Category Archives: Republica Metalistă România

O scenă prea mică pentru niște trupe prea mari (sau viceversa)

Am stabilit deja că selecția naturală m-a cruțat și anul ăsta la Metalhead, dar asta nu m-a scutit de expunere la niște trupe cu care nu vreau să mă revăd prea curînd. În egală măsură, am remarcat acolo formații cu talent deosebit, pe care, dacă vreodată mă fac organizator de concerte, o să am grijă să le pun ceva mai sus în desfășurător. Pentru că așa cred eu și, sincer, gusturile nu trebuie justificate. Așa că mă bucur dacă sînteți de acord cu mine, dar nu o să sufăr o depresie fatală dacă nu-mi împărtășiți opinia. Hai să-i dăm selectiv, în ordinea apariției, cu ăia care mi-au atras atenția și cu mențiunea că eu am participat la numai trei din cele patru zile de festival.

LATER EDIT: Iaca m-a pălit Soarele-n cap și am uitat de Hatemode. Am prins doar ultimele lor două piese, care au rupt. Mare păcat că au prins și ei o oră cruntă ca să presteze în fața unui public restrîns din motive de autoconservare. I-aș revedea cu drag, dar nu în asemenea condiții. Noroc că-s aproape și-i mai prind eu printr-un club…

Kistvaen – Spectacol de 10 pentagrame! Cu siguranță au meritat scena mare, dar nicidecum ora cruntă la care au fost nevoiți să presteze. Zeii black-metal au închinat o cupă de bere în Valhalla pe recitalul băieților de la Kistvaen, însă Thor și-a adus aminte cam tîrziu să trimită niște nori de ploaie care să mai răcorească infernul în care formația a evoluat – adică la vreo 50 de grade în aer, pe ciment incandescent și în nori de praf sufocant. Condițiile meteo au gonit și publicul, la Golden Ring abia dacă erau 20 de oameni. E a doua oară în ultimul an cînd trupa Kistvaen prinde o oră atît de ingrată, sper să fie ultima oară cînd trage așa de necîștigător. Verdict: Scena mare în continuare, dar cînd Soarele n-o mai fi pe cer să-i chinuiască!

Bucovina – Foarte frumos, am dat din cap împreună cu vreo mie și ceva de metaliști! Voiam doar să menționez asta, deoarece la mine pe placa de bază am sloturi pentru cel mult trei trupe de folk-metal și Bucovina l-a ocupat pe ultimul. Verdict: Stați pe scena mare, că mai vin să vă văd!

Turisas – M-am hlizit de am căpiat cînd i-am văzut vopsiți cu roșu și negru pe față (vă place Stendhal?) și cîntînd despre pirați. Carach Angren știu pe unde umblați cu versurile lor? Verdict: De ce n-ați făcut schimb de sloturi cu băieții de la Kistvaen? Mi-ar fi plăcut!

https://www.youtube.com/watch?v=oecIGHLClis

Marchosias – Am dat din cap, dar ceva la sunet n-a fost bine. Parcă am auzit o trupă ușor diferită față de cea pe care o știu din album. Nu știu ce-o fi fost în monitoare, dar vreo două priviri aruncate între băieți pe la jumătatea unei piese mi-au dat de bănuit că unul dintre ei nu prea se auzea. Verdict: Scena mare data viitoare, cu sunetist de acasă!

L.O.S.T. – Aceeași impresie de profesioniști cu prea mult obraz pe care mi-au lăsat-o băieții de la Kistvaen. Cu siguranță Jeff Hanneman și-a aprins o țigară satisfăcut de la bricheta Diavolului cînd a auzit ce solouri amețitoare și ce riff-uri crîncene scoteau metaliștii noștri. Asta e, le-au scos și ei pentru 20 de psihopați adunați la ora 14 în căldura infernului ca să asculte niște monstruozități demne de notat pe un album produs afară la o casă de discuri cu oleacă de tradiție. Bestial level: 10 cranii! Verdict: Scena mare, după ce se lasă întunericul!

