Category Archives: Taxa pe Valoarea Halucinată

Statul care-ți lasă o scîrnăvie la ușă, iar apoi cere hîrtie igienică

Era pe vremuri un banc despre culmea tupeului, care era, conform tradiției vasluiene, să lași o grămăjoară de fecale din producția proprie la poarta unei pensionare, să suni apoi să-i ceri hîrtie igienică, după care să mai suni o dată, pentru că nu ți-a ajuns prima porție. Ei, cam la asta mi-a zburat mintea în momentul în care am remarcat că guvernul a scos pălăria și a început să meargă cu maimuța printre turiști, pentru lucrarea „Cumințenia Pămîntului”, pe care ar fi găsit-o la un preț de chilipir: cam zece biserici și șase troițe, în moneda noastră națională, sau 11 milioane de euro.

Continue reading Statul care-ți lasă o scîrnăvie la ușă, iar apoi cere hîrtie igienică

Noi propuneri legislative pentru progresul glorios al României

Succesul fulminant înregistrat de Legea pentru Pedepsirea Fumătorilor înseamnă doar începutul unei glorioase noi ere în țara noastră, o epocă pe care cu mîndrie o vor numi peste veacuri strănepoții noștri drept „Evul Aurorei”. Cum progresul nu are răbdare cu retrograzi de genul fumătorilor, am decis să preiau inițiativa și să concep o serie de drafturi pentru viitoarele proiecte legislative ce vor face din România o bijuterie a Carpaților, o nestemată a Europei și un diamant roz al întregii planete, care să proiecteze pînă în adîncurile nepătrunse ale vidului cosmic raze de înțelepciune ce vor călăuzi către noi civilizațiile extraterestre, ca să ia notițe – și, desigur, să nu ne lichideze cu niște lasere apocaliptice de dimensiuni ciobănești. Ca urmare, așadar, a brainstormingului făcut cu multiplele mele personalități conflictuale și vicioase, am redactat ceea ce va deveni, fără discuție, fundamentul legal pentru supremația mondială a culturii noastre cu miros de levănțică: Continue reading Noi propuneri legislative pentru progresul glorios al României

Rezumatul unei zile de vineri cu Apocalipsă pe roți

Text în care e vorba despre cu totul altceva…

Capitala a început să îmbătrînească și se vede: au început deja să-i cadă balcoanele. Pe bulevardul Decebal, fațada unei terase a picat palancă pe trotuar, chiar la ieșirea din clădirea cu pricina. Din fericire, nu a murit nimeni, pentru că toți erau înăuntru la fumat.

Traian Băsescu a depus cerere de cetățenie în Republica Moldova, pentru că în zece ani de mandat a fost făcut în toate felurile, mai puțin moldovean. Continue reading Rezumatul unei zile de vineri cu Apocalipsă pe roți

Povețe britanice pentru occidentalul și nefumătorul Cioloș

Vă salut cu deosebit respect, domnule prim-ministru al unei țări care tocmai e pe cale să impună o lege de discriminare a fumătorilor, una așa de drastică și de absurdă, încît și britanicii probabil și-ar face cruce dacă ar citi-o. Vă scriu dumneavoastră ca de la tehnocrat la tehnocrat, ca de la antreprenor la antreprenor, ca de la cetățean la cetățean și ca de la angajator la angajat. Pentru că, teoretic, dumneavoastră lucrați și pentru mine, deci din cele 31.622.400 de secunde pe care le-ați avea într-un an bisect de mandat la Palatul Victoria, la o împărțeală echitabilă mi-ar reveni și mie 1,665 de secunde de atenție. O să profit de ele la maximum. Continue reading Povețe britanice pentru occidentalul și nefumătorul Cioloș

