Metalist sub acoperire | Discriminarea rockerilor de către rockeri

Există o inchiziție neoficială a metalului, o congregație pentru puritatea doctrinei și un comitet de evaluare a cuantumului de TRV al multora dintre noi. Gruparea este mică, dar extrem de vocală și de veninoasă, iar unii și-au încercat colții și de subsemnatul. Probabil că nu sînt singurul pe care Ministerul Adevărăciunii în Metal îl lasă rece – încă de pe vremea cînd se erijaseră în poziția de arbiter metallorum niște pletoși veterani, dar cam țîfnoși, care ne aruncau flegme pentru că ascultăm black metal și nu prea ne pasă de Emerson, Lake & Palmer. De exemplu. Scuipătorii de venin dintre metaliști trăiesc și azi, din fericire prea puțin băgați în seamă și destinați uitării, abandonați chiar și de cei care cîndva au încercat să le fie prieteni. Pentru ei, dar și pentru rockerii nevinovați care le-au simțit vitriolul, am pregătit povestioarele de mai jos:

Era o zi nasoală de iarnă prin 2009, iar eu încă nu-mi revenisem din șocul veștii că aveam de condus o redacție de știri care încă nu exista, la Jurnal TV, în Chișinău. Eram un gras de circa 150 de kile, la costum gri fără cravată, ca Tsipras, și încă nu-i învățasem bine pe toți reporterii, dar reușisem să-i identific repede pe unicii responsabili cu unica emisiune în rusă de acolo. Era și greu tare, că dintre toți doar ei vorbeau numai rusește! Îi simpatizam pentru că erau profesioniști și responsabili, iar eu mă aflam de vreo cinci ani într-o misiune sacră de a deprinde cît mai bine limba lui Pușkin – probabil în onoarea campusului studențesc de fete din Iași unde am frînt mai multe inimioare decît nasturi de la sutiene. Probabil că asta nu trebuia să vă spun…

Mihai Ursu, 2009, Chișinău
Mihai Ursu, 2009, Chișinău

În fine. No, și cum alergam dinspre un breaking news către altul în ziua aia neprielnică oricărei forme de chef, dau nas în nas cu Sașa, producătorul frumoasei și talentatei rusoaice Iulia Feodorova. Purta o flaneluță de pensionar de la RADET, niște adidași ponosiți și cred că o pereche de blugi de culoare incertă, dar ștearsă. Dintre toți, el era singurul pentru care grijile păreau la fel de străine ca sărăcia de biserică, așa că mă duc să-l salut. Sașa scoate o pereche de căști din urechile care-i străjuiau capul cu început de chelie și-mi răspunde. Curiozitatea nu-mi dă pace:

– Ce asculți? Dă să văd…

– N-ai de unde ști… 

Sașa Curchin de la Jurnal TV, un mare metalist
Sașa Curchin de la Jurnal TV, un mare metalist

Mintea mea parșivă deja cocea o replică sarcastică, dureroasă ca o pustulă pe cale să erupă, despre cei cu puțină credință, care n-au habar că pot exista și români cu știință într-ale muzicii de la Răsărit, la zi cu discografia Lyube și DDT, Okudjava, Vîsoțki și Mark Bernes așa cum eram eu.

– No, zic, dă-mi oricum… 

Era Dimmu Borgir.

Cînd i-am recunoscut trupa, omul a dat ochii peste cap de mirare ca niște păcănele care-au plesnit un jackpot. Căci așa cum eu nu mă așteptam să-l prind pe Sașa în flagrant delict de black metal, nici el nu-și imagina că un burtos de la Vest pus mai-mare la știri și care o arde corporatist low-cost ar avea vreo legătură cu mișcarea underground din Iad. Iaca, stăteam față în față doi grăsani (unul mai umflat decît celălalt, respectiv eu), îmbrăcați unul ca un gabor în civil, altul ca un administrator de scară, din culturi diferite, angajați la o televiziune de știri, și nu doar că habar n-aveam că ambii sîntem metaliști – dar nici picați cu ceară nu ne-am fi imaginat una ca asta.