Winterhorde – Gimme a break! Blackerii israelieni au umplut scena cu un pluton de metaliști, au stat un sfert de ceas doar ca să facă teste cu nu știu ce fiță de instrument care suna a fierăstrău cu arcuș, după care… Au folosit giumbușlucul ăla muzical doar pentru un intro și apoi s-au apucat teoretic să cînte. Ghinion, însă, pentru nu știu ce n-a mers, dar impresia mea a fost că erau dezacordați. Verdict: This is satanic black metal from Șuletea! Să nu vă mai văd!

Heidevolk – Please… Am spus mai sus că mi-am ocupat toate cele trei sloturi pentru folk-metal. Pe unul stă Ensiferum, pe altul e Arkona și ultimul s-a dus pe Bucovina. Gata, neică! De acum încolo toți îmi sunați la fel, iar în cazul vostru mai umblă vorbe că i-ați cam simpatiza pe naziști. Iar eu am boală cruntă pe naziști. Verdict: Mach frei în altă parte!

Dark Fusion – Măi nene, voi de unde ați apărut? Pe lîngă faptul că și eu cînt acum într-o trupă al cărei stil se numește Dark Fusion, voi o mai și dați bine! Prezență scenică, instrumentație impecabilă, ținute negre, show profesionist! Bravo, măi oameni! Rating: 10 pastile de uraniu! Verdict: Scena mare data viitoare!

No, sper măcar să se uite și niște promoteri pe înregistrările astea și să tragă concluziile care se impun. Iar data viitoare vă explic de ce Amorphis a intrat în aceeași ligă cu Behehemoth pentru mine… Stay tuned, adică rămîneți tunați!

Festival de metal infernal în furnal

Am venit la Metalhead Meeting 2015 cu așteptări mari și cu un entuziasm comparabil doar cu cel din momentul în care mi-am cumpărat prima chitară Jackson. Și, una peste alta, nu regret că am cheltuit la ediția aceasta o sumă care mi-ar fi asigurat fără probleme un city-break de pomină într-un oraș precum Praga. Amintirea Metalhead-ului din 2014, unde Arkona și Moonspell parcă mi-au citit gîndurile cînd și-au întocmit lista de piese, era un catalizator de anticipări optimiste greu de egalat. Iar cînd m-am prezentat la poartă (în cea de-a doua zi, pentru că nu mor după Cargo), primul care mi-a urat bun venit a fost Fenrir, de la Kistvaen, una dintre puținele trupe românești care pot sta umăr la umăr și cu fruntea sus alături de greucenii metalului din occident. O ceată de valkirii cu hectolitri de hidromel rece nu m-ar fi bucurat mai tare dacă și-ar fi făcut apariția în calitate de comitet de primire. Ce mai, premisele erau aliniate cum nu se putea mai bine.

După care am dat piept cu leopardul din spatele gardului. Acum nu vreau să credeți că intenția mea e să-mi bag ciubotele prăfuite prin Golden Ring în munca organizatorului. Am convingerea că omul și-a asumat niște decizii grele, în tentativa de a păstra o balanță echitabilă între cheltuieli, satisfacția publicului, relațiile cu trupele care nu au fost tocmai de colea și poate o modestă marjă de profit pentru un eveniment de patru zile într-o capitală est-europeană vestită pentru un raport ușor defavorabil între veniturile cetățenilor și prețurile bunurilor de consum rockeresc. Cine și-a riscat banii, timpul și reputația pe un asemenea eveniment are dreptul să hotărască ce și cum, dar și noi, consumatorii de produs metalistic, avem tot dreptul din lume să-i spunem ce amintiri luăm acasă de banii cheltuiți.

No, și cum spuneam. Pentru Kistvaen și pentru L.O.S.T. aș fi dispus să merg în orice văgăună ca să-i văd live, chiar și la ora 14 într-o zi toridă de vară bucureșteană, așa cum (și) de data asta le-au picat zarurile băieților. Am decis în cunoștință de cauză să fiu prezent la reprezentațiile lor. N-aveam însă de unde să știu că Golden Ring înseamnă de fapt o plită încinsă de beton, asezonată cu praf ca pe Tatooine, într-un dezolant peisaj post-industrial cu accente ușor apocaliptice, fără un petic de verdeață în zare. Aș fi gata să pariez că am tropăit din bocancii noștri de roackeri tocmai pe ruinele fostei RAMI Dacia, fabrica de diamante construită la porunca Elenei Ceaușescu, dar asta e altă istorie pentru altă zi. În fine, am strîns din măsele, mi-am amintit că-s nu doar metalist, ci și moldovean, deci învățat cu greul, și am stat vineri și duminică la cele două recitaluri de furnal.

Sub soarele amiezii, în fața scenei aveam sentimentul că niște destoinici muncitori de la SIDEX tocmai îmi revarsă în cap o șarjă de oțel proaspăt topit. Iar atunci cînd ne refugiam pe băncuțele unde mai era un petic de umbră, am încercat senzațiile unice trăite de berbecuții făcuți haiducește, în groapa cu jar – mii de drăcușori harnici veneau și aruncau lopeți de cărbuni sub scaunele noastre model Gheorghe Doja. Noroc că eram puțini spectatori, că dacă ni se făcea rău nu era nevoie de multe echipaje SMURD. Mai greu îmi imaginez că le-a fost băieților pe scenă: vă provoc, de exemplu, să faceți o voce de black-metal într-o atmosferă care îți pîrlește plămînii cu fiecare respirație, iar bonus să aveți norii de praf ridicați de vînt… Meseriașii sînt poftiți să interpreteze orice melodie la chitară sau la tobe în condiții similare, în caz că li se pare o bagatelă! În public, am supraviețuit, că berea era multă, rece, nu foarte scumpă și cu bon fiscal, iar în orice clipă ne puteam căra. Dar săracii artiști…

Iar vitejiile astea au venit însă cu un preț. Vineri, după Kistvaen, am avut o senzație de ireal pînă după apus, din cauza kilo-Joulilor încasați pe nedrept în scăfîrlie din partea unui Soare nemilos cu metaliștii. Pe retina mea jucau tot felul de pete cu mutre de amibă drogată, iar decibelii din boxe îmi treceau pe lîngă urechi ca trenul intercity prin halta Brăhășoaia, fără să-mi mai provoace vreo reacție. Pe la Dark Funeral abia mi s-au reglat din nou monitoarele și temperatura internă, dar pentru asta am cheltuit pe diferite lichide reci și spumoase echivalentul unei alocații recent mărite. Duminică, am rezolvat chinurile iadului altfel, și anume printr-o rapidă reintegrare în societatea de consum: după ce trupa L.O.S.T. m-a făcut să dau din ipoteticele și imaginarele mele plete la temperaturi venusiene, m-am refugiat vreme de aproape două ceasuri la mall, unde ne-am dres cu aer condiționat, frappé, înghețată și suculeț proaspăt stors din citrice nevinovate. Altă distracție, altă alocație. N-am murit, nu?