Mituri, snoave, legende și stereotipuri despre fumători

La fumători pute și e fum. Ei, vina pentru asta le aparține patronilor de localuri, care ar trebui să asigure ventilație corespunzătoare. Uite, dacă mergi la buda restaurantului și dai în bălți de urină pe jos, ia-l de gît pe proprietarul care nu îngrijește instalația sanitară, nu te lua de bețivanul cinstit care bea o bere și după aia se duce să o elimine în singurul loc permis. Recent am fost prin Praga, unde se fumează aproape pretutindeni în baruri, însă nu simți miros de fum. De ce? Pentru că patronilor le pasă de clienți. Vă vine sau nu să credeți, și eu evit localurile fără ventilație, unde ești sufocat de țigările altora. Dar nu am scris vreo petiție să fie închise, poate că unora le convine așa. Și, apropo, dacă nu-ți place fumul, e loc din plin la nefumători. Dar, știu, cu noi conversația e mereu mai interesantă și distracția mai distracție și ne cauți compania cu orice preț. Continue reading Mituri, snoave, legende și stereotipuri despre fumători

România – SUA, o listă de „lucruri inacceptabile care ar trebui schimbate”

Inițial, m-a flatat oarecum și m-a amuzat pe jumătate remarca democratului Bernie Sanders, ofticat nevoie mare pe viteza fantastică a internetului românesc, ăla de pe care mă citiți voi acum. Evident, faptul că în România avem net mega-rapid mai înseamnă o știre doar pentru ăia care încă se conectează prin dial-up, dar a fost haios să-l văd pe un cetățean SUA că salivează cu gîndul la țara noastră, în premieră, și pentru altceva în afara gagicilor noastre, mult mai sexy decît ale lor, și pe care, dacă vor să le acceseze, trebuie să vină personal pe la noi. Că, în baza conexiunii lor americane, ajung babe bunăciunile noastre pînă reușesc să ni le vrăjească. Continue reading România – SUA, o listă de „lucruri inacceptabile care ar trebui schimbate”

Povestea de succes a lui Ionel care avea o problemă

Era odată un băiat pe nume Ionel, care credea cu fermitate în drepturile lui suverane. Indiferent dacă drepturile lui intrau în conflict frontal cu aceleași drepturi, dar ale altora. Și, culmea este, foarte adesea se întîmpla să fie așa, pentru că Ionel era un pricinos. Pe Ionel îl deranja mereu ceva, oriunde se ducea, iar lui Ionel, în ciuda aversiunii pe care o avea către aproape orice, îi plăcea un singur lucru: să circule. Iar pe unde Ionel circula, el avea pretenția ca lumea să-i facă pe plac. Așa era Ionel.

Într-o zi, Ionel, care este și creștin, a decis că vrea să meargă la moschee. A intrat, s-a uitat în jur și a început să se lamenteze că, înainte de orice, îl deranjează descălțatul obligatoriu la intrare. El vrea să intre cu bocancii în moschee. În plus, a remarcat că toată lumea se roagă la Allah și îl invocă pe Mohamed, iar asta lui nu prea-i convine, fiindcă – nu ați uitat – Ionel este creștin. Ar vrea ca într-o moschee să nu fie agresat de credințele altora, prin urmare ori se roagă și musulmanii la Cristos, ori nimeni să nu se mai roage la nimic. Pentru că nu-i place lui Ionel. A mers la imam și i-a expus lista de revendicări, iar cînd liderul spiritual le-a transmis credincioșilor solicitările lui Ionel, să vezi chestie! Ionel a fost alungat din moschee, cu o ploaie de pantofi urmîndu-l îndeaproape.

Ușor dezamăgit de lipsa de cooperare a musulmanilor, Ionel a mers la bibliotecă, să citească niște cărți creștine. Însă pe raft a găsit imediat niște opere semnate de gînditori atei, care-i contraziceau toate certitudinile căpătate de Ionel la liturghia unde, oricum, mai mult dormea și unde venea doar ca să le pună acatiste de nașpa dușmanilor. Beneficiind de o modestă alfabetizare, Ionel a scris repede o petiție plină de greșeli gramaticale către directorul bibliotecii, care era o femeie, cerînd ca din colecția de cărți cumpărate, e drept, și din contribuțiile lui, să fie eliminate orice volume care îi contrazic credințele și valorile. Eventual, operele în cauză să fie arse în piața publică, în cadrul unor ceremonii de purificare a valorilor sociale și morale. Doamna director i-a înregistrat petiția și imediat i-a dat o rezoluție: asemenea idei amintesc de fascism și nu pot fi acceptate în lumea modernă, seculară, rațională și tolerantă în care avem norocul să trăim. Poftiți pe ușă afară!

Ușor descumpănit, Ionel a vrut să intre apoi într-o toaletă publică, să se spele pe ochi și să-și revină din șocul de a fi trimis la plimbare de o femeie. Prin urmare, Ionel, bărbat după cum scria în buletin, a decis că în semn de frondă vrea să intre la WC-ul pentru femei. În fond, e liber să meargă unde vrea într-o țară liberă. A găsit înăuntru vreo zece doamne care își dădeau cu pudră pe nas și imediat le-a expus tranșant că, de acum, budele de femei trebuie să fie pentru toată lumea, pentru că el vrea să circule nestingherit, oriunde îi tună prin cap. Eventual, să-și ia acolo și copilul, pe care n-ar vrea să-l expună practicilor feminine de machiat în fața oglinzii, așa că le-a cerut fetelor să abandoneze acest obicei tradițional în buda de gagici. Că machiajul în general îi ofensează valorile creștine, care spun că rolul femeii e doar să reproducă și să crească noua generație, iar dacă femeile vor să se spoiască pe fețe, să o facă într-un loc privat, unde să nu le vadă nimeni. Spre surprinderea lui Ionel, în loc să se conformeze, fetele au scos ghearele și l-au alungat pe Ionel în pălituri de geantă peste scăfîrlie. Ionel nu mai știa ce să creadă.

Dar nu s-a lăsat învins de aceste trei mici eșecuri. Ionel a decis că e momentul să își caute inspirația într-o halbă de bere și a pornit-o către cel mai apropiat bar. Întîmplarea a făcut ca prima bodegă ieșită în cale să fie un local gay. Ionel este hetero, dar a decis că nu-l împiedică nici o lege să intre în localul celor de altă orientare. Chipeș cum este Ionel, în primele cinci minute a primit avansuri de la tot atîția băieți gay, iar vreo doi chiar i-au explicat cu lux de amănunte ce planuri ar avea în legătură cu Ionel și cu fizicul acestuia. Oripilat din nou, Ionel s-a cățărat pe o masă și a început să spumege că e dreptul lui să intre într-un bar gay fără a fi agresat de propuneri sexuale care îl ofensează și că de acum încolo cine vrea să agațe persoane de același sex trebuie să iasă pe stradă, undeva, departe de ochii lui și de cei ai copilului alături de care, apropo, Ionel venise în barul gay. Cu politețe, doi agenți de pază l-au escortat pe Ionel și pe progenitura sa dincolo de ușă, explicîndu-i că, atunci cînd intri într-un local de gay, îți asumi că vei fi abordat de persoane de același sex și nu te vei declara ofensat. Așa e firesc. Universul lui Ionel se prăbușea, cărămidă după cărămidă.

A trecut Ionel strada și a găsit un bar de rockeri. Manelist „cum laudae”, Ionel a bătut și acolo cu pumnul în masă că muzica aia cu răgete îi agresează timpanele, că versurile alea morbide și pesimiste îi expun copilul la satanism și că, în general, ar vrea ca în barul de rockeri să răsune doar Guță sau liniștea. Că el vine la bar ca să se relaxeze și să audă rîndunicile cum zboară. A zburat însă el, Ionel, cu urme de ținte și bocanci pe partea dorsală, iar copilul lui a fost escortat din urmă de două rockerițe drăguțe, care i-au lăsat cadou micuțului un CD cu Slayer și două brățări de piele. Puștiul dădea semne de inteligență și putea fi recuperat. Taică-su, în schimb, a persistat.