Și am meditat un pic atunci la ce rockeri eram cîndva și cum am ajuns să fim confundați tocmai noi cu șleahta de civili de care altădată ne era atîta sictir… Ăia care ne disprețuiau pentru plete, pentru blugii tăiați și pentru lipsa noastră de respect pentru popii lor obezi și pentru tradițiile lor cu dansatul găinii la nuntă sau la mort.

Mihai Ursu pe diploma de Bac
Mihai Ursu pe diploma de Bac

Nu am fost dintotdeauna un corporatist tuns regulamentar, ci din contră. Am fost roacker cam de pe cînd am constatat că-mi plac enorm gagicile. La 12 ani, ascultam Beatles, iar la 13 deja o dădusem pe heavy metal – Iron Maiden, Queensrÿche, oleacă de Judas Priest, o grămadă de Accept, Black Sabbath la orice serbare școlară, d-astea. La 14 ani, deja băgam binișor la chitară, depășisem etapa cu Electric Funeral și cu Nativity in Black, mă apucasem să compun piesele mele. La 15 ani, am apărut pe scenă pentru prima oară cu o trupă de punk-alternative de care nu mi-e rușine nici în ziua de azi, dar care mi se pare acum cam superficială pentru puterile mele intelectuale. La 17 ani, black metal respiram, mîncam și țineam în brațe. Eram chitarist la Eternal Mourning, una dintre primele trupe de black metal (dacă nu chiar prima) din România cu mesaj antireligios.

La admiterea în facultate, m-am prezentat îmbrăcat înțolit în negru și cu o mare cruce întoarsă atîrnată de gît, umbrită doar de pletele care-mi depășeau binișor linia umerilor – și am avut două probe orale înainte de testele scrise. Am intrat primul pe listă. Bucuria că merg la facultate a ținut cît o bere rece pe vreme de arșiță, mai exact pînă cînd am constatat că dacă pînă atunci avusesem bani puțini, de atunci aveam să fiu și mai sărăntoc, și mai fomist, cu și mai puțin timp pentru metal. Mi-a rămas doar să-mi exercit singura profesie din care mai exista o speranță să pot trăi, jurnalismul.

Apoi a venit primul internship ratat, la Monitorul de Iași. Era cam în perioada cu ultimele două mineriade, și alea ratate, ale lui Miron Cosma. Cu pleata încă în vînt, ca Luceafărul Huilei, am fost suficient de arogant să spun la o ședință de redacție că din gașca aia de 10 aspiranți doar eu și poate încă unul o să ajungem vreodată jurnaliști profesioniști. Toni Hrițac m-a pus pe liber cam după o săptămînă, însă acum, după 17 ani de la scena cu pricina, constat că doar eu am mai rămas în presă din toată trupa aia aliniată la instrucție de front într-o iarnă tulbure într-o țară de tranziție grea. Am ratat și următorul internship, la Radio Nord-Est din Iași, deși cînd l-am văzut pe Cristian Leonte că prezenta știrile cu plete mi-a mai crescut un pic inima. Mno, de pletele mele n-a fost loc nici acolo. Și atunci i-am condamnat pe toți la moarte, iar pe mine la tunsoare.

Mihai Ursu în Irak
Mihai Ursu în Irak

Frizerul din Nicolina tremura cu mîna pe foarfece și m-a tot întrebat o jumătate de oră, ca la consiliere matrimonială, dacă-s sigur că vreau să mă despart de coama mea brutală. Probabil că mai luase bătaie de la vreun pletos care a regretat a doua zi o decizie radicală luată sub influența cine știe cărei poșirci ieftine și contrafăcute – cine poate ști? L-am liniștit, i-am cerut doar o șuviță amintire și am lăsat în urmă falnica mea pleată, jertfită pe altarul televiziunii. O lună mai tîrziu, eram reporter TV și prezentam prima mea emisiune. După un an și jumătate, eram corespondent Antena 1. Peste încă un an, reporter special la Prima TV, în București. Și de acolo, BBC, Euronews, Discovery și Russia Today parcă stăteau la pîndă să mă înșface și să mă paseze de la unii la alții.

N-am uitat însă de unde am pornit și cu siguranță nu mi-am șters metalul din inimă. Plecam cu căștile în urechi la filmări prin cine știe ce deșert unde pîndeau talibanii să ne ofere ceai, iar în ele puneam un Emperor, ca să mai atenueze cele două sute optzeci de catralioane de grade sub care ne coceam. Tresăream cînd vedeam pletoși pe stradă – iar la rockerițe aproape că-mi venea să mă pun în genunchi și să le rog să mă ia acasă. De la prima mea filmare în Sofia, țin minte doar afișul cu Ozzy Osbourne în concert la bulgari – la noi avea să vină abia peste încă șase ani. Din Kosovo, una dintre cele mai puternice amintiri este cu un tînăr căpitan care asculta Rammstein în timp ce-și pregătea armamentul pentru cafteală. Și dădea din cap. Metalul a fost mereu cu mine, precum Forța cu Obi-Wan. Chiar dacă nu mi-au ieșit socotelile să devin rock-star, prima mea opțiune de carieră.

https://www.youtube.com/watch?v=1QuBmnDZlLk

Așa că mă întristează enorm să văd acum rockeri de o vîrstă cu mine sau chiar ceva mai copți cum strîmbă din nas cînd văd mutre corporatiste ca a mea pe la concerte. Nu-s multe cazurile astea, fiindcă valorile fundamentale ale rockului sînt libertatea de exprimare și toleranța reciprocă. Lecții pe care cei mai mulți le-au deprins fără profesor. Noi îi invidiem, dar și îi felicităm pe cei care au reușit să își facă un rost în jurul muzicii și să trăiască visul rock’n’roll – sînt convins că toți rockerii sub acoperire de astăzi ar fi vrut să le calce pe urme. Știu că eu, de exemplu, arăt ca un contabil în cămășuța mea de in, dar mîna care se ridică acum cu o pereche de coarne e aceeași care acum 20 de ani cînta Ave Satan pe chitară, iar glasul care strigă acum Hail e același care în 1996 ținea backing vocals într-o formație de black metal. Și ca mine mai sînt sute, fiecare cu propria sa istorie și cu propria-i șuviță de pleată păstrată ca amintire. Și nicidecum mai puțin TRV, chiar dacă poartă țoale TRF. Ascunși prin birouri, plătindu-și taxele și ascultîndu-și superiorii ierarhici (asta e partea cea mai grea), dar visînd la marile concerte de altădată și la viitoarele festivaluri de pomină. Iar dacă-i vedeți prin public, pe lîngă voi, puteți să-i salutați și să-i luați în brațe ca pe niște frați care au avut o cale ceva mai lungă de străbătut pînă să ajungă acasă.

Comments

comments

Powered by Facebook Comments

Powered by Facebook Like

5 thoughts on “Metalist sub acoperire | Discriminarea rockerilor de către rockeri”

  1. Si daca te gandesti putin aia care erau “scuipati” pentru ca asculta black metal fac caterinca de pustii care asculta BFMV sau Sleeping With Sirens… Intotdeauna muzica noastra e TRV iar ailalti sunt lameri…Altfel trupe cu mesaje antireligioase au fost si inaintea voastra. Prin 93 erau unii care au mancat o pisica pe scena…

  2. Trupa cu pisica era Abator din Arad, se intampla ca am fost la concert. N-a mancat nimeni nici o mâță… atât ca dadeau cu pana pe o coarda si țineau degetul de la stanga pe alta…

    1. Scena cu sărmana pisică n-are nici o legătură, din punctul meu de vedere, cu black-metalul. A fost o cascadorie care mai mult rău ne-a făcut tuturor. Eu n-am fost acolo, dar s-a scris în disperare pe vremea aia în care toate informațiile ne veneau din Pop-Rock&Show și Rocker.

  3. Totusi nu toti oamenii aia si-au construit viata in jurul rockului, unii pur si simplu au avut joburi care le-au permis sa arate cum vor(sunt destule, mai ales acum), altii au avut curajul sa infunte lucrurile si sa nu faca nici un fel de compromis. Mai sunt cei care au lucrat in medii unde au fost restrictionati la un anumit look, care dupa ce firma a dat faliment sau nu s-au inteles la bani, au plecat la un loc de munca mai putin restrictiv.
    Lumea numai ii prinde intr-o anumita perioada a vietii lor. Sunt greu de incadrat, oricum.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *