Tag Archives: concert

Învățături hipsterești pentru metaliști

Prea a devenit tradiție ca un festival de metal să semene cu o incursiune în Mordor. Bude infecte, bălți de urină, cozi la bere și la haleală, sunet mizerabil, concerte care încep în cea mai cruntă arșiță a amiezii de iunie fără măcar un nenorocit de furtun cu apă la dispoziție, prețuri de speculă, produse de calitate dubioasă vândute la scor de cinci stele, lista pare să fie infinită. No, pe 3 septembrie 2016 am făcut ceea ce era de neimaginat și am călcat pragul unui festival de hipsteri – Strongbow Appleton pe numele său, găzduit în București, undeva un pic mai la Nord de Taverna Sârbului, peste calea ferată. Înainte să aruncați cu pietroaie de caldarâm în direcția mea, da, știam că în aceeași seară era Within Temptation la Arenele Romane. Doar că la hipsteri m-am dus cu treabă, ca să fac o filmare. Telegrafic, o să vă povestesc ce-am văzut acolo, că poate învață ceva și promoterii concertelor de metal la care mi-ar plăcea să vin în continuare.

Continue reading Învățături hipsterești pentru metaliști

Patroane, tu ți-ai lăsa copilul la tine în club?

O să încerc să mă detașez puțin de furia care îmi fierbe în organism de vineri seară încoace – de revolta că am spus de atîtea ori că rockerii au parte de cele mai mizerabile condiții pentru evenimente și de crunta dezamăgire la reacțiile așa-zișilor organizatori, atunci cînd le-am atras atenția că ignoră măsuri elementare de siguranță sau de igienă. Reacții care au variat de la flegme, amenințări, atacuri la persoană, insulte, mesaje private pline de venin și, în cel mai bun caz, disclaimere de răspundere și apeluri patetice la unitate și la tăcere, pentru binele mișcării și pentru susținerea scenei. O să încerc să las deoparte depresia care mi se adîncește cu fiecare anunț că s-a mai dus un rocker pe care e posibil măcar să-l fi salutat o dată la vreun concert, că s-a mai stins o rockeriță pe care la un spectacol poate că am protejat-o de țintele vreunui neatent, că un artist la care am dat din cap acum a devenit „new entry” nu în topurile muzicale, ci într-o statistică a groazei. Ca niciodată, o să fiu inginer.

Goodbye to Gravity

Îmi lipsește pregătirea tehnică de specialitate ca să descriu exact cum se iau măsurile de siguranță la concerte. Dar am un prieten care face asta în Occident și o face bine. Prin mîinile lui au trecut evenimente grele, precum Summit-ul G8 din 2009, din Londra. Acum face spectacole pe tot globul, cu mii de participanți, iar la fiecare dintre ele, fără excepție, sînt folosite efecte pirotehnice. Se numește Stephen Furness, e inginer de profesie, prieten, colaborator, partener de afaceri și sfătuitor în clipe de cumpănă. Iubește România atît de mult, încît se prezintă „Furnescu”, deși s-a născut în Sunderland. El s-a numărat printre primii care au transmis condoleanțe în noaptea de vineri spre sîmbătă, deși anunțul meu despre tragedie a fost scris pe Facebook în română. Steve știe și română, ba chiar scrie cu diacritice. Vă spun toate astea despre el pentru că vreau să înțelegeți că el știe multe despre noi ca neam și are mult habar despre neajunsurile noastre ca societate. Nu e un diletant, nu e un părerolog. Este organizator de evenimente la nivel internațional. Și mi-a explicat în cîteva cuvinte principiile după care el se ghidează fără excepție. Mi-a scris sîmbătă, după ce tocmai încheiase cu succes un spectacol plin de efecte pirotehnice. Am anexat o fotocopie a conversației, din care o să traduc doar esențialul.

SteveSalut, amice! Am vrut să-ți spun în primul rînd că sînt întristat de ce s-a petrecut și regret viețile irosite. În al doilea rînd, vreau să condamn acțiunile ilegale ale managementului acelui club și ale promoterului care a permis ca așa ceva să aibă loc. Lucrez de 30 de ani în industria divertismentului și am făcut sute de spectacole. Multe dintre ele au avut efecte pirotehnice. Noi urmăm în permanență regulile și nu am avut niciodată, dar niciodată, măcar un singur incident. Inclusiv în țări unde asemenea activități nu sunt reglementate prin lege.

Regula 1: Folosește o companie specializată în efecte pirotehnice. Nu costă mult și sfaturile lor se vor dovedi corecte.

Regula 2: Verifică măsurile anti-incendiu și instruiește tot personalul implicat. Am făcut un eveniment mare în Berlin și exact astfel am procedat, așa încît fiecare să știe ce are de făcut și unde să se afle.

Regula 3: Sau regula lui Steve de a amenaja o scenă. Tu ți-ai lăsa copilul alături de efectele pirotehnice, sub lămpile suspendate, lîngă peretele de ecrane sau lîngă boxe? O întrebare simplă, dar foarte importantă.

Cred că este evident din toate cele care s-au petrecut că nici unul dintre sfaturile pe care le-ar da un profesionist nu au fost urmate. Că toate regulile de bază au fost încălcate. Că bătaia de joc la adresa rockerilor a mers pînă la capăt. Și acum vă rog să îmi spuneți cîți dintre patronii cluburilor pe care le frecventați își pun măcar problema existenței unor reguli. O arată și fotografia de sus, unde formația Watain evoluează pe aceeași scenă din Colectiv cu flăcări deschise. Se întîmpla în aprilie 2014. Dacă atunci un responsabil din Primărie ar fi reacționat la o asemenea poză și ar fi impus măsuri preventive, tragedia de vineri seară nu ar fi avut loc. Dacă în Colectiv ar fi existat măcar o minte responsabilă, azi am fi avut amintirea unui spectacol reușit, iar 31 de rockeri s-ar fi găsit în mijlocul celor dragi la o bere, nu la priveghi. Însă moartea le-a dat patronilor și autorităților destul răgaz, pe care nimeni nu a știut să-l folosească.

Iar furia mocnită din mine abia începe să capete amploare.

VIDEO | Dirty Shirt la Rockstadt – În spatele scenei cu Mihai Tivadar

Pe Mihai Tivadar îl știu de vreo două decenii. O vreme, am dus pe umeri cîte o bucățică din povara vieții în underground-ul românesc, aflat pe atunci în a mai haiducească perioadă a pionieratului său. Mihai și colegii săi de la Dirty Shirt au îndurat, laolaltă cu restul dinozaurilor, lipsa de respect sau de seriozitate a unor promoteri – pe atunci li se spunea doar “organizatori de festivaluri”, au făcut performanță pe instrumente rudimentare, s-au dat cu capul de pereți și s-au izbit de uși închise. Dar nu s-au lăsat bătuți, ba chiar au demonstrat că perseverența e o calitate la fel de mare ca talentul. Dovadă stă faptul că, în 2014, trupa de moroșeni a luat locul al doilea la Wacken – adică, dragii mei, I rest my case! Cu mult înainte de asta, însă, căile noastre s-au separat, ca să se reunească după o perioadă lungă cît o viață de pokemon. M-am bucurat să-i revăd, în calitate de spectator, pe moroșenii talentați, cu un umor la fel de aprig ca horinca de Seini, talentați pînă-n vîrful unghiilor, veșnic puși pe șotii și mereu cu chef de muncă.

În loc să depănăm amintiri de velociraptori și de T-rex în fața camerei, am vorbit despre viitor. Despre viitorul scenei metal underground, despre ispita de a păși în lumea plină de bani și de glorie a mainstream-ului și despre surpriza pe care au avut-o atunci cînd au aflat că, undeva pe planeta asta, albumele lor se vînd în draci, fără ca ei să știe. Mihai mi-a relatat, plin de emoție, și cum publicul de la Wacken a fredonat, în 2014, un îndrăgit refren românesc neaoș, inclus în repertoriul roackerilor maramureșeni care, între concerte, ar putea să-și facă propria echipă de mini-fotbal. Pentru că, dacă n-ați fost atenți, băieții sînt de regulă nouă pe scenă. Fază la care – într-o notă personală – descendenții ne-descălecători ai lui Bogdan Vodă m-au făcut din nou, pentru că Eternal Mourning, la apogeul suprapopulării sale, n-a avut mai mult de opt componenți.

Toate acestea și multe altele – surpriză, cum ar veni – puteți să le auziți cu urechile dumnivoastră, din interviul realizat de subsemnatul, cu ajutor tehnic din partea Claudiei, a.k.a. Klava, a.k.a. Pisica, de la Echipa Media. Vizionare plăcută!

PS: Pentru conformitate, poza de sus e semnată de Miluță Flueraș, a cărui operă poate fi admirată în toată splendoarea ei uite colea

Rockstadt 2015, prin ochii și urechile unei intelectuale vegane (Guest Post)

Oana Gheorghiu este cadru didactic asociat în învățămîntul superior și doctorand la Universitatea “Dunărea de Jos” Galați, o luptătoare neînfricată pentru cauza gramaticii și o vegană devotată. Dar, mai presus de orice, este metalistă de vreo două decenii și ceva. Anul ăsta, căile ni s-au încrucișat și halbele ni s-au ciocnit la Rockstadt, iar impresiile de la eveniment, pe care le-a așternut Oana pe o coală digitală, țin să vi le transmit și pe această cale. Reproduc textul nu neapărat pentru că mă regăsesc în fiecare cuvințel, ci tocmai pentru că opinia ei, ușor diferită de a mea, va mai readuce echilibrul Forței… Respect, doamnă! Lectură plăcută!

Oana Gheorghiu și gașca ei la Rockstadt 2015
Oana Gheorghiu și gașca ei la Rockstadt 2015

Am ajuns de miercuri (mulțumim pentru transport, Cristian Pană), ne-am instalat cu chiu, cu vai (prima experiență la cort) și am plecat la concert, ofticați că, din cauza nepriceperii noastre în ale montatului de cort, i-am pierdut pe BlackSheep. Am văzut Argus Megere, care mi s-au părut OK, în rest, am stat la povești cu Paul Slayer Grigoriu, așa că nu prea am dat atenție la ce se întâmpla pe scenă cât au cântat Sedna. Mi-au atras atenția Crimena, dar nu prin muzică, din păcate, ci prin limbajul extrem de colorat, care începuse să mă cam irite. Au legat câteva coveruri celebre și au stârnit gloata, mai ales că li s-a alăturat și sensibilul Fane, care la Metalhead Meeting făcuse un întreg caz din înjurătura tipei de la Aura. Probabil ”m**a cu c***t” transmisă nu-știu-cui de către trupa din Craiova i-a sunat ceva mai elegant, sau poate l-o fi deranjat Aura pe principiul că nu-i frumos ca o domnișoară să folosească un limbaj vulgar. Apoi au început unii de-mi părea rău după Crimena, așa că m-am retras. Pe Pinholes i-am auzit din cort și m-am întrebat într-o doară care-i rolul lor într-un festival care conține cuvântul ”extreme” în denumire.