Mno, în calitate de dinozaur metalist, o să fac mereu comparație cu festivalurile din anii 90, că aș sîntem noi, bătrînii. Una-două, îi dăm cu “pe vremea mea…” Așadar, pe vremea mea, la Piatra Neamț, de exemplu, metaliștii aveau la dispoziție ditamai parcul cu copaci, tufe și iarbă ca să se desfășoare și nu țin minte să fi fost vreo trupă pe scenă înainte de ora 19. Ca să nu mai spun că eram la poale de munte și pe malul Bistriței, unde era loc de rockereală și de răcoreală cît cuprinde. Alta a fost povestea la Top T Buzău, unde am fost pe scenă în 1996 și unde am prins nu doar căldura iadului, ci și o revizie la instalația de apă. Dar organizatorii ne-au dat startul abia după căderea întunericului, nu au stat rockerii în soare ca să vadă black metal și nici nu s-au chinuit muzicienii să își dea sufletul pentru 10 spectatori. OK, asta a fost atunci. În zilele noaste, Rockstadt și Metalhead 2014 mi se par două exemple excelente. Primul eveniment se ține oricum la munte, unde în cel mai rău caz îți poate fi oleacă de frig și problema asta o rezolvi prin strîngerea în brațe a unei rockerițe. Al doilea eveniment folosit ca exemplu s-a ținut însă în București, la Arenele Romane, unde puteai să te refugiezi de soare sub un copac în Parcul Carol sau unde te puteai așeza pe orice piatră fără teama că la ridicare o să semeni cu un gnom ieșit din măruntaiele Moriei de la stratul de praf selenar, cum a fost cazul la Cotroceni Open Air. LATER EDIT: Era să uit de festivalul Open Camp Vaslui, care e găzduit într-o frumoasă pădure și unde nimeni nu s-a jeluit de condiții. Eu unul m-am simțit excelent acolo!

Nu știu din ce motive au luat organizatorii decizia ca în 2015 să mute festivalul în inima unui furnal, probabil că au avut ei niște calcule. Dar am înțeles, după ce luminile scenei s-au stins, de ce pe tricourile oficiale ale festivalului scria “I survived Metalhead Meeting 2015” – cred că Bear Grylls a oferit consultanță pe șest la organizare, dar asta e numai o bănuială. Cert e că selecția naturală a venit acolo să-și dea o lucrare de semestru și vreo două restanțe. Dincolo de tot hazul meu amar, vă dau scris prin prezenta că nu o să vin să mai văd pe scenă trupe chinuite la 50 de grade, în fața unui public format mai mult din prieteni, la ora 14 pe timp de vară. Mai ales dacă vorbim de artiști care nu-și bat joc de metal. Și o să-mi respect promisiunea!

Eternal Mourning, la două decenii de la înființare

Adevărul istoric este că trupa Eternal Mourning a fost înființată în 1994, de Octav, cel care i-a dat formației și denumirea asta, o titulatură care a bulversat multe purtătoare de toace aterizate forțat în postura de prezentatoare pe la festivaluri – nimic nu e mai plăcut să-ți auzi numele trupei tradus de o piți “Și acum, formația Dimineață Eternă”. În fine, pentru mine anul 1995 e cel de bază, că atunci m-am alăturat eu echipei, după un an în care m-am tot lăsat greu convins, că aveam deja o trupă de alternative și nu era tocmai rău, că dădeam spectacole la Casa Armatei și femeile mureau la Secu atunci cînd le cîntam preluări Nirvana. Ce a urmat a fost însă istorie, cel puțin din punctul nostru de vedere, iar poveștile celor patru ani de Eternal Mourning o să apară aici pe blog, încet-încet, pe măsură ce o să am și eu vreme să le scriu. Acest articol este, evident, un teaser.

Eroul copilăriei mele revine…

Am avut ghinionul să învăț a citi de pe cînd eram foarte-foarte-foarte mic. Spun ghinion pentru că știința de carte exagerată pe alocuri mi-a adus ulterior doar necazuri, mai ales în mediile conduse de mediocri. În fine, nu vreau să mă laud ce copil precoce am fost, mai ales că acum mi se cam reproșează că am rămas un copil întîrziat care bate-n 40, însă una dintre primele cărți pe care le-am citit a fost Ursulețul Winnie. Am găsit volumul citit și răscitit printr-o bibliotecă a bunicilor de la țară, iar cartea se bucurase de atîta succes acolo, la Mălușteni-Vaslui, încît nici coperți nu mai avea. De fapt, lipseau chiar și primele pagini, așa că întreaga istorie a lui Winnie, a măgărușului IOR (am scris cu majuscule ca să evit confuziile) și a purcelușului Guiț (în traducerea noastră socialistă de atunci) e un exordium ex abrupto. Și are un final în coadă de pește, în sensul că pentru mine povestea nu se termina niciodată. Motiv pentru care, de cîte ori vedeam că istoria se isprăveşte fără vreun sens, o luam de la capăt, ca să o înțeleg prin mijloace deductive – fix după metoda prin care înțeleg că a fost depistat și bosonul Higgs!

