Festivalul Folk You 2015

Folk You 2015 | Am fost sau n-am fost?

Adică sigur n-am fost în prima zi, pe 30 iulie, că la televiziune încă se lucrează joia și n-aș fi putut să mă rup de la datorie. Dar am dubii în legătură cu cea de-a doua și cu cea de-a treia zi, cînd eu mă aflam cu altă treabă prin Vama Veche, locul unde și anul ăsta s-a ținut al doilea mare eveniment muzical de pe fața planetei, după concertul de Crăciun cu Ștefan Bănică Junior și Festivalul Lerului. No, deci sigur eram pe litoral, însoțit de Klava a.k.a. Pisica și de frate-miu ăsta micu, care a rupt-o la Londra prin 2001 și de atunci nu prea a mai venit înapoi. Oare de ce?

Pentru mine, folkul e muzica aia pe care o ascultam înainte să aflu că există rock. Și am vreo două melodii pe care încă le fredonez spontan, alături de altele pe care încă le țin în repertoriu, ca să smulg lacrimi de femeie la momentele oportune, ca un sadic oportunist sentimental ce mi-s. În fine, mai am vreo cîteva piese folk pe care le ascult exclusiv atunci cînd sînt în gravă depresie și beau singur – însă efectul e că mă melodiile alea îmi adîncesc depresia și mai tare, în loc să mi-o vindece (așa cum face metalul). Așadar, dacă tot am o relație cu folkul și dacă tot eram la o aruncătură de castană depărtare de scenă, am zis să-i dăm păcii o șansă și să ne amintim de frumoasele vremuri cînd un refren plasat înțelept pe o bancă în Copou, în acompaniament de șase corzi și două gagici (minimum) îți garanta un final de seară cu artificii și pupat cel puțin pe obraz. Mă știți, doar, un romantic greu de lecuit.

Era deja întuneric în Vama Veche cînd am pornit spre scena festivalului Folk You 2015 și presupun că am ratat ceva pînă atunci, dar n-aș putea spune ce, pentru că afișele ieșite-n cale nu aveau un program pe zile. Cu fiecare pas înainte spre sursa de sunet, două lucruri deveneau tot mai evidente: că nu o să mai putem avansa foarte mult și că nu prea o să pupăm scena. Erau mai mulți spectatori decît scoici pe plajă, așezați care turcește, care pe scaune pescărești pliante. Oamenii se vedea că-s de-ai locului, probabil își puseseră șezlongurile în față de la 5AM, ca pe vremuri la coadă pentru tacîmuri de pui și oase de porc. Și să știți că probabil trei sferturi din public ar fi avut șanse să prindă cozile de pe vremea regimului de odioasă amintire care ne-a gonit artiștii poporului taman în brațele lui Păunescu. Însă un sfert din public era grațios reprezentat de niște frumușele cam de anul 3 la Litere, ceea ce a făcut efortul să mai merite nițel tot deranjul. Fetelor, da! Pentru voi să știți că mi-am jertfit un pic din coeficientul TRV și m-am înscris la cercul de folk în generală, ca să găsesc zîne cu flori în păr asemenea vouă și să le impresionez cu melodiile mele sensibile! Păcat că nu m-am ținut…

Folk You 2015, foto Aurel Vîrlan http://www.aurelvirlan.ro/blog/2012/08/fotografii-festival-folk-you-vama-veche/
Folk You 2012 foto Aurel Vîrlan
http://www.aurelvirlan.ro/blog/2012/08/fotografii-festival-folk-you-vama-veche/

Și n-am pomenit fără motiv numele poetului care ne-a dat cenaclul, acel Woodstock itinerant al clasei muncitoare din Epoca de Aur. Inițial, am crezut că am greșit festivalul, că nu-s la Folk You și că, de fapt, am nimerit la un fel de Untold cu hipioți proletari. Adică la momentul sosirii noastre marea de oameni adunată acolo aplauda și lălăia fericită pe niște melodii ba de la Pittiș, ba de la Cenaclul Flacăra, însă toate șlagărele erau interpretate de cunoscutul cantautor MacBook. Evident, picasem la țanc într-o pauză dintre două trupe. Trupe sau cum s-o zice la folk. Dar senzația că-s amerizat la varianta digitală a Cenaclului Flacăra a rămas cu mine și după ce aparent s-a urcat pe scenă Vasile Șeicaru. În primul rînd, repertoriul lui s-a pupat așa de bine cu intermezzo-ul nostalgicilor păunescieni, că nu m-am prins de tranziție. În al doilea rînd, zic “aparent” pentru că nu vedeam scena ca să-mi dau seama dacă s-a mai umplut sau ba cu artiști. Cortul de sunet era pus numai bine, fix așa ca să ocupe tot orizontul meu vizual, iar ecranele de pe marginea scenei proiectau nu concertul, ci niște clipuri publicitare – unele la becuri ecologice, altele la siguranța în trafic. Așa că nimeni nu m-a privit ca pe un diliman cînd am întrebat “Nene, acuma e cineva pe scenă sau cîntă tot calculatorul?”

