Tag Archives: chitara

VIDEO Test | Fii rock-star cu banii de alocație – Episodul al II-lea

Așa cum v-am promis, continuăm misiunea de explorare a magazinelor de instrumente muzicale, în căutarea adevărului despre chitarele accesibile ca preț și cu scopul declarat de a vă face staruri cu banii din alocația de stat. De data aceasta am testat limitele unui brand ceva mai puțin cunoscut, SoundSation, firmă care vă propune un Stratocaster pentru doar cinci alocații – vreo 90 de euro, la un calcul rapid. Am evaluat chitara împreună cu Alex, angajat al unui magazin de instrumente muzicale din București, și puteți vedea singuri cum s-a comportat Stratocasterul la stress, chin, pe clean și pe crunch, pe toate cele trei doze single coil din dotare.

Concluzia mea scrisă este că de 5 alocații un rocker începător primește mai mult decît s-ar aștepta. Instrumentul are sunet frumos și plin, iar solistica pe doza de neck poate înmuia inima oricărei dudui, chiar și pe cea a Angelei Merkel. Chiar dacă majoritatea componentelor sînt low-end, nu aveți de ce să vă plîngeți: e o chitară pe care se poate învăța, pe care se poate repeta acasă și pe care o poți lua cu tine pe scenă la spectacolul liceului. Neck-ul este surprinzător de abordabil, chiar și în pozițiile de sus, iar dacă mai stați un pic să îi bibiliți pe la action o să obțineți niște solo-uri amețitoare fără prea mare efort. Recomand cu căldură chitara asta pentru hard-rock, pentru heavy-metal (old school), pentru folk, blues și pentru alte genuri unde accentul pică nu pe gain și pe brutalitate, ci pe sentiment și pe expresie. E chiar ce trebuie pentru un pifan fără parale!

Așa cum scrie și la intrare, mi-am propus să găsesc opțiuni acceptabile pentru rockerii fără bani – așa cum am fost și eu cîndva – prin urmare putem discuta oricît despre superioritatea nu știu cărei doze sau despre avantajele tehnologiei bolt-on. De acord, limita de sus a rastelului oricărui instrumentist e dată doar de puterea sa de cumpărare. Oricine are bani își permite chitare fistichii, cu lucrături manuale și cu piese customizate. Treburile se complică atunci cînd ai la tine mai mult talent decît parale, iar degetele te mănîncă să cînți și n-ai pe ce. Cred că mulți dintre noi au trecut prin asemenea clipe…

SoundSation Stratocaster, o chitară acceptabilă pentru un rocker începător
SoundSation Stratocaster, o chitară acceptabilă pentru un rocker începător

 

În calitate oficială de dinozaur metalist care a compus black metal pe un Reghin acustic în anii 90, vă spun că sînt plăcut impresionat și de această chitară, care îi poate deschide calea spre succes unui tînăr rocker cu venituri mai modeste. Pus să aleg între SoundSation Stratocaster și Epiphone SG Special (instrumentul din primul episod), probabil că aș merge pe a doua variantă – dar să nu uităm că SG-ul e și mai scump cu vreo două sute de lei și diferența se simte. Dacă bugetul e de numai 90 de euro, Stratocasterul oferă suficient de banii ăștia. Vă asigur că, în urmă cu 20 de ani, am apărut în concerte cu instrumente mult mai puțin performante.

Recomandarea mea este ca atunci cînd vă luați instrumente din categoria entry-level să le acompaniați și de un tuner, pentru că uneori cheițele mai pot pierde tensiune. Nu uitați să vă îngrijiți chitara așa cum se cuvine – nu are importanță că a costat puțin, un instrument te tratează așa cum îl tratezi și tu. Dacă te porți frumos, repeți la el, îl cureți și îl reglezi periodic, o să te transforme în vedetă rock înainte să-ți dai seama. Dacă îl neglijezi, apoi să vezi tu ce penibil huiduit și împroșcat cu roșii din sală o să te trezești! Ia aminte, roackere, că Odin nu doarme…

