Tag Archives: amintiri

Vaslui Pride | De ce a fost mișto să cresc în județul Vaslui

Am crescut în Vaslui în anii 80 și 90, atunci cînd se îngînau dictatura cu libertatea. Dar am avut o copilărie frumoasă și o adolescență plină de acțiune, iar o mare contribuție la acest șir de amintiri o are județul Vaslui, el însuși un personaj. Acuși se fac 20 de ani de cînd am plecat, dar tot n-a fost greu să scot din cap 10 motive pentru care copilăria și adolescența în Vaslui sînt memorabile. Cel puțin copilăria și adolescența mea.

Secu de altădată
Secu de altădată

1. Pentru că Secu

Ăsta e numele de alint pentru temuta Securitate din vremea lui Ceaușescu, însă rockerii vasluieni iubesc moștenirea poliției politice din vremea comunismului. În fața clădirii unde a activat temuta inchiziție de stat se află un parc, iar de peste două decenii acolo și-au stabilit cartierul general metaliștii din orașul lui Constantin Tănase. Cum în anii 90 nu exista Facebook – iar în România abia dacă se auzise de internet – noi acolo socializam, acolo ne consumam berile și supărările, acolo făceam schimb de bancuri sau de melodii și le pasam țigări pe șest soldaților în termen care făceau de planton la Poliția Județeană, organul ce a preluat clădirea fostei Securități.

Revista Secu, glasul rockerilor vasluieni nouăzeciști
Revista Secu, glasul rockerilor vasluieni nouăzeciști

Chiar și în vremurile moderne, pletoșii încă se adună pe băncile care între timp au înlocuit lemnele putrezite de acum 20 de ani ca să cînte la chitară, să bea bere și să vrăjească gagici. De fapt, dacă aș fi prin Vaslui și mi-aș pierde toate numerele de telefon din agendă și n-aș mai ști cum să îmi caut vechii tovarăși, ar fi suficient să mă duc la Secu după ora 18, pentru că în 15 minute sigur apare vreunul cu o doză rece.

Secu astăzi
Secu astăzi

2. Talpa, sportul și turismul fortifiază organismul

Vasluiul în care am crescut avea două, cel mult trei linii de autobuz, însă era mai eficient să mergi pe jos decît să aștepți hardughiile ruginite care oricum aveau traseu de la gară pînă la Spitalul Județean – hai să spunem cît de la Victoriei la Unirii. Autobuzele apăreau atît de greu, încît aproape nimeni nu le folosea. Asta ne-a dezvoltat tuturor abilitatea de a merge pe jos cu viteza luminii. De altfel, chiar și în vremurile de azi am colegi cărora le e greu să țină pasul cu mine la un marș forțat de o oră. Compasul de Vaslui este rapid și eficient, cadența sa e de mitralieră nemțească. Am început să folosesc transportul în comun doar la facultate, în Iași, unde nu rezistau pantofii la atîta kilometraj cît aș fi putut să bag pedestru. Însă chiar și atunci nu mă dădeam înapoi de la o plimbare romantică noaptea pe jos, din Tudor pînă în Pușkin și retur.

Arteziana de la Teatru
Arteziana de la Teatru

3. Peste tot, doar oameni importanți

Comunitatea era mică, dar angrenajul local de instituții, de relații și de interese consuma resurse umane ca în orice alt oraș, prin urmare făcea ca orice om care-ți ieșea în cale să conteze într-un fel sau în altul. Avantajul? Nu trebuia să aștepți o audiență trei luni la rînd, era suficient să ieși prin oraș, că te întîlneai cu omul de care aveai nevoie. Dezavantajul? Nu puteai chiuli la o bere pe centru fără să te găsească șeful, proful sau ăl bătrîn. În cel mai bun caz, un vecin. Și trebuia să fii respectuos cu toată lumea. Excentricul cu păr vîlvoi de la blocul vecin? E responsabil cu activitățile culturale la Casa Armatei, vezi că s-ar putea să ai nevoie de el pentru o sală de repetiție. Mai bine salută-l! Tipul care stă la rînd în fața ta? E secretar la primărie, poți să-i spui de spațiu pentru un festival și poate rezolvă și cazarea trupelor. Patronul de la buticul din centru? E poet, vedetă locală, așa că poartă-te cu respect cînd cumperi de la magazinul lui țigări la bucată. Cum să vă explic? Dacă Vasluiul era America, am fi dat nas în nas cu ministrul apărării, cu secretarul de stat și cu purtătorul de cuvînt al Casei Albe în fiecare zi – iar cu Obama cel puțin o dată în viață.

Pădurea Paiu, cu vedere la Vaslui
Pădurea Paiu, cu vedere la Vaslui

4. Pădurea, decadența supremă

Vaslui ar fi însemnat în cumană “rîul care curge printre păduri” – e corect, din punct de vedere geografic, pentru că județul nostru avea păduri cu nemiluita și are încă vreo cîteva ape curgătoare, unele mai zdravene și altele mai leșinate ca debit. Dar în pădurile alea, unde puteai ajunge din centru cu pasul în 30 de minute, totul devenea o aventură. Înainte de adolescență, mă rătăceam prin ele cu frate-miu mai mic și aveam impresia că sîntem indienii lui Winnettou la vînătoare de fețe palide. Dacă dădeam de un rîuleț cît de mic, ne teleportam în mintea noastră prin jungla Amazonului – niște conchistadori sau exploratori gata de noi fapte eroice. În adolescență, tot la pădure mergeam cu gagicile noastre metaliste, cu grătarul și casetofoanele cu black metal, ca să încingem petreceri printre copaci cu umbre de balauri pînă la două noaptea. Urlam ca toate dihăniile, goleam damigenele și tăvăleam mîndruțele – pe alea care voiau să participe la tăvăleală. Iar de la civilizație la sălbăticie în stare absolută erau zece pași în total și, cînd reveneam pe asfalt, ne recăpătam chipurile de oameni, mergeam acasă și învățam pentru corigența la fizică.