Între timp, pe bucata mea de nisip devenise foarte complicat să viețuiești. În picioare nu puteai sta, pentru că apărea mereu un nou grup de hipioți care voia să treacă fie într-un sens, fie în celălalt, și trebuia să te dai la o parte. Dar nu aveai unde să te dai la o parte, pentru că alți hipioți așezați pe jos te forțau să calci pe note sau chiar să faci manevre contorsioniste de Twister ca să nu le provoci daune trupești. Jos cu siguranță nu se mai putea așeza nici măcar o pisică și mi-a venit în minte imediat ce idee bună ar fi fost dacă organizatorii ar fi trasat niște coridoare prin care să se circule civilizat. Ecologist cum mă știți, mi-am ținut gunoaiele în buzunare pînă am plecat, deoarece nici la coșul de gunoi aflat în raza vizuală nu mai puteam ajunge, de aglomerație. Deci în picioare era imposibil de stat, jos la fel, dar lovitura de grație mi-a dat-o tipul care s-a urcat pe scenă după Șeicaru – abia leșinăturile lui de melodii m-au făcut să plec. Condiții grele la concert am mai îndurat, dacă muzica a meritat.

Numai că de la Folk You nu pleci pur și simplu. Am aflat asta pe final de seară, în cortul nostru conjugal întins taman pe partea ailaltă de Vamă (probabil cu pioletul cel mai sudic bătut direct la bulgari), unde prin antifoanele înfipte gospodărește în urechi am mai ascultat forțat o variantă degresată a trupei Vița de Vie, care și-a interpretat oarecum acustic toate hiturile de acum un deceniu și jumătate. Hituri mai proaspete de la ei oricum am înțeles că nu ar mai fi de prin 2002, așa, dar aclamațiile auzite prin folia cortului m-au convins că lumea halește cu entuziasm ciorbă reîncălzită nu doar la Povestea Ceaunului, ci și la festival. Și tot prin dopurile de urechi am ascultat recitalul Iris, care s-a auzit de parcă Minculescu era în cort cu noi și ne zădărăște cu versul ăla al lui, “Vrei să dormi”… Chiar voiam și speram ca următoarea melodie să fie apogeul serii, dar Minculescu tot își amintea că mai are un șlagăr necîntat și m-a ținut treaz pînă la 2AM.

Am revenit și la a treia zi de Folk You, dar asta chiar a durat puțin. Cînd l-am auzit, din poarta festivalului, pe Chiliman cum dă sfaturi despre femei și despre viața în cuplu, mi-am luat pisica, i-am cumpărat o coroniță cu flori și am făcut cale-ntoarsă către nu mai știu ce club unde sigur am ascultat o piesă Queen. Seara am terminat-o în cortul nostru ca un palat, acompaniați de vechile hituri de la Phoenix, interpretate de o cu totul altă pasăre, ale cărei țipete mi-au penetrat antifoanele așa cum penetrează Colgate smalțul dinților. Cam pe la melodia cu sirena de pe Cantofabule mi-am luat un somn crunt. Iar asta a fost, dragi copii, povestea festivalului Folk You 2015, din perspectiva unui blacker care s-a învoit și de la Artmania, și de la altele, ca să petreacă un weekend în familie pe malul mării. 

Însă mă bîntuie o singură dilemă: eu am fost sau n-am fost la festival? Că atunci cînd am încercat să mă duc la el, m-a gonit pe toate căile posibile. Iar atunci cînd am fugit eu de el, m-a căutat pînă m-a găsit și și-a făcut mendrele cu urechile mele. Cînd am vrut eu, n-a vrut el și invers. O neînțelegere vecină cu violul auditiv. Iar dacă intrarea a fost moca, eu cui pot să-i cer banii înapoi?

Cu siguranță voiam să vin la mare…

Comments

comments

Powered by Facebook Comments

Powered by Facebook Like

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *