Tag Archives: adolescenta

Vaslui Pride | De ce a fost mișto să cresc în județul Vaslui

Am crescut în Vaslui în anii 80 și 90, atunci cînd se îngînau dictatura cu libertatea. Dar am avut o copilărie frumoasă și o adolescență plină de acțiune, iar o mare contribuție la acest șir de amintiri o are județul Vaslui, el însuși un personaj. Acuși se fac 20 de ani de cînd am plecat, dar tot n-a fost greu să scot din cap 10 motive pentru care copilăria și adolescența în Vaslui sînt memorabile. Cel puțin copilăria și adolescența mea.

Secu de altădată
Secu de altădată

1. Pentru că Secu

Ăsta e numele de alint pentru temuta Securitate din vremea lui Ceaușescu, însă rockerii vasluieni iubesc moștenirea poliției politice din vremea comunismului. În fața clădirii unde a activat temuta inchiziție de stat se află un parc, iar de peste două decenii acolo și-au stabilit cartierul general metaliștii din orașul lui Constantin Tănase. Cum în anii 90 nu exista Facebook – iar în România abia dacă se auzise de internet – noi acolo socializam, acolo ne consumam berile și supărările, acolo făceam schimb de bancuri sau de melodii și le pasam țigări pe șest soldaților în termen care făceau de planton la Poliția Județeană, organul ce a preluat clădirea fostei Securități.

Revista Secu, glasul rockerilor vasluieni nouăzeciști
Revista Secu, glasul rockerilor vasluieni nouăzeciști

Chiar și în vremurile moderne, pletoșii încă se adună pe băncile care între timp au înlocuit lemnele putrezite de acum 20 de ani ca să cînte la chitară, să bea bere și să vrăjească gagici. De fapt, dacă aș fi prin Vaslui și mi-aș pierde toate numerele de telefon din agendă și n-aș mai ști cum să îmi caut vechii tovarăși, ar fi suficient să mă duc la Secu după ora 18, pentru că în 15 minute sigur apare vreunul cu o doză rece.

Secu astăzi
Secu astăzi

2. Talpa, sportul și turismul fortifiază organismul

Vasluiul în care am crescut avea două, cel mult trei linii de autobuz, însă era mai eficient să mergi pe jos decît să aștepți hardughiile ruginite care oricum aveau traseu de la gară pînă la Spitalul Județean – hai să spunem cît de la Victoriei la Unirii. Autobuzele apăreau atît de greu, încît aproape nimeni nu le folosea. Asta ne-a dezvoltat tuturor abilitatea de a merge pe jos cu viteza luminii. De altfel, chiar și în vremurile de azi am colegi cărora le e greu să țină pasul cu mine la un marș forțat de o oră. Compasul de Vaslui este rapid și eficient, cadența sa e de mitralieră nemțească. Am început să folosesc transportul în comun doar la facultate, în Iași, unde nu rezistau pantofii la atîta kilometraj cît aș fi putut să bag pedestru. Însă chiar și atunci nu mă dădeam înapoi de la o plimbare romantică noaptea pe jos, din Tudor pînă în Pușkin și retur.

Arteziana de la Teatru
Arteziana de la Teatru

3. Peste tot, doar oameni importanți

Comunitatea era mică, dar angrenajul local de instituții, de relații și de interese consuma resurse umane ca în orice alt oraș, prin urmare făcea ca orice om care-ți ieșea în cale să conteze într-un fel sau în altul. Avantajul? Nu trebuia să aștepți o audiență trei luni la rînd, era suficient să ieși prin oraș, că te întîlneai cu omul de care aveai nevoie. Dezavantajul? Nu puteai chiuli la o bere pe centru fără să te găsească șeful, proful sau ăl bătrîn. În cel mai bun caz, un vecin. Și trebuia să fii respectuos cu toată lumea. Excentricul cu păr vîlvoi de la blocul vecin? E responsabil cu activitățile culturale la Casa Armatei, vezi că s-ar putea să ai nevoie de el pentru o sală de repetiție. Mai bine salută-l! Tipul care stă la rînd în fața ta? E secretar la primărie, poți să-i spui de spațiu pentru un festival și poate rezolvă și cazarea trupelor. Patronul de la buticul din centru? E poet, vedetă locală, așa că poartă-te cu respect cînd cumperi de la magazinul lui țigări la bucată. Cum să vă explic? Dacă Vasluiul era America, am fi dat nas în nas cu ministrul apărării, cu secretarul de stat și cu purtătorul de cuvînt al Casei Albe în fiecare zi – iar cu Obama cel puțin o dată în viață.

Pădurea Paiu, cu vedere la Vaslui
Pădurea Paiu, cu vedere la Vaslui

4. Pădurea, decadența supremă

Vaslui ar fi însemnat în cumană “rîul care curge printre păduri” – e corect, din punct de vedere geografic, pentru că județul nostru avea păduri cu nemiluita și are încă vreo cîteva ape curgătoare, unele mai zdravene și altele mai leșinate ca debit. Dar în pădurile alea, unde puteai ajunge din centru cu pasul în 30 de minute, totul devenea o aventură. Înainte de adolescență, mă rătăceam prin ele cu frate-miu mai mic și aveam impresia că sîntem indienii lui Winnettou la vînătoare de fețe palide. Dacă dădeam de un rîuleț cît de mic, ne teleportam în mintea noastră prin jungla Amazonului – niște conchistadori sau exploratori gata de noi fapte eroice. În adolescență, tot la pădure mergeam cu gagicile noastre metaliste, cu grătarul și casetofoanele cu black metal, ca să încingem petreceri printre copaci cu umbre de balauri pînă la două noaptea. Urlam ca toate dihăniile, goleam damigenele și tăvăleam mîndruțele – pe alea care voiau să participe la tăvăleală. Iar de la civilizație la sălbăticie în stare absolută erau zece pași în total și, cînd reveneam pe asfalt, ne recăpătam chipurile de oameni, mergeam acasă și învățam pentru corigența la fizică.

Dealul Ciomaga
Dealul Ciomaga

5. Mălușteni sau numele unui Humulești ce n-a devenit niciodată mainstream

Rachiul necruțător produs cu rigoare militară de tanti Mitrița și de unchiul Costică, tractorist fruntaș în retragere, amintirea pechinezului Tarzan care ne auzea mașina încă înainte să depășească semnul de intrare în localitate, dealurile acoperite cu lanuri de cînepă în anii lui Ceaușescu cel tiran, Bulia, mamaia Vasilica, mamaia Nastasia și moș Mitică Ursu – ambii moși cu povești de nespus despre frontul de est – scheletul mamutului descoperit acum vreun secol și ceva prin cele maluri ale Românesei, popa bețiv care nu ne-a lăsat să-i tragem clopotele lui Ceaușescu în decembrie 1989, primul meu motan Tomiță pe care l-a omorît Milică, bețivul ce apoi și-a înjunghiat fatal și propriul frate, al doilea motan al meu Tomiță, pe care l-am răpit cu Dacia și l-am dus la Vaslui, balta de la Chiștele – nume care presupun că însemna “izvoare” în aceeași limbă cumană, crustaceele din malurile de nisip tot de la Chiștele, mormintele comune și nemarcate ale soldaților germani căzuți în bătăliile din vara lui 1944, personaje precum Costică Bărgheru și Vovîlă, Afrodița și fina Caliopia, Șîpoțanca sau Mustăcioasa, moș Cochin – veteranul de război care mereu trăgea după el o capră – pădurea Sturzii și releul DRTV, puntea de pe drumul spre Mînzătești din care nu mai rămăseseră decît două șine de fier și peste care tata Urs a trecut cu Dacia la marea precizie, poteca de nisip fierbinte pînă la fîntîna de la plopi, una cu o roată cît întregul Univers, de unde se revărsa cea mai rece și mai bună apă din lume sau chiar din județ, corcodușele coapte din pomul de la bucătăria unde a stat Mămuța pînă să moară, bobul verde halit direct din păstaie și nucul la rădăcina căruia am săpat o săptămînă, convins că descopăr cel puțin o comoară, poate două, și luminile Vasluiului noaptea, la orizont, cînd ne întorceam de la țară, și care erau semnul că am ajuns acasă. Nu în ultimul rînd, Revoluția din 1989, care m-a prins în fața televizorului alb-negru, unul dintre cele trei care se găseau în toată comuna, și unde am mirosit pentru prima oară libertatea. La țară, la Mălușteni, județul Vaslui.

Rezervația Paleontologică Mălușteni
Rezervația Paleontologică Mălușteni

6. Casa de Cultură “Constantin Tănase”

Aia unde am apărut prima oară pe scenă, ca actor într-o trupă de amatori, și unde am revenit cîțiva ani mai tîrziu în calitate de chitarist black metal, unde eu și băieții mei am organizat prima ediție a unui festival vasluian de metal, în 1996, sala aia despre care Televiziunea Vaslui a spus că rockerii mei au devastat-o fiindcă la festival n-au stat pe scaune să aplaude, ci au sărit ca animalele să dea din cap. Casa de Cultură unde Rășcanu era Dumnezeu – iar noi îl detestam pe Dumnezeu încă de pe atunci, dar Rășcanu avea mai multe puteri, printre care și pe cea de a ne oferi sau nu o sală de repetiție. Acolo am fost la primul meu concert de rock, cu marea formație Compact, iar cînd nu erau concerte de rock mergeam cu Octav la piese de teatru pentru copii și făceam mișto ca niște ordinari fără sentimente. În subsolul Casei de Cultură am repetat pentru prima oară cu o trupă, Tombstone, și tot acolo am dat primul meu interviu în calitate de chitarist de metal, pentru aceeași televiziune din Vaslui. La Casa de Cultură aveam mereu acces VIP în backstage, ori de cîte ori venea cîte o trupă importantă de la București – fie că era Divertis, fie că era Abigail. Și tot pe scena aia a spus Octav al nostru “F*ck Jesus Christ” de ziua creștinilor, că ne-au scos jandarmii cu escortă din clădire, ca să nu fim linșați de evlavioși.

Viitori fani Eternal Mourning, adunați pe treptele Casei de Cultură
Viitori fani Eternal Mourning, adunați pe treptele Casei de Cultură

7. Casa Pionierilor și moș Didilescu

Unde am învățat eu prima oară să chinuiesc pisici – că aia nu se putea chema cîntat la vioară – dar unde am deprins cele dintîi elemente de teorie muzicală, lucruri care și azi mi-au rămas în cap. De la moș Didilescu am recrutat prima și singura noastră violonistă, pe Violeta, iar ca să-i intru în grații am frecventat din nou cursurile de cîntece patriotice ale ansamblului “Izvorașul”, cu chitara Reghin din dotare. În aceeași Casă a Pionierilor, dar la cursul lui Ion Chiriac, am luat cele mai utile cursuri de prostit femei sentimentale, sub forma unor lecții de chitară-folk. Mai știu și acum cam jumătate din repertoriul ce avea să se dovedească extrem de util prin facultate. Acolo am făcut primul meu – și ultimul – model de avion, dintr-o baghetă de balsa și un carton tăiat dintr-o foaie gata pregătită pentru așa ceva. Dacă știu oleacă de muzică și dacă am putut învăța să bag metale la chitară, toate astea se datorează în mare măsură Casei Pionierilor – acum o ruină – lui moș Didilescu și lui Ion Chiriac…

Fosta Casă a Pionierilor din Vaslui
Fosta Casă a Pionierilor din Vaslui

8. Județul Iași

Pentru noi, vasluienii, cea mai apropiată capitală este Iașul – și îl articulăm hotărît așa, Iașul, nu Iașiul, cum fac bucureștenii. Acolo ne rezolvam problemele, acolo ne cumpăram țoalele și instrumentele muzicale, acolo mergeam la sală să repetăm. Vasluiul și Iașul au fiecare un parc numit Copou, iar asta ne apropie și mai tare – în special dacă ținem cont că pe Copoul din Vaslui se găsește cel mai tare liceu din județ, LMK, iar pe Copoul din Iași e cea mai veche și cea mai tare universitate din țară, Universitatea “Al. I. Cuza”. Și toți adolescenții vasluieni preocupați de carte numărau minutele pînă aveau să ajungă studenți la Cuza. Idealul meu în carieră era să devin avocat în Iași – nimic mai mult – și nu mi-am pus problema să ajung jurnalist TV în București pînă cînd o gagică frumoasă și deșteaptă foc nu mi-a zis că talentul meu trebuie să meargă la Capitală, că acolo-i de el. No, săru-mîna pentru sfat… Dar și sfatul ăsta l-am primit tot la Iași.

Copoul din Vaslui
Copoul din Vaslui

9. Școala Generală Nr. 5 Vaslui și Grădinița 15

Sînt copil de cadre didactice, așa că verile și vacanțele copilăriei mele aveau ca decor tot grădinițele și școlile. Părinții mai aveau activitate peste vară, iar eu acasă n-aveam program la televizor decît două ore pe zi. Așa că pentru mine școlile se transformau vara în locuri de joacă prietenoase și toride, în parcuri de distracție printre cărți și laboratoare. Tabla devenea un șevalet pe care puteam desena tot ce-mi trecea prin minte fără teamă de represalii, coridoarele se converteau în piste de curse și în curtea școlii mă dădeam cu bicicletele găsite prin sala de sport pustie. Profesorii care din septembrie și pînă în iunie vegheau la disciplină și la ordine acum priveau cu indulgență cum ne hlizim și ne hăhăim ca toți dracii în groapa de nisip de lîngă țîșnitoarea cu apă. Pentru mine, școala e un loc drag, cu amintiri frumoase, nicidecum un cimitir al copilăriei și al adolescenței. Mă întristam puțin toamna, cînd locul meu de joacă de peste vară era invadat de alți copii și dintr-o dată reintra în vigoare legea stricteții. Însă știam că vara următoare toți o să plece la țară și o să redevin stăpînul coridoarelor pustii și al sălilor de clasă părăsite.

1918212_111110456011_613609_n

10. Biblioteca “Nicolae Milescu Spătarul”

Pentru că nicăieri în lume și nici măcar în Vaslui nu puteai agăța mai bine decît la sala de lectură a Bibliotecii Județene. Am fost de mic un împătimit al cărților, dar ochii mi s-au deschis cu adevărat atunci cînd am constatat ce intelectuale frumoase își fac veacul pe băncile scorojite ale bătrînei biblioteci. A existat o perioadă în adolescența mea cînd rockerii de la Secu mai aveau puțin și mă declarau dispărut la poliție – că și așa era aproape – întrucît pașii mei se îndreptau mai des către sala de lectură. Aveam și tactica mea: mă poziționam în spatele gagicii pe care voiam să o cuceresc, îi observam cartea de pe masă și încercam să rememorez tot ce știam despre autor și despre opera lui. Iar cînd tipa ieșea la țigară – că se fuma pe hol – hop și eu ca un cavaler, să-i ofer un foc pentru țigară și conversație pentru sufletul ei frămîntat de întrebări existențiale. A fost o perioadă crucială pentru restul vieții mele, pentru că nici acum nu-s în stare să agăț o femeie la club sau într-un bar cu muzică prea tare, ostilă discuțiilor. Singurul meu atu ca să impresionez o femeie este conversația inteligentă și biblioteca s-a dovedit cel mai propice teren pentru amorurile mele precoce și culturnice.

Biblioteca Județeană "Nicolae Milescu Spătarul" Vaslui
Biblioteca Județeană “Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui

Așadar, vedeți că n-a fost tocmai rău să cresc în județul Vaslui. Și, judecînd după parcursul meu profesional, mai să zici că mi-a prins bine educația de acolo. Spre dezamăgirea multora, probabil…