Krisiun, live la Rockstadt 2015
Krisiun, live la Rockstadt 2015

A doua zi (prima zi oficială de festival, pentru că seara precedentă fusese doar de încălzire, ziua 0, warm-up, cum i-o mai spune) a debutat (pentru mine, nu în general) cu Harakiri for the Sky, niște blackeri (sau post-blackeri) interesanți din Austria. Au urmat Roadkill Soda, care nu mi-au spus nimic, și Krisiun, pe care i-am ignorat dintotdeauna, așa că nu m-am dezmințit nici de data asta și m-am dus să mă schimb. Be’lakor din Australia, un death melodic care mi-a amintit de In Mourning mai des și Dark Tranquillity pe alocuri, mi-au plăcut destul de mult – în limitele genului, care nu a fost niciodată în topul preferințelor mele. Buni, foarte buni, dar spre final începusem să mă plictisesc, ușor, ușor. Pe Monuments i-am cam ratat, deși erau pe lista de bifat. I-am ratat în sensul că am rămas în zona de bere și na, oamenii ar fi trebuit ascultați cu atenție, nu cu o jumătate de ureche. În schimb, am prins un drum session drăguț al puștiului de la Phoenix la drum stage (sau drunk stage). Ensiferum și toate trupele cogenere sunt dincolo de limita ascultabilului în ceea ce mă privește, așa că am plecat la plimbare după o jumătate de piesă și m-am întors pentru un Kataklysm de zile mari. În sfârșit, retrograda de mine a început să se simtă mai în elementul ei.

Taake, live la Rockstadt 2015
Taake, live la Rockstadt 2015

Următoarea zi se anunța mai obositoare, având în vedere că aveam mult mai multe trupe pe lista ”de văzut”. Am vrut să ajungem la 13th Sun, n-am reușit (din cauza unui drum la peșteră), așa că am ajuns pe la începutul recitalului Vulture Industries, pe care Dragoș voia neapărat să-l prindă. Eu îi știam, dar nu le acordasem mare atenție, însă live m-au vrăjit, pur și simplu. Un show complet, la care a participat și artistul care se ocupă de partea vizuală, Costin Chioreanu. Cred că pot să spun că au fost revelația festivalului, alături de Ne Obliviscaris, un mix progresiv de death, cu black, cu jazz, cu doi vocali și cu mai multe altele, care mă dăduse pe spate de acasă, când mi-am făcut sumar lecțiile ca un student care răsfoiește cursul cu o seară înainte de examen, măcar să știe la ce anume o să aibă restanță. Mai pe românește, ascultasem un album pe YouTube și cam atât. Nu știu alții cum sunt, dar mie mi s-au părut fenomenali.

Între cele două revelații s-au interpus grecii de la Suicidal Angels, care, deși cântă unul dintre genurile mele preferate, anume thrash, pentru cine nu știe, nu au reușit să mă convingă niciodată. N-au făcut-o nici acum. Enslaved sunt de top 3 din zona scandinavă în ceea ce mă privește, în special în perioada de după Isa și Ruun, așa că aveam așteptări uriașe, pe care mi le-au îndeplinit pe deplin. Pentru mine a urmat recitalul lui Ady Tăbăcaru, la drum stage. Deosebit, excelent, complex.

Moonspell, show memorabil la Rockstadt 2015
Moonspell, show memorabil la Rockstadt 2015

 

Și apoi a venit Moonspell. În anii 95-96, Moonspell a fost trupa mea preferată, iar Wolfheart și Irreligious – albume pe care le-am tocit, efectiv, le știam vers cu vers, notă cu notă, și am remarcat că unele chestii nu se uită, ca mersul pe bicicletă – zice-se, că nu am știut niciodată să merg pe bicicletă. Este al treilea concert Moonspell pentru mine, sunt vrăjită de carisma lui Ribeiro, de încântarea lui vizibilă, de Wolfheart-ul cântat cap-coadă, dar nu pot să nu aud, cu o rămășiță de obiectivitate, că pe alocuri nu sună tocmai cum trebuie. La An Erotic Alchemy, cel puțin, au dat o reinterpretare chiar nereușită. I-am scuzat, că nu e o piesă care să apară în setlisturile lor și că probabil n-au mai cântat-o de pe vremea ei. Dar nu contează, tehnică vreau de la alte trupe, la Moonspell mă mulțumesc cu feeling-ul. Începe Alma Mater și mă întristez, că se termină. Ribeiro îmi strică puțin cheful, amintindu-mi că albumul împlinește 20 de ani anul ăsta, dar mă consolez cu bătrânețile mele când portughezii trec la Irreligious. Opium, apoi Awake. Hopa, încep eu să sper, să vezi că-l cântă și pe ăsta full. Nope. Doar Full… Moon Madness și gata. Dincolo de micile inexactități de interpretare, recitalul a fost superb. Nu mai am chef să sar în sus și să înjur poliția (care nu mi-a făcut nimic în general, iar The New York Finest cu atât mai puțin) la headlinerii serii, Biohazard, așa că mă retrag. A, anunțul cu My Dying Bride pentru anul viitor m-a lăsat rece. Aștept alte motive de bucurie, sunt convinsă că voi găsi eu ceva pe placul meu.

Rockstadt 2015, artificii înainte de headliner-ul At the Gates
Rockstadt 2015, artificii înainte de headliner-ul At the Gates

Ultima zi era cea mai relaxantă pentru mine: nu mă interesa decât At The Gates. Am prins un pic de Downfall of Gaia, care păreau foarte buni în ceea ce fac, dar n-am reușit să intru în atmosferă, cred că și din cauza celor 30 și ceva de grade care nu se potriveau cu black-ul lor atmosferic și experimental și ciudățel. Muzică de ascultat acasă, părerea mea de nespecialist. Au urmat nebunii de la Dirty Shirt, care au strâns pe toată lumea în fața scenei cu maramureșenismele lor. Un pic de Puie Monta, apoi un ”lamulțan” cam nepoliticos adresat Măriilor din public (însoțit de inevitabilul citat din Paraziții, ăla cu da, da…). Oricum, băieții sunt foarte buni, știu să facă spectacol și cântă și foarte bine. Brava lor.

White Walls sunt alți români foarte buni, dar simțeam că pic din picioare, așa că i-am sacrificat și pe ei și pe primii reprezentanți ai black-ului ”rău”, Taake, și m-am dus să mă odihnesc un pic, ca să nu clachez tocmai la At The Gates. M-am întors la Marduk, o trupă pe care o tot ascult de vreo douăzeci de ani, dar în general indirect, nu ca obiect al preferinței mele. (Așa-i când te căsătorești cu blackeri.) Îmi place și mie un album de la ei, anume Nightwing, dar înțeleg că ăla nu le place lor, sau ceva, că nu cântă nimic de pe el. Așteptam, totuși, având în vedere spațiul transilvănean, să aud că Dracul va domni din nou pe acolo. Or fi aflat între timp că n-a făcut-o, de fapt, niciodată? N-a fost să fie. Marduk sună foarte, foarte bine. Nu am nimic de reproșat.

Combichrist poate că m-ar fi interesat, ca idee, în alte împrejurări. Poate dacă mergeam la Electric Castle sau Untold. Aici, nu. Din poziția mea strategică de la mesele cu bere, am văzut/ auzit vag că au făcut show și lumea părea încântată. Mă bucur și pentru ei și pentru lume, și pentru mine că m-am odihnit înaintea recitalului pentru care am venit în primul rând. Chestia cu artificiile nu mi-a convenit, pentru că în mintea mea, astea se folosesc la spartul parangheliei, nu înainte de felul principal. Am dat-o pe miștouri cu ”mulți ani trăiască!” și ”happy 2016” ca să nu mă enervez și să-mi stric cheful. Și apoi au venit At The Gates și nu a mai contat nimic. Un show aproape perfect, punctat de mici defecțiuni tehnice, destule piese de pe At War with Reality, destule clasice, un dozaj foarte bun al playlist-ului. Pe Terminal Spirit Disease l-au invitat pe Costin Chioreanu, care le-a făcut un artwork absolut superb (am discul vinil, știu ce zic), să cânte cu ei. Din păcate au fost niște probleme cu microfonul. Mă bucur pentru el, știu că e una dintre trupele lui de suflet, dar nu toată lumea a apreciat faza. Am crezut că vor încheia apoteotic cu Blinded by Fear, dar ne-au mai servit una. Nu știu dacă pot să fac clasamente și comparații americani versus europeni, eu fiind, dintotdeauna, de partea ailaltă a oceanului când vine vorba de death metal, dar cred că show-ul At The Gates a cam depășit aproape tot ce am văzut eu live din genul ăsta. Cu asta, am pus punct festivalului, cu toate că inițial aș fi vrut să stau și la Tiarra și Abigail. Sorry, guys, dar nu mai rezistam.

Una peste alta, trupele pentru care am venit – Enslaved, Moonspell și At The Gates – nu m-au dezamăgit, am avut și două revelații (Vulture Industries și Ne Obliviscaris) și mi-am și rupt un pic gâtul pe Marduk și Kataklysm. Un bilanț pozitiv, aș zice.

Rockstadt 2015 - grup de metaliști la împărtășanie cu bere
Rockstadt 2015 – grup de metaliști la împărtășanie cu bere

 

Ca să mă îndepărtez puțin de zona scenei 

a) berea – a mers. Mai ales că aveau și Radler, pe care nu s-au prins cum să-l strice, așa că îl vând la cutie. Alte alcooluri disponibile – Jagger, tequila, vin. Bun.

b) mâncarea – fiind vegetariană, sunt obișnuită să mănânc prost în deplasări și să îndur întrebări de tipul ”cartofi și atât?!?” Am găsit ce să mănânc la Regele ciolanului, dar nu prea mi-a plăcut nimic, iar de la legumele lor pline de ulei mi-a fost chiar rău.

Oleacă de porc vegetarian la Rockstadt 2015
Oleacă de porc vegetarian la Rockstadt 2015

c) merchandise – mult, divers, dar eram cu banii numărați, din păcate;

d) security – foarte relaxat. Cred că un pic prea relaxat.

e) campingul – curățel, dușurile curate (mă rog, mai sunt și vaci printre noi, nu intru în amănunte…), apa foarte rece, lumea din camping, în general civilizată, minus niște unii de urlau toată noaptea țâââââțeeee, crezându-se, probabil, foarte spirituali. Nu erau.

f) lumea de la fest: multe cunoștințe cu care mă revăd sistematic la astfel de manifestări, amici noi, unii chiar de pe lângă casă. Ana, Claudia, Mihai, Octavian și Precambrian (sorry, n-am auzit numele real), mi-a făcut plăcere!

g) alte activități: am citit cartea lui Paul Slayer Grigoriu, Cronicile vulpii, și mi-am amintit de liceu. N-am fost noi prea apropiați pe vremea aia, ne știam doar de salut-salut, dar multe din trăsnăile de acolo îmi sună atât de familiar… Urmează book review, când oi mai avea chef de scris atâta (nu că nu scriu zilnic mult mai mult de atât, prin natura meseriei…).

See you in Râșnov!

Oana Gheorghiu, autorul textului de mai sus
Oana Gheorghiu, autoarea textului de mai sus

Rockstadt 2015, festival într-un oraș complet indiferent la turiști (FOTO, VIDEO)

Trăim într-un univers indiferent la existența noastră – unul dintre principiile după care îmi ghidez viața a devenit emblematic și definitoriu pentru Rockstadt Extreme Fest, eveniment ajuns și trecut (phew!) de cea de-a treia sa ediție. Rîșnovul, prin autoritățile sale, ne-a primit însă cu o lehamite depășită doar de cea pe care o am acum, cînd încerc să descriu nepăsarea cu care metaliștii au fost întîmpinați de măreața municipalitate. Organizatorii au reușit să facă, e drept, un mare pas înainte, pentru că și-au dat silința să mai repare dintre neajunsurile ediției anterioare. Luați și citiți pînă la capăt, ca să vedeți și ce teme au lăsat nefăcute – în caz că nu v-ați documentat și voi la fața locului, ca subsemnatul.

Rîșnovul arată cam ca-n 1600, cînd armata lui Mihai Viteazu a jefuit localitatea
Rîșnovul arată cam ca-n 1600, cînd armata lui Mihai Viteazu a jefuit localitatea

În 2014, făceam haz de necaz despre străzile scurmate din centrul orașului pe care probabil că ultima oară l-au asfaltat coloniștii ăia nemți veniți de la Rin în secolul al XIII-lea. De unde să știm, naivii de noi, că în 2015 aveam să găsim de-a dreptul tranșee de buncăr antiatomic, învăluite în nori de praf ca pe Tatooine, fix în zona istorică și boemă a bătrînului Rosenau? Oficialii de acolo au decis că localitatea are nevoie urgentă de un tunel rutier subteran de 300 și ceva de metri și de o parcare cu 100 de locuri, taman pe sub nasul clădirilor istorice cu fațade căzute și neîngrijite. Asta, cu siguranță, le va lua ochii turiștilor de la trotuarele sparte și de la asfaltul ciuruit…

Parcarea subterană, salvarea turismului din Rîșnov
Parcarea subterană, salvarea turismului din Rîșnov

Dar standardul nepăsării birocratice față de turiști în general și față de metaliști în special a fost stabilit de condițiile drumului care ducea din oraș către cetate, acolo unde și anul acesta a fost amplasată scena pentru cele patru zile de festival. Două benzi rutiere strîmte și șerpuite printre copaci, luminate doar de trei becuri leșinate pe timp de noapte, dar circulate în dușmănie de cîrnații cu mașini, care nici la munte nu se îndură să-și coboare osînzele de la volan. Și care au găsit de cuviință să parcheze tărăboanțele pe benzile și așa înguste, pe unde treceau sute de metaliști în sus și în jos. De parcă nu era suficient de palpitantă aventura urcatului și coborîtului pe munte, prin serpentine, printre autoturisme în mișcare, pe o stradă în beznă și cam fără loc de adăpostit pietonii.

Slalom printre mașini - succes, roackere!
Slalom printre mașini – succes, roackere!

Printre meseriașii cu BMW-uri care depășeau pe linia continuă și printre camioane cu lemne trase în jos de gravitație, rockerii care urcau din oraș au avut de făcut slalomul cu cea mai mare miză – integritatea lor corporală – în drum spre perimetrul festivalului. Pe traseul care se apropie de un kilometru există vreo sută de metri de trotuar, dar nici măcar un semn de restricție – ca să nu mai zic de atenționare pentru dependenții de covrig, care în vreo cîteva rînduri au claxonat și chiar i-au înjurat pe metaliștii pietoni. Îi încurcau, mă înțelegeți…

WP_20150814_015

Ediția din 2015 a fost poate cea mai favorabilă pentru blatiști – anul acesta, la Rockstadt nu aveai de ce sări gardul, pentru că scena era vizibilă din cel puțin vreo trei locuri absolut gratuite și chiar ne-am gîndit dacă nu cumva puteam să facem economie la banii de bilete. De exemplu, puteai admira artiștii în toată splendoarea lor chiar de la intrare.

Scena, perfect vizibilă din poartă
Rockstadt 2015 – Scena, perfect vizibilă din poartă
Rockstadt 2015 - Audiție plăcută din backstage
Rockstadt 2015 – Audiție plăcută din backstage!

Și în perimetrul cu baruri și dughene de mici din spatele scenei puteai auzi binișor trupele, iar vreo cîțiva metaliști mai aventuroși s-au urcat pe dealul aflat pe partea opusă intrării, de unde aveau cîmp deschis către scenă. Pe unul dintre îndrăzneți chiar l-am reperat în vreo două rînduri pe ramurile unui copac, unde avea instalat și un hamac.

Rockstadt 2015 - Transparență maximă
Rockstadt 2015 – Transparență maximă peste gard

În perimetru, am remarcat cu plăcere că organizatorii au învățat ceva din greșelile lui 2014. Pentru început, budele n-au mai stat spate-n spate cu bucătăria, ca anul trecut. În al doilea rînd, oferta de la catering a fost diversificată masiv, spre bucuria mea de gurmand profesionist, iar prețurile pentru haleală s-au încadrat în limitele decenței. Un pas înainte față de ediția anterioară a fost că bucătarii chiar s-au mișcat cu talent și n-au mai ținut rockerii hămesiți să aștepte două ore un gulaș, iar la Food Court au primit bani d-ai noștri, nu jetoane d-ale lor. Chiar a fost de unde alege – oferta a inclus chiar și un tăuraș la proțap, alături de ciolan rotisat, cartofi ungurești, fasole, cîrnați, prăjituri… În fine, nebunie!

Rockstadt 2015 - Food Court civilizat, cu banii jos
Rockstadt 2015 – Food Court civilizat, cu banii jos

Cartofii pe care i-am luat noi gagicilor au fost cam pripiți, iar dintre cele patru porții de fasole cumpărate de noi n-am văzut două la fel ca gramaj – aia luată de Pisică a fost imensă, iar aia pe care mi-a dat-o mie cumătrul era cam jumătate dintr-a ei – dar, ca imagine de ansamblu, frontul alimentar a ieșit pe plus în 2015.

Rockstadt 2015, standul Haxen Konig - ce nume bun pentru o trupă de barbarieni!
Rockstadt 2015, standul Haxen Konig – ce nume bun pentru o trupă de barbarieni!

Pe lîngă tradiționala bere la dozator cu care am început deja să mă învăț, precum beduinul cu arșița deșertului, am remarcat că organizatorii au venit și cu vin la halbă – alb sau roșu – ideal pentru barbarienii care voiau să se pună în cap rapid și irevocabil. Sortimentul roșu a fost tare și taninos de-ți amorțea limba și, ulterior, tubulatura internă, adică exact cum îmi place mie. Cel alb era mai de cursă lungă, însă două halbe de Segarcea la dozator ar fi cîștigat competiția ebrietății fără probleme în fața a patru halbe de bere. Și au costat la fel, adică un jeton fiecare.

Bună sau proastă, tot berea a fost de bază
Rockstadt 2015 – Bună sau proastă, tot berea a fost de bază

Apa plată s-a găsit la preț de supermarket, iar sclifosiții ca mine, sătui de bere, au mai avut în meniul de opțiuni și trei sortimente de cidru la doză, tot la prețul unei beri. Decizia mea a fost ușor de anticipat, chiar dacă loteria băuturilor îmbuteliate mi-a adus printre altele două sticle de apă și două cutii de cidru la temperatura saunei – în fine, am trăit și clipe mai grele, nu-i așa o tragedie. Oleacă de tragedie a fost însă să văd iarăși cozi la bere, în special atunci cînd aflam, la capătul a 20 de minute în picioare, că dozatorul cu zeama pe care ne-o doream nu funcționează. Temporar, desigur.

Rockstadt 2015 - cozi la bere
Rockstadt 2015 – cozi la bere

Jetoanele au costat șase lei bucata, ca în 2014, și duduița care le vindea chiar mi-a dat bon fiscal atunci cînd l-am cerut. Tokenurile nu au putut fi returnate, ceea ce a însemnat că decizia de bețivănire trebuia cumpănită temeinic înainte. Am remarcat cu mare bucurie și zonele de chill-uială amenajate cu fotolii de plastic și baloți de paie, care s-au dovedit chiar utile atunci cînd bătrînețile m-au răpus și am avut nevoie să mă tăvălesc pe ceva moale.

Rockstadt 2015 - Pisica chill-uiește în paie
Rockstadt 2015 – Pisica chill-uiește în paie

Însă nu haleala și pileala au fost principalul motiv pentru care vreo trei mii (estimarea mea) de metaliști s-au adunat în vîrful dealului, deasupra orașului istoric nepăsător la existența pletoșilor, ci metalul. Chiar și după cele două anulări care m-au durut pînă în măduva oaselor, adică Brujeria și Cattle Decapitation, tot a fost de unde alege. N-am fost să pontez crucea întoarsă la toate formațiile, ci doar la alea care m-au interesat – că festivalul nu e loc de muncă decît pentru promoteri. De departe, trupa ediției mi s-a părut Moonspell, care a interpretat integral albumul meu preferat, Wolfheart, lansat în urmă cu exact două decenii. Portughezii au sunat meseriaș, au vorbit cu publicul, au făcut lumea să sară și să urle – dar mai presus de orice au fost de o modestie impresionantă. O lecție de respect față de spectatori pe care ar putea să și-o noteze și vreo cîțiva metaloizi localnici de pe la noi!

Am mai sărit cu bucurie drăcească la îngrozitorii Enslaved, Marduk, Taake și At the Gates. La ultimele trei din enumerare am remarcat însă că vocaliștii au avut ceva de împărțit cu microfonul. Hoest a fost primul care a început să facă semne disperate spre obscene către dispozitivul din care a și scos cablul de vreo cîteva ori bodogănind ceva doar de el știut. La Marduk, în afara gîlcevei cu microfonul, am mai remarcat lipsa hitului pe care toată lumea presupun că l-a așteptat – dar pe care nimeni nu l-a cerut – “Dracul va domni din nou”. Să vii atîta drum pînă în Transilvania și să ratezi o asemenea ocazie mi se pare o scăpare de neiertat nu doar din partea managementului trupei, dar și din partea fanilor. N-am auzit nici o cerere de bis, suedezii au fost lăsați pur și simplu să plece de pe scenă, iar zbieretele mele din flancul fundaș drept n-au răzbătut mai departe de urechile lui Octav. La fel de rapid au evacuat scena și headlinerii, At the Gates, în timp ce publicul făcea calea-ntoarsă către standurile cu mici și bere (da, erau și mici).

Rockstadt 2015 - Dracul va domni data viitoare
Rockstadt 2015 – Dracul va domni din nou data viitoare

A fost ceva agitație și pe scena mică, despre care pot spune doar că n-a crescut față de 2014. În prima seară, trupele adunate acolo puteau fi clasate rapid în două categorii: agitații și leșinații. Agitații au băgat brutal cu șaișpătrimea și cu răcnetele, dar fără prea multă melodie – nu mă porniți să discut despre originalitate sau despre inspirație. Leșinații, în schimb, dădeau trei note pe minut, din niște piese unde încă nu-s dumirit cum își numărau măsurile. În fine, nimic remarcabil din ce-am auzit eu, iar din ce-am ratat am înțeles că Argus Megere ar fi meritat ceva atenție. Din următoarele zile, am reținut de la scena secundară că pot trece prin viață liniștit și fără să ascult Transceatla sau Tiarra. Tot la dezamăgiri, dar de data asta de pe scena mare, putem nota și Ensiferum, trupă care îmi plăcea pe albumele de studio, dar care m-a convins că live este o mizerie, în special din cauza polifoniilor pe voce, vecine cu penibilele coruri nocturne de bețivi de sub ferestre.

Rockstadt 2015 - băncuțele cu bere, locul optim de ascultat scena mică
Rockstadt 2015 – băncuțele cu bere, locul optim de ascultat scena mică

Cu temele nefăcute i-am prins pe organizatori la un capitol pe cît de dureros, pe atît de împuțit. Budele băieților au fost din nou prea puține și au cedat, în special în ultima seară. S-a lăsat cu bălți fetide de urină, de mi s-a întors stomacul, așa învățat cu greul cum este el… Toaletele au fost locul unde junghiul și tusea și-au dat mîna tovărășește, iar apoi au trecut la fapte antisociale. Două pisoare cu patru locuri și opt cabine erau oricum puține, dar tîrtanii infiltrați printre rockeri au avut grijă să-și bată joc și de alea – au aruncat în ele chiștoace, cutii de cidru, halbe goale, țiple de la pachetele de țigări și naiba mai știe ce, de le-au făcut și mai greu de utilizat.

Cozi la buda bărbaților n-au fost, pentru că nimeni nu a găsit de cuviință să stea la rînd – a fost concurs de băgat în față. Prin urmare, mulți metaliști presați la vezică au ieșit din festival și au folosit cea mai black metal budă posibilă, intitulată In the Woods. Ceva mai bine, îmi spune Pisica, a fost la gagici. Avantaj fetele, ce să zic… Necazuri cu toaletele am înțeles că au fost și în camping, unde unele dintre sursele mele corturare mi s-au plîns că ar fi existat prea puține dușuri și că vidanjele n-ar prea fi trecut prea des. Opt dușuri pentru băieți, opt pentru fete și cîte șase bude, ca să fiu mai precis, la 400 de corturi.

Rockstadt 2015 - impresii de spectator
Rockstadt 2015 – impresii de spectator

Recomandările mele pentru Rockstadt 2016, unde My Dying Bride și Carach Angren au confirmat deja prezența, ar fi următoarele:

1. Mai multe bude la băieți.

2. Echipe de securitate ceva mai prezente și în public.

3. Reguli stricte și sancțiuni pentru nesimțiții care aruncă gunoaie pe oriunde prind, în special la budă.

4. De dragul încasărilor, să amplaseze scena într-un loc mai puțin vizibil din stradă.

5. Încă niște dozatoare de bere și organizare mai temeinică la frigiderele cu băuturi.

6. Ceva mai puține trupe, dar mai bune. E păcat să disipezi energia publicului la warm-up, iar oamenii să fie leșinați la headliner.

7. Iluminat public pe calea de acces către festival și chiar un trotuar – dacă primăria Rîșnov are bani de un pasaj subteran, poate îi rămîne ceva mărunțiș…

8. Semnalizare rutieră pentru șoferii cretini care conduc cu 90 la oră prin mulțimea de rockeri – eventual o convenție de închidere a traficului în zonă pe durata festivalului.

9. Camping mai la umbră, pentru rockerii care nu vor să se trezească la 7AM, cînd începe sauna corturară.

Știu că problemele sesizate la punctele 7 și 8 țin de administrația publică locală, dar birocrații nu mișcă un pai dacă nu-s trași de mînecă și terorizați. Iar mai bine decît organizatorul nu cred că-i poate hărțui nimeni, că interesul e al lui ca rockerii să vină la festival cît mai mulți și să plece cît mai teferi.

Acestea fiind spuse, succes mai mult la ediția din 2016 – unde nu sînt foarte sigur că ne vedem…

Ghid de promoter | Două repere de civilizație pentru underground

Dacă în fiecare țară ar exista o ștachetă națională a standardelor pentru relațiile dintre promoteri și clienți, probabil că pe aia de la noi ar putea-o sări fără efort și un motan de trei luni. Au demonstrat-o din plin ultimele două luni în care m-am concentrat pe festivaluri și concerte metalistice prin Capitală și nu numai, inițiativă care mi-a adus hatereală cît n-am avut în viața mea din partea unor reprezentanți ai promoterilor. Dar, în loc să replic la bolovanii lor cu niște bolovani mai mari, așa cum e cutuma locului, am zis să scot la înaintare două modele de comportament civilizat față de clienții plătitori. Exemplele care urmează sînt smulse din viața civilă, nicidecum din experiența directă cu scena de metal underground din România, dar aș vrea să apuc ziua cînd  promoterii noștri o să se comporte precum responsabilii din relatările de mai jos. Și n-am folosit întîmplător cuvîntul “responsabil”.

Exemplul 1 – Ori la bal, ori la Canal!

Pe ăsta l-am aflat din relatarea celor implicați direct, că eu n-am fost de față, dar sursa e beton – căci sursa mi-e rudă de gradu al doilea. Deci… Acum vreo două săptămîni, frate-miu ăla mai mic Gabriel, a.k.a. Iepurilă, a.k.a. Bunny, a pornit-o cu mașina de la el din Londra către Românica noastră milenară. Cum a făcut, cum n-a făcut, a întîrziat vreo oră și ceva la feribotul din Dover către Calais și chiar se gîndea morcovit (că doar nu degeaba e Rilă) că o să-l aștepte o suprataxă ca să se urce în următorul fără booking, așa cum e acolo obiceiul pămîntului – sau al Canalului. No, cum ajunge la ghișeul de check in își pune fața aia mai simpatică și se pregătește să dea piept cu consecințele.

SoB_110203-370_b

– Bună ziua, zice Rilă ăla micu în englezeasca lor de la Dover.

– Să trăiți, stimate client. Avem o veste proastă pentru dumneavoastră, răspunde amploaiatul de la P&O Ferries.

– Vai de mine, dar ce s-a întîmplat?

– Păi, știți, feribotul dumneavoastră unde aveți booking are întîrziere două ore, că-s probleme cu imigranții ăia africani de pe partea franceză, care vor să forțeze EuroTunelul. Din cauza lor, nu putem pleca la timp cu vasele în larg și ne cerem scuze.

– Nu-i panică, domnu’, că și noi am întîrziat cu vreo oră și ceva, deci sîntem cam la fel de în ofsaid, replică Rilă al meu. Practic, dacă nu erau africanii și cursa ar fi venit la timp, am fi plătit noi o penalitate. Și acum n-au mai rămas decît vreo 10 minute de așteptat, care chiar nu mă deranjează.

– Așa o fi, dar dumnivoastră sînteți client și noi ne cam simțim cu musca pe căciulă, deși imigranții africani din Franța nu-s tocmai o problemă creată de noi. Dar ne asumăm răspunderea și, în semn de scuze față de disconfortul creat, vă oferim acest voucher de 20 de lire sterline pentru regine, ca să-l spargeți la Food Court pe feribot. Poftă bună și călătorie sprîncenată!

Ceea ce s-a și întîmplat. Știu, o să ziceți că așa o fi la ei, acolo, în UK. Ce legătură are asta cu promoterii de concerte rock de la noi? Ei, nu săriți să trageți concluzii pripite! Urmează istoria a doua, consemnată de mine personal în patria noastră scumpă și binecuvîntată…

Exemplul 2 – Din ușa cortului

Odată ajuns ăsta micu’ în România, l-am luat de urechi și l-am cărat la Vama Veche, acolo unde-mi ard eu epiderma și-mi spulber agoniseala, într-un camping al cărui nume chiar o să vi-l spun: Sandalandala. Citiți încet, că și eu am amețit prima oară cînd l-am pronunțat – e singurul nume comercial care poate ține loc de alcool, că îndată ce-l pronunți ai impresia că ești în stare de ebrietate. În fine, acolo e un camping unde ne facem noi veacul pe litoral, în condiții similare celor de festival, adică la cort.

Așadar, ajungem acolo, io mă cazez la cort cu Pisica, iar ăsta micu’ zice că ar fi oportun să dea ceva mai mulți bani pe un pat în hostelul din aceeași incintă. Bem, halim, ne hlizim, noi plecăm la nani ca niște pensionari, juniorul se duce pe plajă să admire fauna nocturnă. A doua zi dimineață, în timp ce stropii de ploaie cădeau pe cortul nostru conjugal și eu îmi amestecam otrava pe care muritorii o numesc Ness, iaca Iepurilă îmi apare tot plouat și încercănat.

Blacker dintr-o șatră de cărturari, la Vama Veche
Blacker dintr-o șatră de cărturari, la Vama Veche

– Aulio, ce ai făcut? Te-a ținut o sirenă treaz pînă la ora asta?

– Nu, mînca-ți-aș! Azi noapte, după ce-am terminat cu succes misiunea de bețivănire și m-am îndreptat către patul numărul cinci din hostel, am găsit o fimeie în așternut. Sigur nu era din partea casei, că deasupra ei sforăia un tîrtan care dădea semne să-i fie beneficiarul cel mai frecvent. Asta n-ar fi o problemă, dar au vrut să mă alunge din patul pe care io l-am plătit.

– Păi și ce-ai făcut? N-ai mers la recepție?

– Am mers, am chemat managera, dar am avut oleacă de așteptat și am stat la bar pînă s-a rezolvat problema, timp în care am cheltuit vreo 100 de lei pe beutură și m-a cam plouat. Dar acum e ok.

– Cum s-a rezolvat?

– A venit managera, mi-a dat un pat gratis pentru încă o noapte și mi-a oferit din partea casei atîta gin cît pot să beau ca să uit de necaz. Practic, o sticlă întreagă de la bar. Pe care te invit să o terminăm golănește împreună.

Gabriel Ursu, a.k.a. Iepurilă, și subsemnatul, în bar la Sandalandala
Gabriel Ursu, a.k.a. Iepurilă, și subsemnatul, în bar la Sandalandala

Ceea ce am executat cu nedisimulat entuziasm. Evident că abia dacă am ajuns pe la jumătatea sticlei de gin și am dat cu abandon, pentru că nu avem stofă de bețivani. Dar, iată, a fost posibil ca într-un camping pe malul mării, în vîrf de sezon, managementul din România să-și asume răspunderea pentru o problemă – creată cel mai probabil de niște clienți nesimțiți – și să ofere compensații fără să fie nevoie de scandal.

Iar acum aș vrea să vă amintiți cum au reacționat promoterii români atunci cînd le-am spus că am fi vrut bude curățate mai des, că ne-am fi dorit un robinet cu apă dacă-s 50 de catralioane de grade afară sau dacă le-am spus că bodega care e partenerul evenimentului și-a cam bătut joc de clienți. Dacă nu vă ajută memoria, vă dau eu un refresh: am fost numit divă, sclifosit sau mi-a fost pusă la îndoială pregătirea profesională. De către unii care n-au nici o pregătire profesională, dar cărora eu le plătesc leafa. Și, în lumina exemplelor de mai sus, meditați un pic dacă e normal ca unui client să i se replice contondent atunci cînd are ceva de spus referitor la calitatea produselor și serviciilor pe care le plătește. Am adunat două exemple de comportament civilizat – unul din UK, altul de la noi – și aștept clipa în care toți promoterii o să se comporte precum niște oameni de afaceri responsabili, nu ca niște copii răzgîiați.

Apropo, că era să uit. Frate-miu ăsta mic are un master luat la universitatea Westminster, cu specializarea turism și organizare de evenimente. Dacă vreodată mai vin pe la un festival din România, vi-l aduc pe cap… Să vedem ce are el de zis!

Dezbatere metalistă | Cum spargem impasul din scena underground

M-am hlizit cu entuziasm şi chiar am aplaudat prima oară cînd am citit pe net ştirea despre un metalist suedez care a primit din partea statului ajutor social ca să meargă la concerte, după ce un medic l-a diagnosticat cu dependenţă de heavy metal. Diagnostic, nu suferinţă, cred că aţi remarcat diferenţa – metalul provoacă durere doar dacă e folosit ca armă. Pentru mulţi, o subvenţie de stat pentru mers la festival cred că înseamnă un vis devenit realitate – pentru că, indiferent de banii pe care îi ai, patru zile de metal departe de casă te cam storc la portofel. După care am început să mă uit cu atenţie la scena noastră underground şi am început să mă întreb dacă n-ar fi indicat ca metaliştii de la noi să-şi ia repede cetăţenie suedeză. Oricum, au acolo nişte trupe alături de care e o onoare să fii concetăţean… Însă, mai mult decît orice, scena noastră de metal nu s-ar supăra să primească nişte injecţii de capital, pentru că – financiar vorbind – e cam în perfuzii.

IMG_4314

Puţine par să meargă pe roze în metalul underground din România, mai ales atunci cînd amplificatoarele se sting, halbele de bere sînt măturate şi în scenă intră un contabil frigid cu balanţa de sold la final de eveniment. Şi la noi, în cea mai săracă ţară a Uniunii Europene, metalul este subvenţionat, dar nu de stat. Statul – reprezentat de primării, de consilii sau de ministere – finanţează glorios concerte gratuite cu Iris, cu Holograf sau Voltaj, în special atunci cînd se simte miros de alegeri. Metalul, însă, îl subsidiază miile de rockeri care participă la fenomen pe banii lor: promoterii, trupele şi fanii.

Promoterii în permanenţă se plîng că e o performanţă la noi să ieşi tanda pe manda, chiar şi după un festival considerat de succes. Că trebuie să faci profit din altceva ca să-l investești în metal. Doar în 2015, un mare festival s-a dus în cap chiar înainte de prima lui ediţie, un altul a avut poate 3.000 de oameni pe seară, iar o formaţie legendară precum Cannibal Corpse abia dacă a convins cîteva sute de metaloizi să iasă de pe Facebook şi să aterizeze la Arenele Romane. Oricît ar fi de entuziasmat şi de devotat fenomenului un promoter, afacerea asta cu metale e tot pe bani. De cîte ori ar risca un rocker să-şi pună casa amanet ca să aducă o formaţie de peste Ocean în Drumul Taberei sau la Dorohoi, fără să aibă garanţia că publicul prezent o să-i scoată măcar cheltuiala şi o să-i salveze hogeacul de la mezat? Probabil că nici unul dintre cei cu venituri de oameni normali. Atunci, de cîte ori să aşteptăm asta din partea promoterilor? Cam după al cîtelea eveniment la care oamenii vin cu bani de acasă ar fi rezonabil să dea cu abandon? Cine le-ar oferi măcar un cort în care să stea, dacă investitorii dau chix iremediabil?

Adam de la Dark Fusion, live la Arenele Romane
Adam de la Dark Fusion, live la Arenele Romane

 

Dar promoterii nu sînt singurii jucători în cadrul acestui angrenaj. Trupele, iar cele din underground în mod special, plătesc prin banii, timpul şi efortul consumat ca să ajungă la un nivel de performanţă suficient pentru a evolua pe scenă alături de greii din afară. Instrumentele costă mii de euro, chiria sălilor te cam seacă la ficaţi, amplificatoarele şi efectele nu-s deloc pe degeaba, orele petrecute la repetiţie, banii daţi pe înregistrări, pe promovare şi pe merchandise-ul ăla la care nu se uită nici naiba dacă pe taraba de alături se vînd tricouri cu o trupă străină mare, închirierea furgonetelor pentru deplasări la concerte – chiar şi în oraşul de domiciliu – toate astea îţi lasă nişte găuri în buget cît nebuloasa Andromeda. Iar cînd, în final, formaţiile capătă experienţă şi notorietate, constată că negocierile cu promoterii pot să le aducă onorarii simbolice sau cel mult decontarea drumului şi ceva d-ale gurii. Asta dacă nu ajung să plătească locul pe afiş. Pentru că, aţi citit mai sus, şi la promoteri e nasol cu banii.

CannibalCorpse

Aşadar, dacă n-ar exista niscai sponsori, nici evenimentele noastre parcă din ce în ce mai leşinate nu ar mai fi atîtea. Însă şi sponsorii ăia îşi scot banii de pe spinarea cuiva – dacă ei dau un ban pentru organizare, se aşteaptă să încaseze măcar doi pe produsele lor. Indiferent dacă vorbim de bere, de haleală sau de alte produse. Prin urmare, preţul final ajunge să fie plătit tot de metaliştii care vin la concerte. Aşa puţini cum mi se par mie cei prezenţi la evenimentele pe bani – şi parcă tot mai rari vara asta – oamenii ăia susţin fenomenul poate în egală măsură cu promoterii care îşi riscă banii ca să aducă în ţară formaţii la care altădată puteam doar să visăm.

Nota finală de plată, așadar, e pe umerii celor mulți și oarecum anonimi. Metaliştii plătesc cu banii lor strînşi numai ei ştiu cum, prin berile la halbă de plastic, botezate şi răsbotezate, dar care costă cît alea la sticlă din Centrul Vechi, prin cateringul unde te trezeşti că dai doi euro pe un pumn de nachos, cinci lei pe un mic, şapte lei pe o pungă de popcorn sau 10 lei pe o bere la doză. Dar şi puterea lor financiară are o limită. O familie de metalişti cu venituri medii cu greu îşi permite să meargă la un eveniment din afara oraşului de reşedinţă mai des de o dată pe lună. În cel mai fericit caz. Există rockeri care strîng ban la ban timp de 12 luni ca să meargă la un singur festival, dar care totuşi vin şi îşi lasă acolo agoniseala. Dar ei plătesc astfel pentru casa amanetată de promoter, pentru setul nou de corzi al chitaristului de la trupa din deschidere şi pentru diurna şoferului de dubă care i-a adus pe trupeţi la concert. Şi tot ce vor în schimb este să plece acasă cu amintiri frumoase, iar dacă au ceva de spus despre organizare să fie trataţi cu respect şi cu interes.

10957991_874435065948810_423549507_o

Dacă e să ne încălzească în vreun fel, mai roz nu e nici la alţii. Marile festivaluri precum cel de la Wacken dau pe pere ce iau pe mere, adică investesc banii scoşi în 2015 ca să organizeze ediţia din 2016. Iar la ei, biletele se evaporă mai rapid decît berea într-o zi de arşiţă – nu ca la noi, unde promoterii de o vreme parcă mai au un pic şi se roagă individual de metalişti să le cumpere. Însă nici aşa, organizatorii nu au reuşit să se îmbogăţească – nu financiar. Şi nici ei nu au de gînd să ceară bani de la stat ca să continue. Pe de altă parte, nu ştiu cîte concerte-mocăngeli sînt organizate anual în zonă.

Economic vorbind, cele mai importante resurse ale scenei de metal sînt fanii care plătesc și trupele care îi aduc în fața scenei. Restul e management. Promoterii, pînă acum, au reușit de fiecare dată să pice mai mult sau mai puțin în picioare și să recupereze casele amanetate, artiștii s-au făcut corporatiști cu normă întreagă ca să își poată finanța pasiunea, iar publicul, atît cît este, dă dovadă de atașament și de angajare prin participarea la evenimente. Întrebările mele către toți actorii din underground par simple (deși nu-s), dar aș vrea de la fiecare răspunsuri sincere. Ce putem face ca să avem mai mult public la evenimente, așa încît resursele scenei de metal să prindă puteri și mai mari? Avem prea multe evenimente pentru o bază de fani prea restrînsă ori cu bani prea puțini? Cum procedăm așa încît turismul metalist românesc să devină o sursă de venit și un reper pe harta Europei – așa-numitul export intern de servicii, despre care ați învățat la economie politică… Cine credeți că ar putea să se implice mai mult și cum?

Sper ca, din răspunsurile voastre, să ne dăm seama cam pe ce picior jucăm în liga metaliștilor internaționali și, cu puțină onestitate, să ne privim în oglindă ca să vedem cine sîntem, de fapt, și cum putem deveni mai buni. Vă mulțumesc de pe acum!

Rockstadt | Note pe marginea unui scandal de PR

Apreciez din capul locului faptul că echipa din organizare a evenimentului Rockstadt Extreme Fest s-a distanțat imediat de afirmațiile jignitoare făcute la adresa județului Vaslui de Ștefan Zaharescu, reprezentantul de PR al evenimentului, pe 4 august 2015. Am luat notă și de scuzele pe care împricinatul Zaharescu, a.k.a. Buvnitz Buvnitzescu, și le-a cerut la mai puțin de o oră după ce am publicat materialul în care i-am reclamat derapajul ce nu i-ar face cinste nici măcar unui bețiv dintr-o haltă pustie, darămite ofițerului de PR al celui mai mare eveniment metalistic dintr-o țară a Uniunii Europene. Constat, însă, din comentariile unora, că există chestiuni încă de lămurit în legătură cu demersul meu. După cum poate vă dați seama, nu am timp să îi răspund fiecăruia în parte, așa că iată mai jos un rapid Q&A sau FAQ, sper sincer că am atins toate aspectele importante.

Dacă Buvnitz și-a cerut scuze, de ce nu șterg articolul?

Articolele nu se șterg, odată ce au fost publicate. Niciodată. Eventual se pot corecta erorile de documentare, dar în cazul de față cred că probatoriul este elocvent. Cei care lucrează în comunicare știu foarte bine că un material adus la cunoștința publicului trebuie să rămînă la cunoștința publicului. Imaginați-vă că dă click cineva pe un link spre articol și nu mai găsește textul acolo. Cam ce o să creadă? Aș vrea să mai subliniez că scuzele pe care Buvnitz și le-a cerut către vasluieni au fost împănate cu alte săgeți veninoase la adresa mea. Diferența e că eu știu să încasez cu demnitate asemenea atacuri, că-s persoană publică și am oleacă mai mult păr alb în cap decît Zaharescu. Sînt mulțumit că am făcut dreptate pentru județul meu natal. Despre mine, zică cine ce-o vrea… Voi riposta, dacă simt că merită deranjul!

De ce am folosit un titlu de scandal?

E libertatea mea să aleg ce titlu vreau, dar subiectul în discuție chiar a fost de natură să scandalizeze sute de mii de oameni, locuitori ai județului Vaslui, mulți dintre ei metaliști cu bilet la eveniment. Iar dacă PR-ul festivalului m-a catalogat drept un jurnalist de cancan cu texte de baltă, nu văd cu ce l-am dezamăgit dacă am folosit un titlu din acest registru. Vă asigur, puteam și mai rău. În fond, la Vaslui trăiesc părinții mei, trăiește sora mea și trăiesc sute de mii de oameni care n-au greșit cu absolut nimic ca să fie obiectul unor insulte, mai ales din această categorie. Cred că revolta mea este pe deplin justificată și am reflectat-o într-un titlu adecvat. Chiar moderat…

Dacă și-a editat comentariu cu înjurătura, de ce am mai scris articolul?

La Metalhead Meeting 2015, Aura și-a ridicat degetul mijlociu către unii membri ai publicului vreme de o secundă, iar primul care s-a scandalizat a fost chiar Ștefan Zaharescu. Nu cred că Aura merge prin oraș cu mijlociul sus, dar secunda aia în care și-a manifestat disprețul către public de la înălțimea unei scene destul de importante a contat și zic eu că a definit-o ca personalitate. Prin analogie, nu contează dacă insulta a rămas în spațiul public doar un minut. Important este că a existat, iar faptul că apoi a fost editată denotă doar lașitate. “Te-am înjurat, am șters, iar acum nici nu mai poți proba și nu pot exista consecințe.” Greșit, orice derapaj trebuie sancționat și mă bucur că am fost pe fază.

De ce scriu articole care dăunează mișcării metaliste?

Cred că mai mult dăunează mișcării atitudinea arogantă și agresivă la adresa celor care își exprimă părerea în mod liber și haios despre evenimente și despre tot ansamblul logistic care le însoțește. Cînd ești promoter, trebuie să-ți asumi și laudele, și reproșurile – deși în articolul de la care a pornit tot tărăboiul nu țin minte să-i fi adus vreo critică organizatorului. Pur și simplu relatam o experiență personală de la Rockstadt 2014, așa cum consider că oricine poate și are dreptul să o facă. Dar cînd constați că un reprezentant al festivalului, cu legitimație AAA, lansează atacuri descalificante la adresa a sute de mii de oameni care nu i-au făcut nimic, ce faci? Închizi ochii și treci mai departe? Eu nu fac așa, sînt jurnalist și sînt programat organic să aduc la cunoștință problemele pe care le sesizez, pentru a fi remediate. Dacă voiam să fac rău, puteam să instig la boicot și poate că vreo 10-20 de rockeri m-ar fi ascultat. Prin demersul meu, am părerea fermă că am ridicat puțin ștacheta civilizației generale.

Am făcut ceva în capul oamenilor care au lucrat la festival

Reprezentantul lor de PR a făcut ceva în capul județului de unde provin, fără să fie provocat și avînd la dispoziție liberul arbitru de a face sau de a nu face asta. Pus în fața unei asemenea situații, mi-a rămas o singură opțiune: să cer dreptate pentru Vaslui. Dacă a existat cineva care și-a băgat picioarele în munca organizatorilor, ăla a fost ofițerul de PR, nicidecum eu. Cine mi-ar spune să nu scriu despre această agresiune scrisă la adresa unui întreg județ probabil că ar fi de părere că și victimele violului n-ar trebui să reclame la poliție, că le-ar face rău unor copii credincioși, din familii de oameni gospodari. Iar dacă susțineți că articolul meu i-a adus prejudicii festivalului, greșiți. Consider că, odată discutată și confruntată această problemă, vor comunica la un nivel mult mai civilizat. De altfel, rezultatele s-au văzut din reacția celorlalți membri ai staff-ului, care au reacționat prompt, care s-au distanțat de afirmațiile jignitoare și cărora le mulțumesc încă o dată pentru atitudinea corectă.

Ce atîta sensibilitate la județul Vaslui?

Este județul meu natal și a fost ținta unor campanii mizerabile de denigrare în presă și pe web. Dar aș fi sărit la fel de vehement în apărarea județului Sălaj, a județului Tulcea, a cartierului Rahova sau a cartierului Ferentari. În 2012, colegul meu de rock și de liceu Lucian Pîrvoiu, de exemplu, în calitate de prezentator al unei emisiuni de știri la TVR, s-a întrebat retoric de ce a ales ambasadorul Marii Britanii la București să promoveze Olimpiada de la Londra în Zăbrăuți, asociind astfel numele țării noastre și imaginea ei cu o zonă îndeobște cunoscută pentru mormane de gunoaie și fapte antisociale. Știți ce a pățit? A fost suspendat de pe post vreme de vreo trei luni, la insistențele unor organizații non-guvernamentale cu gulere foarte scrobite. Constat că aceleași organizații tac sau chiar se hăhăiesc pe după colțuri atunci cînd Times New Roman mai publică o bășcălie despre Vaslui. Nici o problemă, oricum nu consideram că ei reprezintă societatea civilă – însă bloggerii și jurnaliștii da. Iată, ați fost martorii unei luări de poziție din partea unui modest reprezentant din rîndul societății civile, pentru îndreptarea unei nedreptăți. Sper că ați înțeles ceva din toată istoria asta.

De ce nu mergi la scara ta să-ți vezi de treabă?

Orice plătesc cu banii munciți de mine e treaba mea. Iar cine lansează asemenea afirmații probabil că le-a învățat de la șuții care ciordesc oglinzi de BMW noaptea, surprinși în flagrant de un pensionar insomniac în drum spre ghenă. O atitudine de Cosa Nostra, aplicată la nivel de bagabonțeală suburbană. Nu are nimeni dreptul să decidă ce este și ce nu este treaba mea, dar vă asigur că de banii pe care-i cheltuiesc aștept în primul rînd spectacol de calitate și în al doilea rînd aștept să fiu ascultat de organizatori, atunci cînd am ceva de semnalat. Libertatea de circulație și libertatea de exprimare sînt numai două dintre drepturile fundamentale pentru care au murit oameni în 1989, cred că tocmai urinezi pe mormintele lor atunci cînd o arzi așa de arogant și de agresiv. Securiștii și coțcarii ar fi mîndri de tine!

De ce mai vii la Rockstadt dacă nu-ți place?

Greșit! Tocmai pentru că mi-a plăcut la Rockstadt 2014 mi-am luat bilete și la ediția din 2015. Dacă nu mi-ar fi plăcut, îmi luam banii, femeia și limba ascuțită și mă duceam la Brutal Assault. Vă asigur, îmi permit. Sînt un așa-numit return customer, adică visul oricărui prestator de servicii: un client care vine și a doua oară. Iar impresiile mele relatate public mă privesc în mod direct și personal – experiența mea va fi diferită de experiența ta. Crezi că a ta merită adusă la cunoștința oamenilor? Perfect, ia și scrie! E dreptul tău și al meu de plătitor să le împărtășim experiența în primul rînd organizatorilor, că poate data viitoare o să facă mai bine, precum și altor metaliști, care s-ar putea să găsească în relatările noastre motivul necesar pentru ca la următoarea ediție să vină și ei.

Cine ești tu să-ți dai cu părerea? Cîte festivaluri ai organizat tu?