VIDEO Test | Fii rock-star cu banii de alocație – Episodul I

Visezi să urci pe scenă în aclamațiile a mii de fani, dar buzunarele ți se par pustii? Stai liniștit, nu e cazul să te apuci de împărțit fluturași la metrou pe salariul minim, e suficient să iei alocația de stat pentru minori ca să îți asiguri startul în cariera de muzician. Avem dovada chiar aici, după ce am luat-o la pas prin magazinele de instrumente muzicale în căutarea celor mai accesibile chitare. Iar concluziile sînt îmbucurătoare: ajunge să pui deoparte alocațiile și, cu puțină bunăvoință din partea părinților, îți poți permite o chitară pe care să înveți, cu care să repeți la sală și, dacă știi cum să procedezi, chiar să apari într-un spectacol la serbarea liceului.

Epiphone Les Paul Special și Epiphone SG Special

 

Am stabilit ca unitate de măsură alocația de stat pentru copii, în valoare de 84 de lei la data scrierii acestui frumos articol și, pentru început, am probat două instrumente de la Epiphone. Unul costă vreo opt alocații, iar celălalt doar vreo șapte, însă de banii ăștia vă asigur că primiți niște scule mult mai bune decît cele care se găseau pe piață acum 20 de ani, la prețuri mult mai mari – cel puțin din perspectiva puterii de cumpărare de care dispunea pe atunci un adolescent. De exemplu, pentru primul meu Ibanez, luat în 1996, maică-mea a trebuit să vîndă un Fiat de marfă – și chiar dacă nu a spart toți banii pe chitara mea, o felie importantă din sumă s-a dus pe instrumentul luat second-hand de la un lăutar.

Epiphone SG Special Headstock

L-am rugat pe Octavian, angajat al unui magazin de instrumente muzicale unde am fost mereu primit cu amabilitate, să ne scoată din raft cele mai accesibile instrumente găsite pe stoc. Tînărul și talentatul chitarist ne-a propus un Epiphone SG Special, la 635 de lei nou-nouț, respectiv un Epiphone Les Paul Special, mai ieftin cu vreo 50 de lei. Puteți vedea și singuri din înregistrarea video cum s-au comportat instrumentele în mîinile măiastre ale chitaristului de profesie, iar ca să mă conving pe pielea mea că aceste chitare sînt prietenoase cu utilizatorii am pus și eu ghearele de urs la treabă. Oi fi cîntat eu mai ca o cizmă, dar am tras concluzia că pe cele două chitare chiar se poate lucra. Cu siguranță sînt instrumente mult mai bune decît cele pe care am învățat eu, decît cele pe care am făcut repetiții și chiar decît multe chitare pe care acum două decenii le-am avut pe scenă, în concert.

Recomandarea mea este, pentru cei care iau în calcul să debuteze în cariera de rock-star cu unul dintre cele două instrumente testate, să utilizeze SG-ul la solistică și versiunea Les Paul pentru ritm. Specificațiile tehnice ale chitarelor se regăsesc în prezentarea făcută de Octavian. Țin să menționez, însă, că modelul SG are KillPot™ switchLockTone™ Tune-O-Matic bridge, un humbucker 650R la neck și un altul 700T la bridge. Ambele doze sînt dinamită și se regăsesc în aceeași configurație pe modelul Les Paul Special.

Mihai Ursu și Octavian

Misiunea noastră de a vă găsi chitare accesibile la o calitate decentă nu se încheie aici, vă pot dezvălui că în episodul următor veți putea examina un Stratocaster la numai cinci alocații și o să puteți admira calitățile sale într-un alt video – cu sunet chiar ceva mai bun decît la filmarea de mai sus. Rămîneți tunați și adunați, că n-o să regretați!

