mici cu cinci lei bucata. Tratează-l cu dispreț și rămîi cu toate astea să ți le iei acasă! Nu îți vreau răul dacă îți arăt unde ai greșit. Dacă îți voiam răul, nici nu discutam cu tine, discutam direct cu DSP, cu Garda de Mediu și cu Primăria!

Siguranța înainte de orice! Natură moartă la intrare...
Siguranța înainte de orice! Natură moartă la intrare…
  1. Nu-ți convine? Nu veni!

OK, nu-i problemă. Odată cu mine, vor lipsi și alea 300-400 de euro pe care le las în urmă la un festival. Mai convinge încă vreo sută-două de rockeri să stea acasă și să-și dea banii ăia părinților pensionari, iar apoi să văd cîte ediții mai scoți. Apropo, cine-ți face PR-ul? Că pînă și Goebbels avea mai multă eleganță. Nu anunți represalii contra celor care semnalează deficiențe. Atitudinea corectă la reclamațiile publicului plătitor este “Vă mulțumim că ne-ați sesizat această problemă, ne cerem scuze că evenimentul nu s-a ridicat la nivelul așteptărilor voastre, o să încercăm să remediem toate neajunsurile pe care ni le-ați adus la cunoștință în edițiile următoare, dacă într-adevăr considerați că nu a meritat cheltuiala vă restituim banii.” În nici un caz nu-i ameninți cu interdicția la intrare pe rockerii plătitori care îndrăznesc să vorbească, doar cenzura a murit odată cu Nicolae Ceaușescu! Nu-i faci dive și sclifosiți pe cei care dau bani! Imaginează-ți că ai comandat o pizza care ți-a venit rece, plină de praf și prea tîrziu. Cum te-ai simți să te înjure operatorul de la dispecerat cînd vrei să i te plîngi? Dacă îți spun că ai o problemă, eu sper că o să iei măsuri ca să o repari, nu ca să-mi închizi gura. Ne spuneți că trupele v-au acordat cinci stele pentru organizare? Păi asta pentru că trupele au PR…  Dacă erau așa de mulțumiți artiștii de condiții, de ce nu au ieșit la un bis, de ce nu au salutat publicul? Știau cumva că o să ne jeluim și au zis că nu merităm?

  1. Și afară e la fel, nu vă mai văicăriți!

OK, la festivaluri afară n-am fost încă, deși am colindat jumătate de planetă, cu alte treburi. Dar constat că faci toate eforturile să mă trimiți la Brutal Assault, unde anul ăsta biletul pe patru zile e 80 de euro la intrare, unde o să fie aliniate toate – dar TOATE – marile trupe care vin în România în 2015, la TOATE evenimentele românești și unde berea costă un euro – bere cehească adevărată, nu spălătură de butoi cum e adesea pe la noi. Iar dacă mă duc la Brutal Assault și decid că nu mai merită efortul să vin la festivalurile în România, promit că o să încerc să-i conving pe toți prietenii mei metaliști să facă la fel. Pe unde o să scoateți voi cămașa atunci, domnilor promoteri care vă credeți alfa și omega? Nu cumva să ajungem noi la concluzia că sînteți o mega țeapă! Pentru că știi ceva? Metalistul e cetățean european și are drepturi, printre care și dreptul de a circula în UE, dreptul de a alege unde-și lasă banii și dreptul de a nu mai finanța organizatori cu temperament de copii răzgîiați!

Sine Ira et Studio