Eu sînt un om din Vaslui care știe să cînte metal – mai bine sau mai prost decît alții – și care a terminat Jurnalismul cu 10 pe linie. Am participat, cît am putut și eu, la organizarea primelor două ediții din festivalul Rock Chance din Vaslui, în anii 90, și am apărut pe scenă cu Eternal Mourning între 1995 și 1998. Dar, dincolo de toate astea, sînt un plătitor de bilet care are un acut simț al observației, care are condei și care beneficiază din plin de prevederile articolului 30 din Constituția României, cel care reglementează dreptul la liberă exprimare. Sînt un consumator de produse și servicii plătite cu bani munciți și am dreptul să fiu ascultat de furnizori, în primul rînd, dacă am comentarii. Credeți-mă, există destui care nici măcar nu discută cu furnizorul dacă au vreo observație, ci direct cu autoritățile.

Concluzie – hai să dăm cu pace!

Susțin și promovez în continuare Rockstadt Extreme Fest, deși nu am nici măcar o convenție verbală de parteneriat media și nici măcar nu am întreprins vreun demers pentru a încheia o asemenea înțelegere. Am fost plăcut impresionat să constat că staff-ul din organizare s-a distanțat de acel derapaj, am apreciat că Buvnitz și-a cerut niște scuze scuipate printre dinți și împănate cu vitriol la adresa mea – e bine că a putut și atît. Sper că a învățat ceva din asta. Vă încurajez și pe voi să veniți la festival și să vă distrați, așa cum v-am îndemnat să veniți și la alte evenimente metalistice majore. Aveți ce trupe să vedeți și am convingerea că organizarea este mai bună decît în 2014, luați bilete de colea, așa cum mi-am luat și eu! Consider incidentul încheiat, în ceea ce privește județul Vaslui, iar în ceea ce mă privește pe mine vă las tuturor libertatea de a crede și de a spune ce vreți. Cu rezerva că, dacă depășiți limitele discuțiilor civilizate, s-ar putea să vă treziți cu o replică mai acidă decît apa regală.

Folk You 2015 | Am fost sau n-am fost?

Adică sigur n-am fost în prima zi, pe 30 iulie, că la televiziune încă se lucrează joia și n-aș fi putut să mă rup de la datorie. Dar am dubii în legătură cu cea de-a doua și cu cea de-a treia zi, cînd eu mă aflam cu altă treabă prin Vama Veche, locul unde și anul ăsta s-a ținut al doilea mare eveniment muzical de pe fața planetei, după concertul de Crăciun cu Ștefan Bănică Junior și Festivalul Lerului. No, deci sigur eram pe litoral, însoțit de Klava a.k.a. Pisica și de frate-miu ăsta micu, care a rupt-o la Londra prin 2001 și de atunci nu prea a mai venit înapoi. Oare de ce?

Pentru mine, folkul e muzica aia pe care o ascultam înainte să aflu că există rock. Și am vreo două melodii pe care încă le fredonez spontan, alături de altele pe care încă le țin în repertoriu, ca să smulg lacrimi de femeie la momentele oportune, ca un sadic oportunist sentimental ce mi-s. În fine, mai am vreo cîteva piese folk pe care le ascult exclusiv atunci cînd sînt în gravă depresie și beau singur – însă efectul e că mă melodiile alea îmi adîncesc depresia și mai tare, în loc să mi-o vindece (așa cum face metalul). Așadar, dacă tot am o relație cu folkul și dacă tot eram la o aruncătură de castană depărtare de scenă, am zis să-i dăm păcii o șansă și să ne amintim de frumoasele vremuri cînd un refren plasat înțelept pe o bancă în Copou, în acompaniament de șase corzi și două gagici (minimum) îți garanta un final de seară cu artificii și pupat cel puțin pe obraz. Mă știți, doar, un romantic greu de lecuit.

Era deja întuneric în Vama Veche cînd am pornit spre scena festivalului Folk You 2015 și presupun că am ratat ceva pînă atunci, dar n-aș putea spune ce, pentru că afișele ieșite-n cale nu aveau un program pe zile. Cu fiecare pas înainte spre sursa de sunet, două lucruri deveneau tot mai evidente: că nu o să mai putem avansa foarte mult și că nu prea o să pupăm scena. Erau mai mulți spectatori decît scoici pe plajă, așezați care turcește, care pe scaune pescărești pliante. Oamenii se vedea că-s de-ai locului, probabil își puseseră șezlongurile în față de la 5AM, ca pe vremuri la coadă pentru tacîmuri de pui și oase de porc. Și să știți că probabil trei sferturi din public ar fi avut șanse să prindă cozile de pe vremea regimului de odioasă amintire care ne-a gonit artiștii poporului taman în brațele lui Păunescu. Însă un sfert din public era grațios reprezentat de niște frumușele cam de anul 3 la Litere, ceea ce a făcut efortul să mai merite nițel tot deranjul. Fetelor, da! Pentru voi să știți că mi-am jertfit un pic din coeficientul TRV și m-am înscris la cercul de folk în generală, ca să găsesc zîne cu flori în păr asemenea vouă și să le impresionez cu melodiile mele sensibile! Păcat că nu m-am ținut…

Folk You 2015, foto Aurel Vîrlan http://www.aurelvirlan.ro/blog/2012/08/fotografii-festival-folk-you-vama-veche/
Folk You 2012 foto Aurel Vîrlan
http://www.aurelvirlan.ro/blog/2012/08/fotografii-festival-folk-you-vama-veche/

Și n-am pomenit fără motiv numele poetului care ne-a dat cenaclul, acel Woodstock itinerant al clasei muncitoare din Epoca de Aur. Inițial, am crezut că am greșit festivalul, că nu-s la Folk You și că, de fapt, am nimerit la un fel de Untold cu hipioți proletari. Adică la momentul sosirii noastre marea de oameni adunată acolo aplauda și lălăia fericită pe niște melodii ba de la Pittiș, ba de la Cenaclul Flacăra, însă toate șlagărele erau interpretate de cunoscutul cantautor MacBook. Evident, picasem la țanc într-o pauză dintre două trupe. Trupe sau cum s-o zice la folk. Dar senzația că-s amerizat la varianta digitală a Cenaclului Flacăra a rămas cu mine și după ce aparent s-a urcat pe scenă Vasile Șeicaru. În primul rînd, repertoriul lui s-a pupat așa de bine cu intermezzo-ul nostalgicilor păunescieni, că nu m-am prins de tranziție. În al doilea rînd, zic “aparent” pentru că nu vedeam scena ca să-mi dau seama dacă s-a mai umplut sau ba cu artiști. Cortul de sunet era pus numai bine, fix așa ca să ocupe tot orizontul meu vizual, iar ecranele de pe marginea scenei proiectau nu concertul, ci niște clipuri publicitare – unele la becuri ecologice, altele la siguranța în trafic. Așa că nimeni nu m-a privit ca pe un diliman cînd am întrebat “Nene, acuma e cineva pe scenă sau cîntă tot calculatorul?”

Între timp, pe bucata mea de nisip devenise foarte complicat să viețuiești. În picioare nu puteai sta, pentru că apărea mereu un nou grup de hipioți care voia să treacă fie într-un sens, fie în celălalt, și trebuia să te dai la o parte. Dar nu aveai unde să te dai la o parte, pentru că alți hipioți așezați pe jos te forțau să calci pe note sau chiar să faci manevre contorsioniste de Twister ca să nu le provoci daune trupești. Jos cu siguranță nu se mai putea așeza nici măcar o pisică și mi-a venit în minte imediat ce idee bună ar fi fost dacă organizatorii ar fi trasat niște coridoare prin care să se circule civilizat. Ecologist cum mă știți, mi-am ținut gunoaiele în buzunare pînă am plecat, deoarece nici la coșul de gunoi aflat în raza vizuală nu mai puteam ajunge, de aglomerație. Deci în picioare era imposibil de stat, jos la fel, dar lovitura de grație mi-a dat-o tipul care s-a urcat pe scenă după Șeicaru – abia leșinăturile lui de melodii m-au făcut să plec. Condiții grele la concert am mai îndurat, dacă muzica a meritat.

Numai că de la Folk You nu pleci pur și simplu. Am aflat asta pe final de seară, în cortul nostru conjugal întins taman pe partea ailaltă de Vamă (probabil cu pioletul cel mai sudic bătut direct la bulgari), unde prin antifoanele înfipte gospodărește în urechi am mai ascultat forțat o variantă degresată a trupei Vița de Vie, care și-a interpretat oarecum acustic toate hiturile de acum un deceniu și jumătate. Hituri mai proaspete de la ei oricum am înțeles că nu ar mai fi de prin 2002, așa, dar aclamațiile auzite prin folia cortului m-au convins că lumea halește cu entuziasm ciorbă reîncălzită nu doar la Povestea Ceaunului, ci și la festival. Și tot prin dopurile de urechi am ascultat recitalul Iris, care s-a auzit de parcă Minculescu era în cort cu noi și ne zădărăște cu versul ăla al lui, “Vrei să dormi”… Chiar voiam și speram ca următoarea melodie să fie apogeul serii, dar Minculescu tot își amintea că mai are un șlagăr necîntat și m-a ținut treaz pînă la 2AM.

Am revenit și la a treia zi de Folk You, dar asta chiar a durat puțin. Cînd l-am auzit, din poarta festivalului, pe Chiliman cum dă sfaturi despre femei și despre viața în cuplu, mi-am luat pisica, i-am cumpărat o coroniță cu flori și am făcut cale-ntoarsă către nu mai știu ce club unde sigur am ascultat o piesă Queen. Seara am terminat-o în cortul nostru ca un palat, acompaniați de vechile hituri de la Phoenix, interpretate de o cu totul altă pasăre, ale cărei țipete mi-au penetrat antifoanele așa cum penetrează Colgate smalțul dinților. Cam pe la melodia cu sirena de pe Cantofabule mi-am luat un somn crunt. Iar asta a fost, dragi copii, povestea festivalului Folk You 2015, din perspectiva unui blacker care s-a învoit și de la Artmania, și de la altele, ca să petreacă un weekend în familie pe malul mării. 

Însă mă bîntuie o singură dilemă: eu am fost sau n-am fost la festival? Că atunci cînd am încercat să mă duc la el, m-a gonit pe toate căile posibile. Iar atunci cînd am fugit eu de el, m-a căutat pînă m-a găsit și și-a făcut mendrele cu urechile mele. Cînd am vrut eu, n-a vrut el și invers. O neînțelegere vecină cu violul auditiv. Iar dacă intrarea a fost moca, eu cui pot să-i cer banii înapoi?

Cu siguranță voiam să vin la mare…

Metalist sub acoperire | Discriminarea rockerilor de către rockeri

Există o inchiziție neoficială a metalului, o congregație pentru puritatea doctrinei și un comitet de evaluare a cuantumului de TRV al multora dintre noi. Gruparea este mică, dar extrem de vocală și de veninoasă, iar unii și-au încercat colții și de subsemnatul. Probabil că nu sînt singurul pe care Ministerul Adevărăciunii în Metal îl lasă rece – încă de pe vremea cînd se erijaseră în poziția de arbiter metallorum niște pletoși veterani, dar cam țîfnoși, care ne aruncau flegme pentru că ascultăm black metal și nu prea ne pasă de Emerson, Lake & Palmer. De exemplu. Scuipătorii de venin dintre metaliști trăiesc și azi, din fericire prea puțin băgați în seamă și destinați uitării, abandonați chiar și de cei care cîndva au încercat să le fie prieteni. Pentru ei, dar și pentru rockerii nevinovați care le-au simțit vitriolul, am pregătit povestioarele de mai jos:

Era o zi nasoală de iarnă prin 2009, iar eu încă nu-mi revenisem din șocul veștii că aveam de condus o redacție de știri care încă nu exista, la Jurnal TV, în Chișinău. Eram un gras de circa 150 de kile, la costum gri fără cravată, ca Tsipras, și încă nu-i învățasem bine pe toți reporterii, dar reușisem să-i identific repede pe unicii responsabili cu unica emisiune în rusă de acolo. Era și greu tare, că dintre toți doar ei vorbeau numai rusește! Îi simpatizam pentru că erau profesioniști și responsabili, iar eu mă aflam de vreo cinci ani într-o misiune sacră de a deprinde cît mai bine limba lui Pușkin – probabil în onoarea campusului studențesc de fete din Iași unde am frînt mai multe inimioare decît nasturi de la sutiene. Probabil că asta nu trebuia să vă spun…

Mihai Ursu, 2009, Chișinău
Mihai Ursu, 2009, Chișinău

În fine. No, și cum alergam dinspre un breaking news către altul în ziua aia neprielnică oricărei forme de chef, dau nas în nas cu Sașa, producătorul frumoasei și talentatei rusoaice Iulia Feodorova. Purta o flaneluță de pensionar de la RADET, niște adidași ponosiți și cred că o pereche de blugi de culoare incertă, dar ștearsă. Dintre toți, el era singurul pentru care grijile păreau la fel de străine ca sărăcia de biserică, așa că mă duc să-l salut. Sașa scoate o pereche de căști din urechile care-i străjuiau capul cu început de chelie și-mi răspunde. Curiozitatea nu-mi dă pace:

– Ce asculți? Dă să văd…

– N-ai de unde ști… 

Sașa Curchin de la Jurnal TV, un mare metalist
Sașa Curchin de la Jurnal TV, un mare metalist

Mintea mea parșivă deja cocea o replică sarcastică, dureroasă ca o pustulă pe cale să erupă, despre cei cu puțină credință, care n-au habar că pot exista și români cu știință într-ale muzicii de la Răsărit, la zi cu discografia Lyube și DDT, Okudjava, Vîsoțki și Mark Bernes așa cum eram eu.

– No, zic, dă-mi oricum… 

Era Dimmu Borgir.

Cînd i-am recunoscut trupa, omul a dat ochii peste cap de mirare ca niște păcănele care-au plesnit un jackpot. Căci așa cum eu nu mă așteptam să-l prind pe Sașa în flagrant delict de black metal, nici el nu-și imagina că un burtos de la Vest pus mai-mare la știri și care o arde corporatist low-cost ar avea vreo legătură cu mișcarea underground din Iad. Iaca, stăteam față în față doi grăsani (unul mai umflat decît celălalt, respectiv eu), îmbrăcați unul ca un gabor în civil, altul ca un administrator de scară, din culturi diferite, angajați la o televiziune de știri, și nu doar că habar n-aveam că ambii sîntem metaliști – dar nici picați cu ceară nu ne-am fi imaginat una ca asta.

Și am meditat un pic atunci la ce rockeri eram cîndva și cum am ajuns să fim confundați tocmai noi cu șleahta de civili de care altădată ne era atîta sictir… Ăia care ne disprețuiau pentru plete, pentru blugii tăiați și pentru lipsa noastră de respect pentru popii lor obezi și pentru tradițiile lor cu dansatul găinii la nuntă sau la mort.

Mihai Ursu pe diploma de Bac
Mihai Ursu pe diploma de Bac

Nu am fost dintotdeauna un corporatist tuns regulamentar, ci din contră. Am fost roacker cam de pe cînd am constatat că-mi plac enorm gagicile. La 12 ani, ascultam Beatles, iar la 13 deja o dădusem pe heavy metal – Iron Maiden, Queensrÿche, oleacă de Judas Priest, o grămadă de Accept, Black Sabbath la orice serbare școlară, d-astea. La 14 ani, deja băgam binișor la chitară, depășisem etapa cu Electric Funeral și cu Nativity in Black, mă apucasem să compun piesele mele. La 15 ani, am apărut pe scenă pentru prima oară cu o trupă de punk-alternative de care nu mi-e rușine nici în ziua de azi, dar care mi se pare acum cam superficială pentru puterile mele intelectuale. La 17 ani, black metal respiram, mîncam și țineam în brațe. Eram chitarist la Eternal Mourning, una dintre primele trupe de black metal (dacă nu chiar prima) din România cu mesaj antireligios.

La admiterea în facultate, m-am prezentat îmbrăcat înțolit în negru și cu o mare cruce întoarsă atîrnată de gît, umbrită doar de pletele care-mi depășeau binișor linia umerilor – și am avut două probe orale înainte de testele scrise. Am intrat primul pe listă. Bucuria că merg la facultate a ținut cît o bere rece pe vreme de arșiță, mai exact pînă cînd am constatat că dacă pînă atunci avusesem bani puțini, de atunci aveam să fiu și mai sărăntoc, și mai fomist, cu și mai puțin timp pentru metal. Mi-a rămas doar să-mi exercit singura profesie din care mai exista o speranță să pot trăi, jurnalismul.

Apoi a venit primul internship ratat, la Monitorul de Iași. Era cam în perioada cu ultimele două mineriade, și alea ratate, ale lui Miron Cosma. Cu pleata încă în vînt, ca Luceafărul Huilei, am fost suficient de arogant să spun la o ședință de redacție că din gașca aia de 10 aspiranți doar eu și poate încă unul o să ajungem vreodată jurnaliști profesioniști. Toni Hrițac m-a pus pe liber cam după o săptămînă, însă acum, după 17 ani de la scena cu pricina, constat că doar eu am mai rămas în presă din toată trupa aia aliniată la instrucție de front într-o iarnă tulbure într-o țară de tranziție grea. Am ratat și următorul internship, la Radio Nord-Est din Iași, deși cînd l-am văzut pe Cristian Leonte că prezenta știrile cu plete mi-a mai crescut un pic inima. Mno, de pletele mele n-a fost loc nici acolo. Și atunci i-am condamnat pe toți la moarte, iar pe mine la tunsoare.

Mihai Ursu în Irak
Mihai Ursu în Irak

Frizerul din Nicolina tremura cu mîna pe foarfece și m-a tot întrebat o jumătate de oră, ca la consiliere matrimonială, dacă-s sigur că vreau să mă despart de coama mea brutală. Probabil că mai luase bătaie de la vreun pletos care a regretat a doua zi o decizie radicală luată sub influența cine știe cărei poșirci ieftine și contrafăcute – cine poate ști? L-am liniștit, i-am cerut doar o șuviță amintire și am lăsat în urmă falnica mea pleată, jertfită pe altarul televiziunii. O lună mai tîrziu, eram reporter TV și prezentam prima mea emisiune. După un an și jumătate, eram corespondent Antena 1. Peste încă un an, reporter special la Prima TV, în București. Și de acolo, BBC, Euronews, Discovery și Russia Today parcă stăteau la pîndă să mă înșface și să mă paseze de la unii la alții.

N-am uitat însă de unde am pornit și cu siguranță nu mi-am șters metalul din inimă. Plecam cu căștile în urechi la filmări prin cine știe ce deșert unde pîndeau talibanii să ne ofere ceai, iar în ele puneam un Emperor, ca să mai atenueze cele două sute optzeci de catralioane de grade sub care ne coceam. Tresăream cînd vedeam pletoși pe stradă – iar la rockerițe aproape că-mi venea să mă pun în genunchi și să le rog să mă ia acasă. De la prima mea filmare în Sofia, țin minte doar afișul cu Ozzy Osbourne în concert la bulgari – la noi avea să vină abia peste încă șase ani. Din Kosovo, una dintre cele mai puternice amintiri este cu un tînăr căpitan care asculta Rammstein în timp ce-și pregătea armamentul pentru cafteală. Și dădea din cap. Metalul a fost mereu cu mine, precum Forța cu Obi-Wan. Chiar dacă nu mi-au ieșit socotelile să devin rock-star, prima mea opțiune de carieră.

https://www.youtube.com/watch?v=1QuBmnDZlLk

Așa că mă întristează enorm să văd acum rockeri de o vîrstă cu mine sau chiar ceva mai copți cum strîmbă din nas cînd văd mutre corporatiste ca a mea pe la concerte. Nu-s multe cazurile astea, fiindcă valorile fundamentale ale rockului sînt libertatea de exprimare și toleranța reciprocă. Lecții pe care cei mai mulți le-au deprins fără profesor. Noi îi invidiem, dar și îi felicităm pe cei care au reușit să își facă un rost în jurul muzicii și să trăiască visul rock’n’roll – sînt convins că toți rockerii sub acoperire de astăzi ar fi vrut să le calce pe urme. Știu că eu, de exemplu, arăt ca un contabil în cămășuța mea de in, dar mîna care se ridică acum cu o pereche de coarne e aceeași care acum 20 de ani cînta Ave Satan pe chitară, iar glasul care strigă acum Hail e același care în 1996 ținea backing vocals într-o formație de black metal. Și ca mine mai sînt sute, fiecare cu propria sa istorie și cu propria-i șuviță de pleată păstrată ca amintire. Și nicidecum mai puțin TRV, chiar dacă poartă țoale TRF. Ascunși prin birouri, plătindu-și taxele și ascultîndu-și superiorii ierarhici (asta e partea cea mai grea), dar visînd la marile concerte de altădată și la viitoarele festivaluri de pomină. Iar dacă-i vedeți prin public, pe lîngă voi, puteți să-i salutați și să-i luați în brațe ca pe niște frați care au avut o cale ceva mai lungă de străbătut pînă să ajungă acasă.