Dar lipsa paginilor mi-a creat probleme nebănuite, în sensul că n-am avut niciodată ocazia să citesc o prezentare a personajelor și a intrigii. Poate că în paginile alea lipsă copiii ca mine erau informați că Winnie se închină Necuratului, așa cum se vede clar din imaginile de mai sus. Cine știe cîți micuți au mai fost ademeniți să intre pe neștiute într-o sectă adoratoare de Baphomet? Oare comunismul inuman a ordonat în mod intenționat cenzurarea paginilor în care era prezentat adevărul despre diabolicul Winnie? Iar absența unui deznodămînt a fost doar un mod de a mă face să recitesc paginile blestemate și să mă expun din nou influențelor diabolice? Întrebările astea mă frămîntă și acum…

Lasă că mă duc eu la Dark Funeral și la Mayhem să-i întreb!

Anii ’90, o călătorie în lumea amintirilor

Salutare, maestre Gabi Gombos! Mi-a făcut plăcere să îți citesc interviul, a fost o frumoasă călătorie în lumea amintirilor. Despre anii 90 cu toți avem sentimente contradictorii. Pe de o parte, eu spun că nu e cazul să regretăm că s-au terminat, ci să ne bucurăm că au existat. Pe de altă parte, un alt drăcușor îmi șoptește că nu e cazul să ne supărăm că au existat, ci să răsuflăm ușurați că s-au încheiat.

1045138_10151425822261012_1935163715_n
Arhiva personală

Entuziasmul, creativitatea și dorința de afirmare cu orice sacrificiu au fost atunci la cote istorice în România. Pe de altă parte, se făcea metal în niște condiții de heirupism care i-ar fi făcut să moară de invidie pe brigadierii de la Bumbești-Livezeni. Concerte cu instrumente improvizate, repetiții pe stații care te curentau din trei în trei măsuri, cazare în condiții precare pe oriunde se organiza un festival… Iar selecția naturală a fost făcută tot pe bază de bani, nu neapărat de talent. Adică rockerii cu părinți ceva mai înstăriți sau cu rude peste hotare au avut mereu bani și de echipament, și de cazare, și de deplasare. Alții, mai amărășteni, se uitau pe geamul înghețat al trenului personal cu care mergeau să cînte la festival sau să repete prin alte orașe la Jeep-urile din care descindeau unii metaliști din Capitală și mergeau cu împrumutatul de scule în prima zi de eveniment, ca să nu se facă de băcănie în fața spectatorilor cu instrumente Reghin vopsite roz din fabrică sau tăiate cu bomfaierul să aibă formă de Flying V. Au rămas active nu neapărat cele mai bune formații, ci doar cele cu spatele asigurat cît de cît, din punct de vedere financiar. Nu vreau să arunc anatema asupra tuturor formațiilor de atunci care au supraviețuit – multe dintre ele merită respect pentru talent și pentru devotament “above and beyond the call of duty”.

Mihai Ursu
Arhiva personală

Dar nici nu cred că merită osanale ABSOLUT toate formațiile anilor 90 rămase încă active. Mi-ar fi plăcut să activeze fără oprire băieții de la Ostrakon, de exemplu, trupă al cărei chitarist mi se pare unul dintre cei mai buni pe care i-a dat vreodată Moldova și chiar România. FORMA, o altă trupă de ia Iași pe care istoria a îngropat-o rapid, o dădea chiar bine, dar n-al avut noroc și pace. Vremea aia a idealismului înverșunat ne îndemna să credem că e suficient să ai talent și să muncești mult-mult-mult pentru ca într-o zi să ai succes. Ei bine, iată că și în underground se aplică tot regulile capitalismului. Dacă la sufletul tău ai numai o chitară și ceva talent, dar nu și niște bani, pregătește-te să ascunzi într-un dulăpior pletele, țintele, tricourile, instrumentele și fanteziile de rock-star și transformă-te pentru vreo două decenii în clasă muncitoare, cu tunsoare regulamentară, cu întreținerea la zi, prezent la program și disciplinat în front. Iar dacă 20 de ani mai tîrziu din căștile tale încă răsună black metal, ai tot respectul meu!

Mihai Ursu
Arhiva personală

Punk-ul e mort

M-am convins sîmbătă seară, punk-ul e mort de vreo 25 de ani și nici o doftorie din lume nu-l mai face bine. Cu alte cuvinte, am fost în Question Mark la concertul a două trupe care încă practică stilul ăsta numit între prieteni și “fundătură artistică fără scăpare” și, sincer, mai bine i-aș fi dat banii unui om de pe stradă să-și ia o ascuțitoare pentru carioca. În fine, am intrat și loc de întors n-a mai fost.

 

 

Sursa fotografiei: Question Mark Facebook Page
Sursa fotografiei: Question Mark Facebook Page

Prima trupă, cea româno-irlandeză, a demonstrat că poți învîrti un bridge în 10 feluri ca să sune a riff-uri și din el să scoți 30 de piese a cîte 18 secunde – respect că le mai țineau minte, eu cunosc oameni care se încurcă la zilele de naștere ale propriilor copii. Mă rog, au sunat cu oleacă de vînă, grație și influențelor majore de la Sex Pistols, asumate fățiș, de care oricum nici nu mai are rost să te sfiești în etapa comatoasă în care se află stilul punk. Vocalul a fost liniar, adică perfect pentru piesele alea imposibil de reținut și de reprodus – mă crucesc încă o dată cum de le-au învățat toți oamenii ăia care păreau că se cunosc de ceva timp. Dintre toți, cred eu că tobarul lor merită să treacă clasa, pentru că a bătut ca un maniac doar într-o tobă mare, un cazan, un premier, un fuzz și două cinele. Pe tipul ăsta l-aș lua la o cîntare cu mine, măcar să mă laud că-l cunosc.

Ăilalți, grecii, au fost de fapt un cuplu de oameni-orchestră: un chitarist și un tobar, ambii cu jumătate de normă și vocaliști. Tobarul ba semăna la glas cu dementul de la Green Day, ba o dădea în Morisson – culmea este că îi ieșeau ambele, ar putea să facă o carieră doar din asta. Iar toba a fost corectă, doar că eram mereu atent la modul în care își schimbă rolurile între ei băieții ăia, în loc să fiu atent la melodie. Chitaristul, săracul, se vedea că are și el o grămadă de răspunderi pe cap, trăgea din răsputeri la un Ibanez model mai retro (parcă) pus pe atîta distorsiune că la un moment dat mi s-a părut că mai e un tip în trupă care cîntă la microfonie. Oricum, nu am sesizat vreo gherlă de chitarist pe durata șederii mele în public, ceea ce e totuși de apreciat. Doar că de la a treia piesă am avut aceeași senzație de Ziua Cîrtiței pusă pe repeat, cu variațiuni pe temă fixă de melodramă tip Doors și sictir gen Green Day, în doi oameni cu polifonie care amintea cînd de doi dascăli beți după o înmormîntare, cînd de jumătatea goală a formației Queen. No, dar măcar am golit vreo patru beri și m-am holbat la punkistele din public, care-s mai simpatice și mai accesibile decît toate blackerițele pe care le-am cunoscut, puse la un loc. Am interceptat trei zîmbete spontane de la femei pe care le-aș scoate la o cafea. Probabil că zînele astea drăguțe sînt ultima speranță de viață a curentului punk – dacă n-ar fi ele pe la concerte, probabil că punkerii n-ar mai avea motive să dea pe acolo și s-ar reorienta către alte stiluri, cu măcar o frîntură de creativitate la mijloc.

Adică nu neapărat black metal, dar ceva care să aibă un pic de noimă…

1625637_10152758523766012_6842639241808244120_n