Ionel și-a zis că tot răul e spre bine și a pus ținta pe un bar de fumători. În liceu, mai fumase și el, iar pe la petrecerile lui cu manele, după ce o lua pe ulei, trăgea uneori dintr-un trabuc, ca să se prostească și să se dea barosan. Dar, în general, Ionel se declară nefumător și pretinde ca societatea să îi ridice pentru asta o statuie încă din timpul vieții. A bușit, așadar, ușile de la intrarea barului de fumători și a zbierat: „Am venit aici cu copilul ca să respir aer curat! Ieșiți dracului în stradă cu țigările alea ale voastre, care poluează! De acum, să nu mai fie baruri pentru fumători, nicăieri în lume, pentru că eu vreau să merg cu copilul acolo unde poftesc!”

Întîmplător, în acele clipe trecea pe stradă un parlamentar în pană de idei legislative, după ce pensiile speciale fuseseră deja votate, iar alegătorii erau cam dezamăgiți că un demnitar ales să apere interesele cetățenilor a avut grijă mai înainte de orice să-și umple traista personală. „Ia să merg eu în plen cu ideea lui Ionel, că poate mai înșfac niște voturi și mai dorm încă patru ani în sala de ședințe”, și-a spus parlamentarul. Dar, de data asta, aplauzele furtunoase au însoțit proclamația de izgonire în stradă a tuturor fumătorilor, de pretutindeni.

După ce și-a savurat victoria, Ionel și-a strîns copilul în brațe, s-a tolănit pe cea mai confortabilă canapea din barul rămas acum pustiu, iar apoi și-a amintit că are încă niște probleme nerezolvate cu musulmanii, cu bibliotecile, cu femeile, cu homosexualii și cu rockerii… Și a început să mai caute un parlamentar în pană de idei.

Cine are interesul ca tu să fumezi

Asemenea bisericii creștine, a cărei unică preocupare este să stoarcă bani peste bani speculînd sentimentul credincioșilor de vinovăție, sentiment pe care tot popii îl întrețin cu dogme mincinoase, așa există și o supra-încrengătură de corporatiști, activiști, hipioți, demnitari puși pe luat și exaltați puși pe dat, una care are ca interese perpetuarea fumatului, simultan cu demonizarea și cu marginalizarea fumătorilor. Mai nou, caracatița ipocriziei cu miză de miliarde începe să pună stăpînire și pe România, în uralele moraliștilor din autoproclamata rasă superioară care nu fumează. O scurtă trecere în revistă a celor pe care orice fum intrat în plămînii tăi și ai mei îi face, de fapt, mai fericiți și mai bogați, dezvăluie însă o realitate surprinzătoare: taman cei care îi arată cu degetul pe consumatorii de tutun au de tras cele mai mari beneficii de pe urma lor. Să purcedem, așadar!

1. Corporațiile producătoare de tutun. Din astea avem multe în România și lor măcar le putem fi recunoscători că nu practică un discurs fățarnic, de popă pedofil ce predică împotriva homosexualității. Dar aici se pot opri laudele, pentru că, înainte de orice, eu nu mai țin minte cînd am văzut ultima oară o marcă românească de țigări. Toată piața a fost acaparată de multinaționale, care ne vînd branduri celebre pe mapamond, dar care ne-au văduvit de tradiționalele noaste Carpați, Bucegi, Golf, Pescăruș, Snagov sau de mai noile apariții efemere Maro și Bran – iar astea din urmă chiar erau făcute bine. Marile firme care au umplut alveolele românilor cu nicotină rareori au însă amabilitatea de a pune la dispoziție în mod voluntar rețetele după care produc țigări sau listele de aditivi incluși în tutun. Cert e însă un lucru, țigările cumpărate de mine în Franța aveau gust de tutun, cele fumate la noi îmi lasă pe limbă o aromă de parcă aș fi lins direct scrumiera. Ăsta e motivul pentru care prefer tutunul de rulat. Un vechi amic de-al meu, care a lucrat destul de sus în industria tutunului, mi-a spus cîndva la o bere că, dacă avem noroc, poate jumătate din compoziția unei țigări o reprezintă tutun curat. Restul sînt nervuri ale frunzelor, expandate termic, tutun reciclat din țigări vechi și alte mizerii, spunea amicul meu. Nu am verificat informația asta pe căi oficiale, luați-o deci ca pe o bîrfă între băieți la o bere. Dar valoarea pieței tutunului în 2012 era de 4.2 miliarde de euro în România, niște sume de care acționarii s-ar putea deranja să mai investească puțin și în calitate.

2. Bugetul de stat și sistemul medical. Fumătorii se numără printre cei mai consecvenți contribuabili ai României. Aproximativ 80% din prețul unui pachet de țigări îl reprezintă taxele și accizele, ceea ce înseamnă că din 15 lei, cît costă acum 20 de țigarete, 12 îi ia Ministerul de Finanțe, care îi dă mai departe în sistem, dar mai ales în sistemul medical. Cei trei lei care rămîn în industrie trebuie să acopere producția, distribuția, salariile, impozitele pe salarii și să asigure o cotă de profit acționariatului din această ramură care, practic, muncește pentru stat. Dacă aveți defibrilatoare la spital, puteți să opriți un fumător la întîmplare și să-i mulțumiți, pentru că din banii cotizați de el a fost cumpărat. Desigur, madam P-Diddy sau cum o mai cheamă dă drept un exemplu înălțător izgonirea unui fumător din spital cînd, în realitate, la sumele pe care le varsă fumătorii în sistem, ei ar trebui să primească tratament de cinci stele. În medie, industria tutunului din România contribuie anual cu 3 procente la un PIB de circa 150 de miliarde de euro. Cifrele absolute să le calculeze contabilii, dar cota de 3% este aproximativ alocația bugetară pentru educație, în aceeași țară. Un calcul împins la extrem spune că, dacă stingem toți țigările, va trebui să închidem școlile – sau altceva mai puțin important.

3. Industria farmaceutică. De acolo provin tratamentele antifumat, care nu costă deloc puțin și a căror rată de succes este de sub 50%, așa cum o demonstrează cercetări făcute în Occidentul ăla civilizat. Ai noștri, ceva mai destoinici, au raportat o producție mai mare de nefumători la hectar, cu șanse de reușită de 61%, conform documentelor publicate de Colegiul Medicilor București. Probabil că țara noastră e mai bogată în „quitteri”… În fine, această industrie farmaceutică face lobby peste tot pentru interzicerea fumatului, a țigărilor electronice și chiar a tutunului de prizat, pentru că are interese directe să își vîndă propriile produse care să te ajute să te lași de nicotină. Jumătate dintre cei care apelează la asemenea tratamente dau greș, se întorc deci la tutun, dar banii înapoi pe medicamente nici nu se pune problema să-i ofere cineva. În fond, să te lași e o chestie de voință… Vina e tot a consumatorului, care e oricum un vicios și un sub-om care le suflă fum în nas copilașilor bolnavi de la pneumologie! Bine că n-a dat banii ăia pe țigări, să zică mersi!