Dealul Ciomaga
Dealul Ciomaga

5. Mălușteni sau numele unui Humulești ce n-a devenit niciodată mainstream

Rachiul necruțător produs cu rigoare militară de tanti Mitrița și de unchiul Costică, tractorist fruntaș în retragere, amintirea pechinezului Tarzan care ne auzea mașina încă înainte să depășească semnul de intrare în localitate, dealurile acoperite cu lanuri de cînepă în anii lui Ceaușescu cel tiran, Bulia, mamaia Vasilica, mamaia Nastasia și moș Mitică Ursu – ambii moși cu povești de nespus despre frontul de est – scheletul mamutului descoperit acum vreun secol și ceva prin cele maluri ale Românesei, popa bețiv care nu ne-a lăsat să-i tragem clopotele lui Ceaușescu în decembrie 1989, primul meu motan Tomiță pe care l-a omorît Milică, bețivul ce apoi și-a înjunghiat fatal și propriul frate, al doilea motan al meu Tomiță, pe care l-am răpit cu Dacia și l-am dus la Vaslui, balta de la Chiștele – nume care presupun că însemna “izvoare” în aceeași limbă cumană, crustaceele din malurile de nisip tot de la Chiștele, mormintele comune și nemarcate ale soldaților germani căzuți în bătăliile din vara lui 1944, personaje precum Costică Bărgheru și Vovîlă, Afrodița și fina Caliopia, Șîpoțanca sau Mustăcioasa, moș Cochin – veteranul de război care mereu trăgea după el o capră – pădurea Sturzii și releul DRTV, puntea de pe drumul spre Mînzătești din care nu mai rămăseseră decît două șine de fier și peste care tata Urs a trecut cu Dacia la marea precizie, poteca de nisip fierbinte pînă la fîntîna de la plopi, una cu o roată cît întregul Univers, de unde se revărsa cea mai rece și mai bună apă din lume sau chiar din județ, corcodușele coapte din pomul de la bucătăria unde a stat Mămuța pînă să moară, bobul verde halit direct din păstaie și nucul la rădăcina căruia am săpat o săptămînă, convins că descopăr cel puțin o comoară, poate două, și luminile Vasluiului noaptea, la orizont, cînd ne întorceam de la țară, și care erau semnul că am ajuns acasă. Nu în ultimul rînd, Revoluția din 1989, care m-a prins în fața televizorului alb-negru, unul dintre cele trei care se găseau în toată comuna, și unde am mirosit pentru prima oară libertatea. La țară, la Mălușteni, județul Vaslui.

Rezervația Paleontologică Mălușteni
Rezervația Paleontologică Mălușteni

6. Casa de Cultură “Constantin Tănase”

Aia unde am apărut prima oară pe scenă, ca actor într-o trupă de amatori, și unde am revenit cîțiva ani mai tîrziu în calitate de chitarist black metal, unde eu și băieții mei am organizat prima ediție a unui festival vasluian de metal, în 1996, sala aia despre care Televiziunea Vaslui a spus că rockerii mei au devastat-o fiindcă la festival n-au stat pe scaune să aplaude, ci au sărit ca animalele să dea din cap. Casa de Cultură unde Rășcanu era Dumnezeu – iar noi îl detestam pe Dumnezeu încă de pe atunci, dar Rășcanu avea mai multe puteri, printre care și pe cea de a ne oferi sau nu o sală de repetiție. Acolo am fost la primul meu concert de rock, cu marea formație Compact, iar cînd nu erau concerte de rock mergeam cu Octav la piese de teatru pentru copii și făceam mișto ca niște ordinari fără sentimente. În subsolul Casei de Cultură am repetat pentru prima oară cu o trupă, Tombstone, și tot acolo am dat primul meu interviu în calitate de chitarist de metal, pentru aceeași televiziune din Vaslui. La Casa de Cultură aveam mereu acces VIP în backstage, ori de cîte ori venea cîte o trupă importantă de la București – fie că era Divertis, fie că era Abigail. Și tot pe scena aia a spus Octav al nostru “F*ck Jesus Christ” de ziua creștinilor, că ne-au scos jandarmii cu escortă din clădire, ca să nu fim linșați de evlavioși.

Viitori fani Eternal Mourning, adunați pe treptele Casei de Cultură
Viitori fani Eternal Mourning, adunați pe treptele Casei de Cultură

7. Casa Pionierilor și moș Didilescu

Unde am învățat eu prima oară să chinuiesc pisici – că aia nu se putea chema cîntat la vioară – dar unde am deprins cele dintîi elemente de teorie muzicală, lucruri care și azi mi-au rămas în cap. De la moș Didilescu am recrutat prima și singura noastră violonistă, pe Violeta, iar ca să-i intru în grații am frecventat din nou cursurile de cîntece patriotice ale ansamblului “Izvorașul”, cu chitara Reghin din dotare. În aceeași Casă a Pionierilor, dar la cursul lui Ion Chiriac, am luat cele mai utile cursuri de prostit femei sentimentale, sub forma unor lecții de chitară-folk. Mai știu și acum cam jumătate din repertoriul ce avea să se dovedească extrem de util prin facultate. Acolo am făcut primul meu – și ultimul – model de avion, dintr-o baghetă de balsa și un carton tăiat dintr-o foaie gata pregătită pentru așa ceva. Dacă știu oleacă de muzică și dacă am putut învăța să bag metale la chitară, toate astea se datorează în mare măsură Casei Pionierilor – acum o ruină – lui moș Didilescu și lui Ion Chiriac…