Poezie curată blogul ăsta…

Ghidul chitaristului rătăcitor prin magazinele de instrumente

Ați avut vreodată senzația că sînteți rudele sărace de la țară venite în vizită la mătușa cu bani de la Capitală? Nu e neapărat să proveniți de la coada vacii și nici măcar din mediul rural ca să vă încerce acel sentiment că aveți cizmele murdare de noroi, glod sub unghii și nădragii pătați, că vă put picioarele și că vorbiți cu accent de la țară amestecat cu damf de ceapă și țuică de cazan într-o societate de dame simandicoase, că vă săgetează priviri de cianură ca atunci cînd ați păși cu stîrlicii tăvăliți prin glod pe niște persane care au costat cît neam din neamul vostru nu o să cîștige vreodată și că, dacă atingeți vreun odor de prin palatul de cleștar unde sînteți doar tolerați din obligație, sigur o să-l stricați sau o să-l contaminați cu microorganisme numai de țărani purtate. Ca să vă simțiți ultima găină din GOSTAT, nu trebuie să vă faceți mutație în localitatea Flămînzi, din județul Botoșani, iar după un stagiu de un cincinal pe ogor să reveniți printre călcătorii de asfalt: e suficient să treceți pragul unor anumite magazine de instrumente muzicale din Capitală. Pasiunea mea pentru rock și metal mi-a sărăcit deja neamul cu o sumă suficientă pentru o mașină circulabilă la mîna a doua, dar asta nu mă scutește, în anumite magazine, de senzația că-s un boiernaș de provincie care a întîrziat cu peșcheșul la marii dregători atunci cînd încerc să intru în vorbă cu auguștii păzitori ai comorilor din templul Caliopei… Iată cîteva pățanii recente și, ca să nu par hater, nu o să dau deocamdată numele firmelor. Și tot pentru că nu-s hater, o să vă zic și de două magazine unde staff-ul s-a purtat exemplar cu mine de fiecare dată.

BC Rich Beast
BC Rich Beast

Așa nu!

Magazinul 1 – era vara lui 2014, în centrul Capitalei, zonă de lux, iar un BC Rich Beast atîrnă apetisant în vitrină. Prin celebrii deja ani 90, aveam fantezii cu chitara asta mai des decît aveam cu Jenna Jameson. Acum, la 20 și ceva de ani de cînd făceam foamea pe la festivaluri și salivam după instrumentele rockerilor mai înstăriți, am constatat că mă ține buzunarul să îmi permit și eu un BC Rich numai al meu, așa că îndrăznesc să intru. Un cumătru la vreo 45-50 de primăveri se autosesizează de existența mea mizeră după cîteva minute în care mă holbam ca flămîndu-n galantar la instrumente și mă abordează cu grația unui măcelar la prima întîlnire cu vițelul de tăiat.

– Da, domnu’, ce putem face pentru dumneavoastră?

– Uite, vreau și eu să probez BC Rich-ul ăsta satanic și brutal pe care mi-l doresc din adolescență.

– Eeeei, BC Rich! Nu vrei matale uite colea un Les Paul cu chip lăutăresc care sună cristal?

– Da, n-arată rău, dar vreau să vedem BC Rich-ul, că nu costă decît un sfert din prețul lui Les Paul și eu de atîta am bani.

– Hai, totuși, să probezi Les Paul-ul, măcar să vezi cum se simte!

Sigur, să-i fac hatîrul jupînului, că doar a lui e prăvălia. Probez Les Paul-ul.

Gibson Les Paul
Gibson Les Paul

– Cum e? Ha? Nu-i așa că se aude meserie?

– Da, zic printre dinți, sculă de chitară, n-am ce zice, dar acum să o vedem pe aia a mea din vis!

– Face 2500 de euro?

– I-o face, dar nu-i am! Hai să probez și BC Rich-ul, pe ăla mi-l permit, că poate-l și cumpăr azi cu banii jos!

– Mai na, totuși, un Les Paul!

Dacă te prinde un nebun la înghesuială, zici ca el pînă te lasă în pace. Înțelepciune de moldovean trăit multă vreme printre străini. Îl probez și pe ăla.

– La 2000 de euro, e pomană. Ce zici?

– Senzațional, dar nu-mi trebuie. Nene, matale pricepi că eu vreau să probez un BC Rich, că e visul meu din liceu să pun mîna pe chitara asta înainte să crăp?

– Ia-ți-l, dar n-o să-ți placă, zice deținătorul adevărului despre BC Rich cu un oftat de dezamăgire că n-a reușit să educe un țăran. Se îndură, mi-l dă să-l probez de parcă mi-ar fi făcut o pomană, îl las la loc în galantarul cu chitare și plec jurînd că n-o să-l iau nici dacă mi-l dă pe degeaba.