4. Asociațiile antifumat. Da, campionii ipocriziei, din punctul meu de vedere, sînt militanții antifumat. De ce? Păi, să luăm cel mai elocvent exemplu, adică marea asociație/program național/ONG și ce-o mai fi chestia aia cu titlu agramat „Stop Fumat”. Eu i-aș fi spus măcar „Stop Fumatului!” și aș fi adăugat un semn de exclamare, în semn de respect față de limba română. Ei, cumetrii ăștia sînt finanțați direct din contribuțiile instituite asupra produselor din tutun, cu sprijinul Ministerului Sănătății. Cu un buget de aproape 1.3 milioane de lei în 2014, dumnealor oferă consiliere o zi pe săptămînă pentru pacienții din București și pe bază de programare în alte 19 orașe, așa cum scrie chiar pe site-ul lor, iar apoi pacienții sînt trimiși la farmacie să-și cumpere (nu o dată) produsele pomenite la punctul al treilea. Există 13 județe în care nu am găsit nici măcar un cabinet al acestei asociații mînate exclusiv de bune intenții: Bacău, Bistrița Năsăud, Botoșani, Buzău, Caraș-Severin, Călărași, Gorj, Giurgiu, Harghita, Mehedinți, Olt, Satu Mare și Vîlcea. Mai mult de un sfert din teritoriul țării este exclus din acest așa-numit „program național”, dar probabil că asta se va rezolva odată cu anticipabila mărire de buget pe 2016. Sau nu. Important este, însă, că fiecare ban din acest program vine de la pachetele de tutun dubios produs de corporații, taxat de stat și fumat de noi. Pe ce criterii sînt apoi distribuiți acești bani și cui, fumătorii nici măcar nu sînt întrebați. Dar credeți sincer că șefii de la – pardon – „Stop Fumat” chiar își doresc ca noi să ne lăsăm de tutun, să le tăiem deci finanțarea și, astfel, să îi silim să își găsească o meserie cinstită?

Ca o concluzie, fumătorii nu sînt prizonierii viciului, cît sînt ai unui sistem vicios, interesat să-i stoarcă de bani și să-i stigmatizeze, în același timp, pe cei exploatați. Fix ca într-o dictatură sau într-un sistem sclavagist. Iar cine are, de fapt, interesul ca această situație să fie perpetuată este ilustrat magistral în scena de început a filmului „Thank You for Smoking”, unde un ONG-ist și-o ia peste dinți în direct la TV de la purtătorul de cuvînt al industriei tutunului, cel pe care omenosul și umanitarul activist a vrut să-l confrunte live cu un adolescent bolnav de cancer. Vizionare plăcută, sper că înțelegeți ceva!

Fii eroul meu, fentează legal campania anti-fumat!

În calitate de consumator înțelept de tutun, o să-i las în pacea lor să jubileze după pofta inimii pe cei care vor să ne reglementeze viața nouă, a fumătorilor, pe cei care cred că de data asta ne-au tras-o definitiv cu legea antifumat, aia despre care președintele în general absent al României promite că o va și promulga în forma absurdă aprobată de Parlament. Fie sănătoși, bucură-se în voie pe imaginarul lor piedestal la care aspiră în virtutea discutabilei calități a a nu consuma un produs pe care alții aleg să-l cumpere legal și să-l folosească în cunoștință de cauză! Șadă ei cît cred de cuviință în bodegile cu miros de farmacie pe unde nu garantez că o să mă mai prindă cineva și de unde vor lipsi, cu siguranță, paralele pe care o să le sparg în altă parte.

V-am adunat aici ca să vă împărtășesc vreo cîteva metode simple prin care se poate fuma înăuntru, chiar și după publicarea în Monitorul Oficial a legii ce împarte cetățenii României în două categorii – oameni rezonabili și fasciști exaltați. Și vreau să precizez de la bun început că și eu sînt contra fumatului în restaurante, în spitale, grădinițe, în școli, în sălile de concerte, la locul de muncă, în gări și peste tot pe acolo pe unde oamenii vin să mănînce, să rezolve o treabă sau să se caute de sănătate. Dar, pe același principiu invocat de agitatorii anti-fumat cu orice preț, și anume „pentru că putem”, iată cum o să ne permitem în continuare să aprindem o țigară așezați la masă, omenește, în interior, nu pedepsiți în ploaie și în frig, așa cum le-ar plăcea ălora să ne vadă.

1. Members only. Cu alte cuvinte, patroane, bodega ta nu va mai fi un loc cu acces public, ci un club privat. Ne faci cartele de membru, semnăm o adeziune în care luăm la cunoștință că în interiorul clubului se fumează în draci, cotizăm cu o taxă simbolică lunară la fosta ta cîrciumă, acum transformată în asociație obștească exclusivistă, la intrare un agent de pază se va asigura că nu intră minori și cam aia e. Staff-ul va fi recrutat numai dintre fumători care dau cu subsemnatul că știu în ce se bagă, iar acceptarea de noi membri se va face numai pe bază de invitație. Asiguri în interior mijloacele tehnice pentru aerisire de calitate și pentru securitate anti-incendiu, după care să pornească petrecerea! Ce facem noi înăuntru e fix treaba noastră, iar ne-membrii o să lingă clanțele ușii de la intrare, indiferent că-s fumători sau ba. Cu această ocazie, ți-ai fidelizat un grup de clienți care o să aprecieze că ți-ai dat interesul pentru ei.

2. Lock-in. E o practică la care am participat cu mare bucurie în Marea Britanie, acolo unde legile antifumat pot lua premiul întîi cu coroniță la capitolul fascism. Însă, chiar și acolo, unii patroni de pub trag zăvorul pe ușă după o anumită oră, moment în care intră în vigoare așa-numitul „lock-in”. Bodega nu mai e loc public din acea clipă, e spațiu privat. Cine e înăuntru e liber să plece oricînd dorește, dar de intrat nu mai intră nimeni. Fumăm sau facem orgii acolo? Nu vă privește, stimabililor. Locul public s-a transformat în bîrlog exclusiv destinat celor aflați în interior, deci nu mai intră sub incidența legii antifumat. Atîta vreme cît nu e comisă vreo infracțiune în interior, autoritățile nu au de ce să-și bage nasul. Ciao, pa-pa!

3. Biserică. Doar nu de proști s-au înregistrat rastafarienii ca religie al cărei pilon central este consumul de iarbă, iar asta pe vremea cînd occidentalii încă erau chisați la cap și îi băgau la pușcărie pe toți nefericiții prinși cu un gram la ei. Dacă asta îți cere dreapta credință, și anume să fumezi, statul nu are dreptul să se pună între tine și mîntuirea sufletului. Au existat precedente în care credincioșii rasta au fost declarați nevinovați, iar instanțele le-au consfințit dreptul de a consuma planta lăsată de Preamilostivul să crească. E drept că, într-unele jurisdicții, rastafarienii au avut probleme cu legea, dar, în cazul iubitorilor de tutun, produsul pe care noi îl consumăm se vinde legal. Nu ca iarba. Și nu contează că dogmele noastre ar putea să ne pună viața în pericol, credința e mai presus! Așa cum, de exemplu, în Biserica Ortodoxă e puternic recomandată o altă practică neigienică și cu ridicat potențial patogen, adică pupatul în serie de resturi omenești aflate în putrefacție. Ergo, putem constitui un nou cult religios, în care fumatul periodic să fie obligatoriu pentru intrarea în contact cu Atotputernicul. Pot adera numai persoane majore, iar regulile de acces pot fi similare celor de la punctul 1. Să începem liturghia…

4. Science, bitches! Adică transformi bodega în Centru pentru studierea fumatului, așa cum a existat cel puțin un precedent în UK. Patroana care a avut tupeul să le-o dea pe partea științifică fasciștilor de la ea din țară și-a dublat clientela instantaneu, iar autoritățile locale, în bigotismul lor, au cheltuit milioane de lire ca să îi închidă prăvălia. Dar la noi nu-și permite nimeni să arunce atîtea parale într-o bătălie, mai ales dacă e dusă pe o mie de fronturi simultan. Nu atunci cînd e nevoie de investiții în infrastructură și în spitale.

Așadar, patru metode simple, scoase din pălărie, de a ne putea în continuare bucura de viață și de distracție, fără să mai fim arătați cu degetul că uite ce rău facem noi și cum distrugem societatea cu țigările noastre. Iar prin tavernele cu miros antiseptic de dezinfectant vă asigur că nu o să ne mai vedeți pe noi, fumătorii cu planuri de distracție, cu excepția restaurantelor unde venim să mîncăm, nu să fumăm, și a sălilor de concerte unde intrăm ca să ascultăm muzică. În rest, nu aveți cum să ne mai deranjați, pentru că unde ne simțim noi bine voi nu aveți ce să căutați. Decît dacă vreți să vă alăturați și să ne avem ca frați și să nu mai fiți cîrnați. Rima internă a fost neintenționată, dar poza cu Obama fumînd iarbă a fost folosită în mod deliberat. Și acum, la fumat!

Eu, Satan și-o umbrelă prin Chișinău

umbrela 2Am trecut și eu Prutul oleacă zilele astea cu niscai treabă în Republica Moldova și, înainte să îmi dau seama, a venit toamna cu ploaie și frig. Uraaaa, am urlat în interior cu bojocii unui întreg regiment din Armata Roșie trimis la asalt cu pieptul gol, fără pușcă și cu cinci cartușe regulamentare în buzunar. Motiv mai mare de bucurie decît ploaia pentru un romantic incurabil ca mine greu se găsește, că doară cine mă cunoaște e la curent cu pasiunea mea pentru plimbările sub umbrelă cu black metal în căști. Acuma, căști am la mine cam tot timpul, precum și sătăneala necesară, dar umbrelă ciuciu. Dar ce-i o simplă provocare pentru un rezolvator de probleme cu patalama? Și-am sărit pe-o pereche de ciocate cu direcția spre magazinul unde ar trebui să am deja statuie pentru contribuțiile zilnice deloc de neglijat.

„Bună ziua, tanti! Aveți umbrele?” – Drept răspuns, cucoana în negru (cum altfel?) doar ridică o aripă cam pe la ora mea 11, asemenea unei milițience nord-coreene de dirijează traficul clasei muncitoare către cantinele proletare, și nici nu schițează vreun semn că ar dori să comunice pre limba lui Grigore Vieru sau pre cea a lui Pușkin cu mine. Ceea ce e păcat, că io și magazinul taman pe Pușkin ne găseam atunci. Taci așe, îmi zic către eul liric interior, că nu-i panică în ce chip vine informația. Important e corectă să fie. O las pe micuța Kim, avansez în profunzime, verticalizez, bag un tiki-taka și – tadaaaaa – iaca standul de umbrele. Ș-apoi ține-te dezamăgire.

Umbreluțe roz, cu volănașe, cu inimioare, cu iepurași, cu pisicuțe torcătoare și cu bebeluși – doar umbrele d-alea erau. Ai di pentagrama mea, zic… No, păi cu muma ciorilor să ascult io răcnete satanice sub o umbreluță-curcubeu? N-am io nimica împotriva homosexualilor, dar nici n-aș vrea să transmit mesaje eronate în direcția lor, că-s singur și departe de casă, nu prea are cine-mi păzi spatele. Între timp, mai apare un nene cu față de GB-ist simpatic – așa sînt alintați pe aici KGB-iștii, în caz că nu e destul de intuitiv diminutivul ca o prescurtare de acronim. Că doar nu era să fie un britanic, v-ați pierdut mințile?

„Ian uiti, astea-s di fimei, aistea-s di copchii. Cît or costa?” se miră cetățeanul surprinzător de românofon și de sociabil. Drept e că atunci am remarcat și eu că apărătoarele de stropi cerești erau pe două dimensiuni – unele mai mici și altele mai mari – dar din praștie etichetă. Scotocesc, mă sucesc, mă holbez pînă nea GB dă abandon și pleacă spre alte etaje, cu umbrele ceva mai masculine. Între timp, descopăr că modelele de femei costă 68 de lei bucata. Alea mari și cam prea colorate. No, zic, păi hai să caut una de copii care să mi se potrivească personalității în proces de imaturizare permanentă. Înșfac eu una mai mică, albastră cu mașinuțe zîmbitoare și țicnal anexat, o duc la casă, o plătesc și mă scurmă curiozitatea să văd cît costă.

Aproape dublu față de aia mare.

După care mi-am amintit că prima știre auzită la radio cînd am venit în Moldova era despre faptul că vitejii cetățeni ai acestei țări nu mai fac copii. Păi da, prieteni! Cu prețurile astea, cine mai are chef?

umbrela 1