Fosta Casă a Pionierilor din Vaslui
Fosta Casă a Pionierilor din Vaslui

8. Județul Iași

Pentru noi, vasluienii, cea mai apropiată capitală este Iașul – și îl articulăm hotărît așa, Iașul, nu Iașiul, cum fac bucureștenii. Acolo ne rezolvam problemele, acolo ne cumpăram țoalele și instrumentele muzicale, acolo mergeam la sală să repetăm. Vasluiul și Iașul au fiecare un parc numit Copou, iar asta ne apropie și mai tare – în special dacă ținem cont că pe Copoul din Vaslui se găsește cel mai tare liceu din județ, LMK, iar pe Copoul din Iași e cea mai veche și cea mai tare universitate din țară, Universitatea “Al. I. Cuza”. Și toți adolescenții vasluieni preocupați de carte numărau minutele pînă aveau să ajungă studenți la Cuza. Idealul meu în carieră era să devin avocat în Iași – nimic mai mult – și nu mi-am pus problema să ajung jurnalist TV în București pînă cînd o gagică frumoasă și deșteaptă foc nu mi-a zis că talentul meu trebuie să meargă la Capitală, că acolo-i de el. No, săru-mîna pentru sfat… Dar și sfatul ăsta l-am primit tot la Iași.

Copoul din Vaslui
Copoul din Vaslui

9. Școala Generală Nr. 5 Vaslui și Grădinița 15

Sînt copil de cadre didactice, așa că verile și vacanțele copilăriei mele aveau ca decor tot grădinițele și școlile. Părinții mai aveau activitate peste vară, iar eu acasă n-aveam program la televizor decît două ore pe zi. Așa că pentru mine școlile se transformau vara în locuri de joacă prietenoase și toride, în parcuri de distracție printre cărți și laboratoare. Tabla devenea un șevalet pe care puteam desena tot ce-mi trecea prin minte fără teamă de represalii, coridoarele se converteau în piste de curse și în curtea școlii mă dădeam cu bicicletele găsite prin sala de sport pustie. Profesorii care din septembrie și pînă în iunie vegheau la disciplină și la ordine acum priveau cu indulgență cum ne hlizim și ne hăhăim ca toți dracii în groapa de nisip de lîngă țîșnitoarea cu apă. Pentru mine, școala e un loc drag, cu amintiri frumoase, nicidecum un cimitir al copilăriei și al adolescenței. Mă întristam puțin toamna, cînd locul meu de joacă de peste vară era invadat de alți copii și dintr-o dată reintra în vigoare legea stricteții. Însă știam că vara următoare toți o să plece la țară și o să redevin stăpînul coridoarelor pustii și al sălilor de clasă părăsite.

1918212_111110456011_613609_n

10. Biblioteca “Nicolae Milescu Spătarul”

Pentru că nicăieri în lume și nici măcar în Vaslui nu puteai agăța mai bine decît la sala de lectură a Bibliotecii Județene. Am fost de mic un împătimit al cărților, dar ochii mi s-au deschis cu adevărat atunci cînd am constatat ce intelectuale frumoase își fac veacul pe băncile scorojite ale bătrînei biblioteci. A existat o perioadă în adolescența mea cînd rockerii de la Secu mai aveau puțin și mă declarau dispărut la poliție – că și așa era aproape – întrucît pașii mei se îndreptau mai des către sala de lectură. Aveam și tactica mea: mă poziționam în spatele gagicii pe care voiam să o cuceresc, îi observam cartea de pe masă și încercam să rememorez tot ce știam despre autor și despre opera lui. Iar cînd tipa ieșea la țigară – că se fuma pe hol – hop și eu ca un cavaler, să-i ofer un foc pentru țigară și conversație pentru sufletul ei frămîntat de întrebări existențiale. A fost o perioadă crucială pentru restul vieții mele, pentru că nici acum nu-s în stare să agăț o femeie la club sau într-un bar cu muzică prea tare, ostilă discuțiilor. Singurul meu atu ca să impresionez o femeie este conversația inteligentă și biblioteca s-a dovedit cel mai propice teren pentru amorurile mele precoce și culturnice.

Biblioteca Județeană "Nicolae Milescu Spătarul" Vaslui
Biblioteca Județeană “Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui

Așadar, vedeți că n-a fost tocmai rău să cresc în județul Vaslui. Și, judecînd după parcursul meu profesional, mai să zici că mi-a prins bine educația de acolo. Spre dezamăgirea multora, probabil…

Percepție distorsionată | O neînțelegere contondentă în underground

Iulie 1998, Casa de Cultură “Constantin Tănase” din Vaslui

Într-o sala de repetiție de la subsol tăcerea e spartă de răgetele unui disperat chitit să-mi spargă mecla pletoasă.

– Bă, te omor! Urlați aici ca animalele, n-aveți nici o treabă cu muzica, habar n-aveți să cîntați! Să nu vă mai prind pe aici, că vă rup picioarele!

– Cine ești tu, nene? Eu nu repet aici, am venit să iau un distors…

– Iei pumni în bot dacă mai comentezi! Nu pot să le predau copiilor electronică din cauza voastră. Trupa voastră e de căcat!

– Dar eu nu repet aici, eu am venit doar să iau distorsul ăsta…

– Lasă că știu eu, nu mă duci tu de nas! Să te ia mama dracului! Chem paza, vorbesc eu cu Rășcanu să nu mai calci pe aici, nenorocitul dracului!

Viitori fani Eternal Mourning, adunați pe treptele Casei de Cultură
Viitori fani Eternal Mourning, adunați pe treptele Casei de Cultură

Martie 1995, Vaslui, casa unui lăutar din Crucea Gării

– Se pricepe la chitară băiatul dumneavoastră, domnu’ Ursu! E bine că-i luați distorsul ăsta, dacă vrea să cînte rock. Ce-i place? AC/DC? Led Zeppelin? Voltaj?

– Ei, nu știu eu ce-s trupele alea, eu ascult ABBA și Boney M. Cum spuneați că se cheamă efectul? Pare cam călărit, așa. Sigur merge?

– Boss Heavy Metal 5. Ia dați-l băiatului să facă o probă… Dacă-i place, vi-l dau cu 500 de mii, dom’ profesor, că m-ați învățat matematică!

Mihai Ursu, pe vremea cînd nu avea încă distors
Mihai Ursu, pe vremea cînd nu avea încă distors

Februarie 1994, tot Vaslui, acasă la Horațiu, rocker electronist

– Mișto efectul ăsta lipit de tine pe un cablaj, băi Horațiu, dar nu-i poți da un pic mai multe cojones? Parcă sună a Queen…

– Ci vrei, uăi Mișu? L-am făcut din niște tranzistori și doi condensatori, două potențiometre și un integrat, special ca să sune ca la Brian May, că io-s fan Queen. Uite, scrie și pe tricou! Da’ ce-ți trebuie ție efect mai supărat pentru punk alternativ ce cînți tu acuma?

– E posibil să vreau ceva mai nervos. Tot mă întreabă Octav dacă nu mă bag din nou cu el să facem o trupă de black metal. Eternal nu-știu-cum vrea să-i zică. Mai văd dacă mă combin.

– Încearcă pe la lăutarii ăia din Crucea Gării, că sigur au o pedală de măritat. Eu atîta am putut, din ce-am învățat la cercul de electronică…

6660_111095701011_7533182_n
Mihai Ursu și Adriana, imediat după Top T 1996

Septembrie 1997, Vaslui, pe la Secu

– Uăi Mișu, felicitări pentru ce-ați făcut la festival cu Eternal Mourning. Auzi, voi acuma nu cumva repetați în Iași, la Oliver?

– Da, că aici în Vaslui n-avem unde și acolo mai dăm într-o tobă ca oamenii, avem un procesor oleacă mai acătării…

– Păi nu-mi împrumuți mie pedala ta de distors, dacă tot ai la studio? Vreau și eu să-mi fac trupă de grindcore și n-am efect. Bine că avem sală la Casa de Cultură, s-a îndurat Rășcanu să ne dea o gheretă la subsol.

– Bine, dudă! Na-ți-l, da’ să ai grijă de el, că-l vreau înapoi. Baftă la repetiții!

Mihai Ursu și Mike Bulai (Eternal Mourning), înainte de facultate
Mihai Ursu și Mike Bulai (Eternal Mourning), înainte de facultate

Noiembrie 1988, Cercul de electronică de la Casa de Cultură

– Tata Urs, ce de diplome la electronică ai adunat pe pereții ăștia! Ale tale-s?

– Unele-s ale mele, măi Mihăiță, altele-s ale elevilor de la Cercul de electronică… Ia vezi pe ce pui mîna, că unele-s sub tensiune și curentează!

– Și i-ai învățat tu să facă aparate electronice pe copii?

– Da, Mihăiță, dar acuma tocmai strîng catrafusele de aci, că m-am săturat. Să predea cine o mai vrea electronică, mie mi-a ajuns! Hai, că avem serbare la școală și după aia mergem la țară…

Gabriel Ursu și Mihai Ursu în Epoca de Aur
Gabriel Ursu și Mihai Ursu în Epoca de Aur

Iulie 1998, Vaslui, pe la Teatrul de Vară

– Uăi dudă, eu plec la facultate și mi-aș cam lua distorsul înapoi, să mai repet la el în cămin.

– Da, uăi Mișu! Na cheia de la sală, e în subsolul ăla unde ați avut și voi studio prin 1993, cu Tombstone. Te descurci?

– Stai fără grijă, ce mi s-ar putea întîmpla?

Arta cere sacrificii
Arta cere sacrificii…

Amintiri din Cretacic | Tobe din piele de oaie, chitare improvizate și alte repetiții de coșmar

Pe cînd se potcovea metalistul cu ținte făcute la strung, pe cînd minerii aveau abonament CFR pe ruta Petroșani-București, pe cînd Ion Iliescu era votat cu 90% în Vaslui iar blugii încă erau marfă de contrabandă, pe cînd Vama Veche era doar un sătuc de pescari și nu o trupă dubioasă pentru femei derutate, pe cînd homosexualitatea însemna pușcărie, pe cînd România nu era nici în NATO și nici în UE și pe cînd diriginții zeloși cu carnetul de partid încă în portofel se întreceau la tuns pletoșii din clasă, mișcarea underground din România ițea sfios cornițele prin lugubre săli de repetiție. Timizi și încă dezorientați, rockerii acelor timpuri de tranziție încercau din răsputeri să se facă auziți prin noianul sufocant de concerte cu Angela Similea și Marius Țeicu ori cu Frații Pește și Surorile Mardare și căutau propria lor nișă printre dezertorii unui public în general fascinat de Lambada, Tomis Junior și Azur.

Chitara Hora by Reghin, instrument-standard pentru anii 90
Chitara Hora by Reghin, instrument-standard pentru anii 90

 

Să ai pe atunci instrumente reprezenta o provocare și o performanță, iar să obții accesul într-o sală de repetiție însemna să ai talent diplomatic demn de negociator ONU în Fîșia Gaza. Chitara vopsită în roz de la Reghin era standardul general, tobele Pionierul și Doina duduiau jalnic prin văgăunile unde vremelnic ne puteam aciua să repetăm, vocaliștii urlau de-și scuipau plămînii ca să se audă peste toată hărmălaia – căci nu toți aveam microfon și amp de voce – și așa mai departe. Am adunat, în rîndurile de mai jos, mărturiile unor veterani ai metalului din acele timpuri tulburi, ca să le fie spre aducere aminte roackerilor născuți după 1990, de la care vreau doar să priceapă că noi, asemenea lui Vodă Ștefan cel bagabont, petrecăreț și cam iute la descăpățînat dregători, am demarat un fenomen nu pentru moftul nostru individual, ci pentru urmașii urmașilor noștri.

Chitara Frankenstein și clapa-ascuțitoare

Pe băieții de la Dirty Shirt îi știe toată țara drept veseli și glumeți, dar o mare parte din haioșeala lor este dată de umorul negru al roackerului care a trebuit să îndure și să facă haz de necaz ca să-și conserve sănătatea mintală. Ca noi toți în vremea aia, trupeții de la granița cu recent destrămata Uniune Sovietică erau tineri și dornici să se exprime liber, după atîta amar de ani în care stafiile cenzurii de la Direcția pentru Cultură stăteau geană pe rockeri ca nu cumva să devieze de la doctrinele fundamentale ale marxism-leninismului. Moroșenii au exploatat însă la maximum moștenirea dezastruoasă lăsată de nea Nicu și au deturnat armele propagandei comuniste în slujba decadentului rock’n’roll.

Dirty Shirt în era noastră
Dirty Shirt în era noastră

“Prima mea trupă de rock a fost Neverland (din care făcea parte și Otto de la Legion) și țin minte și acum în ce condiții făceam repetiții atunci: pe mixerul și pe boxele Vermona rămase de la Casa Pionierilor (unde, de altfel, am cîntat în formația de copii încă de prin 1986), pe chitara electrică făcuta de tatăl lui Otto (în forma de coadă de vrabie, bineînțeles), cu pedala de distors făcuta după un model rusesc (fară nici un amp), cu bas Reghin, etc”, rememorează amuzat veteranul rocker vremurile în care Stolojan a naționalizat valuta

Piele de oaie? Nu, de potaie!

În dotare, Mihai mai avea o ascuțitoare de clapă Yamaha PSR 12 – care sigur a făcut furori odată cu transformarea FDSN în PDSR – și pe care a luat-o la finalul Epocii de Aur cu banii încasați din vînzarea unei mașini – pentru că instrumentele costau enorm în vremea aia, raportat la puterea de cumpărare a cetățenilor. Iar rockerii sînt tot cetățeni, în caz că existau dubii. După ce a trecut prin trupa Eclipse, Mihai a aterizat la Dirty Shirt și, dintr-o dată, orizonturile i s-au deschis. “Am trecut la next level: mixer rusesc, ultimul răcnet, boxe de bași și amp de putere hand made, prima pedală de fuz adevărată (rusească, evident), bas copie Hohner (Pali era un star cu basul ăla). Eu am trecut pe Casio (tot jucărie, dar ceva mai performantă).”

Dar lovitura cea mai grea era, cum altfel, să te trezești baterist. După regulile capitalismului, atunci îndeplineai toate criteriile să fii trecut în șomaj tehnic, pentru că lipsea obiectul muncii. Și nu mai era nea Nicu să te țină la producție pe stoc, cu scontări și decontări între fabrici și uzine, care au băgat țara în blocaj financiar. Tobele au prostul obicei să fie mari consumatoare de resurse: bețe și fețe, în special. “Cum nu găseai în comerț fețe de tobe, Mircea avea la premier o față din piele de cîine (luată de la ceva percuție tradițională). Suna mișto, doar ca era foarte sensibilă la temperatura și la umiditate. Abia spre sfîrsitul anilor 90 am reușit să facem repetiții în condiții decente, însă ambianța a fost mereu aceeași, atunci ca și acum: niște beri, chef de cîntat și de petrecut momente faine alături de colegii de trupă, care în timp au devenit prieteni…” – O dovadă în plus că poți scoate roackerii din underground, dar nu poți scoate underground-ul din roackeri!

Repetiția ca o terapie cu electroșocuri

În Capitală, frontul metalist a găsit niște aliați acolo unde nimeni nu se aștepta: la politicieni. Ce-i drept, bucureștenii au pornit cu alte avantaje în cariera de rock-star, așa cum rememorează Vlad Bușcă, actualmente basist la L.O.S.T. și dinozaur nouăzecist cam de-o seamă cu mine. În 1991, Vlad rupea corzile și spărgea timpanele în formația Tornado, de care pînă și eu am auzit. “Ca instrumente aveam mai toți chitare Reghin sau rusești, cel mult copii italienești gen Eko. Tobele Doina erau sfinte. De efecte nu prea era vorba, aveam distorsuri create din amplificările supra-saturate ale casetofoanelor, circuite integrate puse în cutii de seringi sau, cei mai norocosi, efecte rusești. Flanger-ul era foarte la modă pe atunci (nu știu dacă mai există acum). Evident că majoritatea efectelor curentau și prindeau diverse posturi de radio”, își aduce aminte Vlad. N-a fost singurul care a suferit șocuri electrice de la instrumente, dar ajungem și acolo imediat.

Abigail în 1994
Abigail în 1994

Sala de repetiție era însă o problemă. Băieții de la Tornado exersau pe la prieteni pe acasă, iar ca să înregistreze ceva au fost siliți să apeleze din nou la tehnologia căpătată de la vestiții savanți sovietici, iar primul contact cu invențiile americane a echivalat cu aterizarea extratereștrilor. “Aveam vreo două magnetofoane cu care înregistram din linie prin mixere rusesti. Cînd Andrei a reușit să își ia o stație Marshall adevărată, de 100W, eram toți foarte încîntați, pînă și Vlase de la ZOB a venit pe la noi pe la sală, să vadă cum sună”, povestește Vlad. Cu toate acestea, primul lor demo a fost tras în 1994, tot pe magnetofon.

Ia toba și fă-o de oaie!

Un an mai tîrziu, Vlad contribuia din greu la coeficientul național de mizantropie și depresie în ansamblul vocal-instrumental Abigail – și asta în condițiile în care Emil Constantinescu încă nu devenise președinte, Văcăroiu încă era premier, FNI și Caritas încă nu picaseră, iar Pasărea Colibri încă nu începuse să mă exaspereze pe la toate bairamele cu hipioate. Despre legătura intrinsecă și organică dintre doom-metal și oierit, urmașul baciului Bucur avea să primească o lecție neașteptată chiar în pragul unui mare eveniment rockeresc. “La prima repetiție din 1995, exact înainte de festivalul Top T, ne-am întîlnit la chitaristul Dragoș acasă, iar în curte era pusă la uscat o mare bucată de piele de oaie, despre care am aflat ulterior că era schimbul feței de tobă mare. Și, tot legat de toba mare, pe atunci se foloseau două tobe mari, nu apăruseră încă pedalele duble”, relatează veteranul basist.

Poză la întîmplare de la un festival nouăzecist
Poză la întîmplare de la un festival nouăzecist

Te faci frate cu creștin-democrații ca să ai unde repeta

Bătaie mare era și atunci pe scule, deși pe la jumătatea deceniului final din mileniul trecut instrumentele din afară au început să se infiltreze subversiv și pe la noi. De regulă, traseul lor avea trecut un popas obligatoriu prin ghearele vreunui lăutar sau, cu oleacă de baftă, prin mîinile unui rocker mai cu ștaif. Instrumentele făcute în garaj coexistau pașnic împreună cu cele de import. Odată ajunse în labele tale, însă, trebuia să le păzești ca pe sfintele odoare – care, la vremea respectivă, încă erau mai puține decît acum. “Eu am reușit să îmi cumpăr de la Doru Borobeică (Iris) un bass mișto Yamaha, atît de mișto încît după cîteva luni m-a întrebat dacă nu vreau să îi vînd înapoi dozele. Într-un final, am reușit să îl pierd în tramvai. Răzvan avea o chitara Flying-V hand made 100%, dar care suna foarte bine, și pe care o mai are și acum”, povestește Vlad Bușcă.

Spațiul imobiliar devenise deja ultima frontieră în București, așa că o sală de repetiții se putea combina tot mai greu. În special dacă n-aveai bani, iar în portofelele de metaliști se găsea cu precădere alizeu. Noroc de creștin-democrați, care i-au băgat la beci pe băieții de la Abigail, așa cum și comuniștii l-au băgat la beci pe Coposu. Nici nu bănuiau țărăniștii ce bombă cu ceas aveau sub pardoseală! “Cu ceva noroc am ajuns să repetam intr-un subsol pe Plevnei, în sediul PNȚ, împreună cu Returnless Path și cu Dies Irae parcă, unde eram în hîrtii ca făcînd parte din organizația de tineret. Astfel, am ajuns să cîntăm live la Teatrul Giulești la o convenție de-a lor, unde erau numai septuagenari, pe care i-am oripilat cu cover-uri de genul Hendrix și altele. La final, i-am ucis cu o piesă Abigail, doom cu growl și tot tacîmul, “Dawn”. După 1997, lucrurile au mers mai bine, am ajuns să repetăm chiar într-un studio de înregistrări complet utilat, la casa de discuri Transglobal Media (unde lucram eu și Răzvan). Acolo am și inregistrat cîteva unreleased tracks pentru Abigail, precum și un demo pentru Obscurum Noctis (cu componenți Avatar). Păcat că nu am profitat mai mult de acele condiții, pentru vremurile respective erau de invidiat”, a conchis Vlad într-o notă de regret și de nostalgie.

Golăneală cu revoluționarul Cristian Pațurcă

Alex Igor, actualmente vocalist la Hatemode, a suferit traume în serie, atunci cînd a încercat să-și aciueze formația sa nouăzecistă la o sală. Pe atunci, Alex activa în Serenity, o trupă progresivă cu instrumentație complexă și cu versuri în limba lui Shakespeare. Spre suprinderea lor, lirica englezească avea să le aducă numai necazuri din partea șefilor de la Casa de Cultură Preoteasa, acolo unde orice trupă care voia să conteze trebuia să aibă un mic hogeac de repetiție. Printre mai-marii așezămîntului se număra și revoluționarul cantautor Cristian Pațurcă, autorul Imnului Golanilor și mare militant pentru integrarea țării noastre în Occident, dar – după cum relatează Alex – un opozant crunt al limbii engleze.

Cristian Pațurcă - foto EVZ
Cristian Pațurcă – foto EVZ

Vocalistul își amintește cum formația sa aproape că a fost exclusă de la un concert, după ce rockerilor li s-a pus în vedere să-și adapteze repertoriul în română sau să dispară naibii. “Cum era să schimbăm versurile unor piese care aveau și 18 minute și cum să facem asta cu o zi înainte de spectacol? Era imposibil, dar le-am promis că ne conformăm. Pe scenă, evident că i-am dat cu engleză, iar consecința a fost că imediat am rămas fără sală de repetiție”, povestește Alex. Capul răutăților ar fi fost o cucoană pusă în fruntea unității și din vorba căreia marele rebel Pațurcă nici nu ieșea, iar politica instituției era să promoveze doar trupe care cîntă în românește, povestește Alex. Prin urmare, formația Serenity a devenit poate singura trupă a vremii care dădea concertele fără să repete pe amplificatoare. “Ne adunam, exersam piesele la rece și apoi ne regăseam pe scenă cu ele învățate”, își amintește Alex Igor.

Tuner pe telefon și prostituție muzicală pentru black-metal

Ultimul de pe listă, cu voia dumneavoastră, o să împărtășesc și eu cîteva istorii din rockul și metalul vasluian al anilor 90. La Vaslui, underground-ul s-a născut la beci, iar asta nu pentru că acolo stă băutura. Chiar ne-am fi dorit, sincer, dar în galeriile subterane unde repetam noi se găseau doar țevile de termoficare, de unde nu ieșea căldură aproape niciodată, dar care emanau niște duhori pestilențiale – atît de spurcate, că dacă le puteam transpune în muzică sigur ieșea un album grindcore. Am repetat în subsoluri de bloc neamenajate alături de prima mea formație – nu rîdeți, că n-am ales eu numele – Wet Whiskers, pe un casetofon Elektronika din care am făcut și stație, și distors pentru chitara mea Telecaster by Reghin. În cele din urmă, jalbele vecinilor la administrație ne-au izgonit, iar trupa s-a făcut oricum țăndări, după ce am constatat că ne ieșea mai bine să bem împreună, decît să cîntăm. Frate, ce băute memorabile am tras cu demenții ăia de punkeri! Anyway…

Eternal Mourning plus ceva fani în 1995
Eternal Mourning plus ceva fani în 1995

Era cam greu să-ți acordezi chitara în ton pe vremurile alea, poate și pentru că nu existau tunere. Iar auzul absolut am aflat de atunci că e mai rar decît credeam. Ce soluții aveai? Păi fie te duceai cu chitara acasă la un lăutar dotat cu clapă să iei un La și să-l ții bine, fie bangheai tonica unei melodii pe care să o și ai acasă – pe disc de vinyl, pe casetă sau pe bandă de magnetofon – și te ghidai de acolo. Dar adevărata revelație a venit cînd am descoperit tunerul de pe telefon. Da, telefonul ăla cu roată cît mămăliga, la care formai o oră pentru un amărît de număr: hîr-hîr, hîr-hîr… Dar cînd ridicai receptorul, onorabila companie Romtelecom avea grijă să-ți furnizeze în cască un ton de La curat ca lacrima. Mi-a luat ceva să mă prind, dar și de atunci treaba a mers brici. Tuner pe telefon avant la lettre!

Ceva mai trist a fost cînd am intrat în gașca blackerilor depresivi de la Eternal Mourning, alături de care, evident, a trebuit să combinăm o sală de repetiție undeva pe planetă, preferabil la noi în Vaslui. Și cum Armata a fost mereu salvarea națiunii, tot militarii ne-au scos din belea. Ne-au scos dintr-una și ne-au băgat într-alta mai boacănă – sala de la Casa Armatei a venit la pachet cu condiția să mai dăm cîte un concert rock’n’roll pentru soldații în termen. Căci am uitat să menționez, le-am spus ofițerilor că noi sîntem din filon cu Elvis și cu Beatles, nicidecum cu Varg și cu Euronymous. Dacă le spuneam, am mari îndoieli că ne mai primeau în unitate – cel mult pe post de ținte în mișcare. Ce să faci, ce să faci? Octav și băieții nici măcar nu știau piese rock’n’roll, că le provocau icter mecanic, eu mai aveam experiență cu ele de la campaniile outdoor de îmbîrligat femei cu zongora prin parcuri. Asta e, mi-am zis, cineva trebuie să se sacrifice pentru camarazi, ca la armată! Mi-am legat pletele cu o ață, mi-am pus cămașa aia bună de pionier, am luat un clăpar – cu vastă experiență pe la nunți – și le-am dat rock’n’roll vitejilor care ne împingeau încet patria noastră glorioasă în NATO. A ținut duma cît a ținut, pînă ne-a prins un nene pe-acolo cu răgete la sală și ne-a tăiat macaroana tuturor, opt cîți eram.

Misha - Eternal Mourning
Misha – Eternal Mourning

Dar cînd ai opt oameni în trupă, mai există și avantaje – de exemplu, ai mai multe șanse ca unul să fie copil de om cu relații. Și unul dintre noi chiar a fost. Așa ne-a ieșit combinația să repetăm într-o altă sală, la ștrandul municipal Vaslui, unde era permanent festival Eternal Mourning, că nu trecea vară fără să înece vreun minor în zoaia ce ținea loc de apă. Acolo am făcut cunoștință și eu cu șocurile electrice provocate de stația construită prost și alimentată de la o priză fără împămîntare – îmi sărea lopata din mînă cam la al treilea riff. Iar pasul următor, după ce ne-au izgonit și de la ștrand, a fost să repetăm la Iași, pentru că în Vaslui nu mai aveam unde. Pentru asta, în fiecare weekend luam deșteptarea la ora 4, ne suiam la 5 în personalul cu traficanți de brînză – iarnă sau vară, nu conta, puțea la fel de oribil – și mergeam două ore pînă la Iași, pentru patru-cinci ore în sală. Apoi făceam calea întoarsă în condiții similare de confort. Dacă eram deștepți, poate că ne-am fi îmbogățit pe traseul ăla unde circulam îmbrăcați în negru și cu cruci la gît. Cel puțin o dată, o pasageră rurală a venit la Octav să-i ceară o binecuvîntare, crezînd că are de-a face cu un popă. Fraieri am fost noi, că nu i-am cerut la schimb o mică donație! Iată cum ocaziile irosite se întorc să te bîntuie…

Dar după nici un an în regimul ăsta barbar, am ajuns să fim selectați pentru Top T 1996, ceea ce a fost o mare performanță. Iar cînd, în sfîrșit, s-a îndurat Iulian să deschidă un studio profesionist în Vaslui, noi ne-am dus cu toată gașca la facultate la Iași, ne-am apucat de muncă și Eternal Mourning a încetat de facto să mai existe ca trupă…

Metalhead Meeting 2015 n-a fost complet nașpa

Și cu această ocazie promit să închei seria comentariilor de bello gallico despre MHM 2015, ca să nu lungim pelteaua. Evenimentul ăsta a fost, hai să ne pregătim pentru următoarele. Mi-au plăcut acolo destule, deși loc de mai bine a fost cît de la Șuletea pînă-n Valhala. Iată o enumerare rapidă a amintirilor plăcute:

1. Bonurile fiscale. Pentru mine au fost o premieră, nu știu dacă și la alte evenimente spectatorii au primit acte pentru banii cheltuiți pe jetoane. Marele salt înainte ar fi ca rockerii să poată achita direct cu bani, pentru ca astfel gurile rele să nu mai aibă chiar nici un motiv de a comenta modul de fiscalizare a cheltuielilor. Mi-a plăcut, de asemenea, că am putut plăti la POS (ceea ce chiar că e o premieră mondială pentru mine) și la final am putut returna cele trei jetoane rămase nebăute – deși, sincer, ne era sete și am mai mers jumătate de kilometru pînă la cea mai apropiată bere.

IMG-20150615-WA0006
Octav și Ana, alături de berea care ne-a cruțat de mahmureală

2. Berea la tap chiar a fost decentă, iar asta poate că are legătură și cu emiterea de bonuri fiscale. Sau poate că are legătură numai cu schimbarea furnizorului, mie întotdeauna mi-a plăcut Timișoreana mai mult decît Ciuc sau decît Silva. Oricum, orice festival care speră să primească de la mine cinci pentagrame trebuie să ofere Ursus la preț decent, ca să aibă vreo șansă. Dar anul ăsta berea a fost chiar acceptabilă și nu am suferit deloc de mahmureală, deși nu m-am abținut. Era și greu, la căldura aia, să devii subit un abstinent. Nu am înțeles ce rost au avut standurile cu whiskey, că nimeni nu era nebun să își tragă în cap un shot de tărie pe așa zăpușeală. Și nici vinul, după care eu sînt mort, nu-și prea avea locul acolo din exact aceleași motive, dar asta e altă discuție. Bine că a avut lumea de unde alege…

3. Fetele cu țigări. Drăguțe și amabile, deși se vedea pe ele că nu-s rockerițe, ne-au scutit de cheltuit bani pe tutun și ne-au făcut cadou cîte un pachet pe zi fiecăruia – cred că am avut noroc de moldoveni ce sîntem. Ba ne-au dat și brichete moca, au făcut și conversație prietenoasă și s-au prefăcut că le place muzica. Au adus plusvaloare vizuală peisajului și au contribuit la această frumoasă amintire de la Metalhead.

Mihai Ursu și Claudia lui, cu och
Mihai Ursu și Claudia lui, cu ochii după fetele cu țigări

4. Triptykon – nu eram așa un mare fan înainte, dar piesele lor sună bestial pe scenă. Cine e dinozaur știe cum să le potrivească…

5. Bloodbath – trupa îmi plăcea și înainte de festival, dar am fost încîntat să văd că Nick Holmes și-a revenit cu creierii, în sfîrșit. În calitate de vechi fan Paradise Lost, i-aș fi zis vreo două de la Vaslui pentru ce-a făcut din trupa pentru care în liceu eram în stare să sar fără parașută din avion. A fost chill, profesionist, glumeț și blasfemiator, așa cum credeam că n-o să-l mai văd. Așa de supărat eram pe Holmes, încît a fost nevoie să-mi jure trei metaliști martalogi că și ultimul Paradise Lost merită ascultat, ceea ce o să și fac imediat ce am prilejul.

 

Welcome back, Nick!
Welcome back, Nick!

 

 

6. Metaliștii bulgari – niște simpatici care au făcut conversație cu noi la shaorma după concerte, de ziceam că nu ne mai dăm duși. M-am rupt în talente că știu și eu oleacă de bulgară și gata, ne-au oferit pe loc sacoșa lor de bere. Pe bune!

7. M-am văzut/revăzut cu metaliști români pentru care am tot respectul, iar pe unii i-am urmărit pe scenă, în ciuda condițiilor crunte și a sunetului care avea glume în program. Respect maxim pentru Kistvaen, L.O.S.T., Marchosias, Hatemode și pentru băieții de la Akral Necrosis, care au fost în public de data asta. Poate data viitoare îi urcăm și pe scenă, că merită!

Andrei (Akral Necrosis), Mihai (Eternal Mourning), Fenrir (Kistvaen) și Octav (Eternal Mourning)
Andrei (Akral Necrosis), Mihai (Eternal Mourning), Fenrir (Kistvaen) și Octav (Eternal Mourning)

8. Dacă nu erai atent, puteai să te împiedici de tot soiul de greuceni, cum ar fi Kennet Englund de la Centinex sau de Caligula, așa cum pe vremuri dădeai nas în nas cu prietenii tăi prin curtea liceului.

9. Satyricon, pentru că Mother North!

10. Octav, Ana (blonda din prima poză) și Claudia mea, echipa fără de care nici un festival nu e festival…

WP_20150612_050