Magazinul 2 – tot central, tot zonă frumoasă, ditai șandramaua, iarna lui 2014. Văzusem la ei pe site niște Jackson-uri care îmi stîrneau fanteziile cele mai fierbinți de vedetă rock. Ai Jackson, deci contezi, asta e filosofia metalistă! Cu contul proaspăt alimentat de contabilitate, îmi iau inima în dinți și intru. Niște rockozauri de vreo 25 de ani shredderesc la cîte o chitară de zici că-i așteaptă la Wacken în următorul sfert de oră, vreo doi alții se plimbă cu expresia amicală a unui SS-Sturmbannführer aflat în inspecție printre barăcile de la Auschwitz, eu mă simt ca un intrus și ca un englez la New York în țoalele mele de contabil CAP picat printre pletoși cu tricouri TRVE și mă cam timorez după primii cinci pași. Dar îmi rememorez pe loc adolescența black metal petrecută pe scenele patriei și adun suficient curaj încît să avansez către secțiunea cu Jackson-uri.

– Hîhîm! Bună ziua… Uite, vreau și eu să văd Warrior-ul ăla din perete, dacă-l aveți și cu Floyd Rose.

– Mda. Nu-l avem cu Floyd Rose. (privire de protoiereu la care a venit un popă debutant cu prea puțină șpagă ca să fie vrednic de o parohie)

Jackson Kelly
Jackson Kelly

– Atunci un Randy Rhoads, poate?

– Da, din ăla avem – dă ochii peste cap de parcă i-aș fi aflat PIN-ul de la cardul pentru leafă și parola de la site-ul porno preferat.

– Dacă s-ar putea, aș vrea să-l probez, mai îngaim eu, aproape rușinat că-s pe cale să las un salariu de-al maică-mii în magazinul lor, ca să-mi îndeplinesc un vis din adolescență.

Cu ochii dați peste cap și cu mimica entuziastă pe care o avea și fosta mea nevastă atunci cînd îi propuneam să curețe cartofi, îmi dă un Randy pe mînă. Mă pun pe un scaun incomod ca starea mea sufletească din acel moment și încep să probez instrumentul, constat că mi-e greu să-l țin pe genunchi, să cer un strap deja mi-era teamă, ce să fac, ce să fac… Îndrăznesc să glăsui:

– Cu asta nu mă înțeleg. Poți să-mi dai un Kelly? Cu Floyd, evident…

Mi-l aduce și dispare după un colț ca să-și dea coate cu un alt rockozaur, despre care estimez rapid că era cel mult în grupa mijlocie pe cînd Eternal Mourning evolua pe scena de la Top T, în 1996. Chitara e acordată și dezacordată în aceași timp, în sensul că e cu vreun semiton mai jos decît acordajul standard, însă nici o coardă nu e, de fapt, pe notă – sau pe bemol, mai exact. O acordez tot eu, o probez, anunț verdictul!

– O iau. Puneți-o în gig bag și hai s-o achit!

– Păi n-are gig bag.

– Și pe site de ce zice că are?

– Nu mai avem. Le-am terminat. Cumpără lumea Kelly multe zilele astea.

– E iarnă, prietene, ninge, cum vrei să plec cu chitara de aici?

– Poate într-un hard case…. (către un coleg) Mai avem hard case de Kelly? (către mine) Da, mai avem. 500 de lei!

Tac, invoc zeii din Asgard să-mi dea putere ca să nu ucid pe nimeni, plătesc, adun chitara în cutie, dar nu ajung nici în stradă cu ea că se rupe mînerul de la hard case. Spre marele meu bulan că s-a rupt cît încă eram în magazin – pentru că mi l-au schimbat pe loc fără comentarii. Dacă se rupea în stradă, tare mi-e că așa rămîneam cu el așa, pocinog. Oricum, de la ăia nici pene nu-mi mai cumpăr, asta să fie clar.

Pedala de expresie
Pedala de expresie

Magazinul 3 – tot în centrul Bucureștiului, vara lui 2015. Am nevoie de o pedală de expresie pentru un Digitech și, să vezi chestie, nu mai știu de unde cumpărasem efectul prin 2012. Tanti Roza la rockeri se numește Floyd Roza! O iau la pas pe acolo pe unde știam că era prăvălia și văd o firmă care parcă aducea cu aia de unde-mi luasem procesorul. Cioc-cioc, hai să intrăm – mă întîmpină un puștiulică de vreo 20 de anișori care pare de treabă, dar nicidecum pregătit să-mi facă față.

– Salut, o pedală de expresie ai pentru mine și pentru chitara mea?

– Păi nu aici, că aici-s clapele. Peste drum, unde ținem chitarele, acolo mergeți să întrebați.

Profit de faptul că mi s-a oferit și răspunsul la întrebarea “De ce a trecut Ursu strada?” și traversez la chitare. Acolo, un nene în puloveraș gri supervizează un rockozaur care bagă ceva preclasic pe distorsiune la un PRS. Bagă bine, prind curaj.

– Salut, uite, mi-ar trebui o pedală…

– Peste drum, la clape! 

– Păi de la clape aici m-au trimis. E pentru un Digitech de chitară.

– Da, da! La clape.

Trec strada la clape din nou, puștiul pe cît de amabil, pe atît de nepregătit, ridică din umeri și aruncă prosopul, după ce-mi prezintă vreo trei pedale de cîte 350 de lei, de care nu-i sigur că merg la procesorul meu. Plec blestemîndu-mi zilele.

Așa da!

Magazinul 4 – gard în gard cu magazinul trei. Mă uit la siglă și îndată îmi aduc aminte. De acolo luasem Digitech-ul, un butic de familie unde abia ai loc să calci de instrumente. Înăuntru, trei rockeri din trei generații diferite au treabă deja cu alți clienți, dar unul își face timp pentru mine.

– Pedală? Da, avem, dar să veniți cu efectul, ca să-i facem proba, să nu dați banii degeaba. Uite pedala, e aici, numai să ne asigurăm că-s compatibile. Costă 120 și ceva de lei.

– A, da? Așa era de simplu? Hai că vin eu zilele următoare, mersi!

– Nu plecați încă, haideți să vă arătăm o chitară Les Paul, acum ne-a venit un lot.

– Păi nu vreau să cumpăr chitară.

– Nici nu trebuie, vrem doar să ne spuneți cum vi se pare.

O iau, o zdrăngănesc, instrumentul sună brici și se simte meserie la mînă, are un action de nici nu-ți dai seama cît sînt de groase, de fapt, corzile. Pentru că-s d-alea groase.

Bravos, zic, mișto lucrare, cred că ar fi măcar o mie de euro dacă ar fi Gibson original.

– Nu e Gibson și e numai 900 de lei. Mulțumim că ați probat-o și ne bucurăm că v-a plăcut.

Ne-am strîns mîinile și ne-am despărțit cordial, așa cum e normal să meargă treburile. Iar la băieții ăștia vă asigur că o să revin  imediat ce am bani și timp, cu mare drag!

Magazinul 5 – în fine, ăsta e mai prin Rahova, dar tot un butic mic și simpatic este. Nu vă mai plictisesc cu istoriile de acolo, că i-am călcat deja pragul de prea multe ori. Cert e că personalul e amabil și răbdător, îți oferă sfaturi dacă ești mai neștiutor, îți recomandă produse dacă ești în dubii și te lasă să probezi tot ce-ți trece prin cap. Singurul meu regret față de rockerii ăștia simpatici este că, atunci cînd am cheltuit bani mai mulți pe instrumente, i-am lăsat pe la ăia cu atitudine infectă față de clienți. Dar o să remediez problema asta cu prima ocazie cînd o să mai arunc niște bani pe o chitară.

O să mă abțin să dau numele magazinelor pe care le-am lăudat, tocmai ca să nu pară că am făcut o șpagă cu ei. Dacă chiar vă interesează unde vă puteți lăsa banii pe instrumente și accesorii fără regrete, scrieți-mi un mesaj pe Facebook și vă îndrum personal.