Britain’s Queen Elizabeth II waves from the balcony of the Roemer town hall in Frankfurt, Germany, Thursday, June 25, 2015. Queen Elizabeth II and her husband Prince Philip are on an official visit to Germany until Friday, June 26. (AP Photo/Michael Probst)

#Brexit, rezumatul unui divorț cu năbădăi

Noaptea de 23 spre 24 iunie 2016 a fost poate ultima cu somn liniștit pentru euroscepticii britanici care, pe cînd se făcea lumină în capitala imperiului unde Soarele nu apune niciodată, s-au trezit din delirul independenței ca dintr-o beție rușinoasă în cămin la Teologie. Votul pentru ruperea pisicii cu Bruxelles-ul i-a izbit în dinți chiar înainte de cafea – lira a luat-o la vale, iar liderii UE le-au zis-o de la obraz englezilor că nu se glumește cu așa ceva, deci valea! Votul „EURO-pa” nu a picat bine nici în Irlanda de Nord, Scoția și nici în Londra, ce acum riscă să devină zone separatiste, pentru că unii cetățeni de acolo propun să părăsească Regatul, dar nu și Uniunea! Însă hai să disecăm ce știm deocamdată despre cum s-a ajuns aici, despre ce-i așteaptă pe căpșunarii noștri și pe expații lor și despre ce naiba ar mai putea ieși bun din toată harababura naționalistului Farage, cel ce are acum pe cap o victorie pe care nu dă semne că ar fi capabil să o gestioneze. Și la care nici el nu cred că spera.

Cine a votat și cine n-a votat la referendum

Vreo 40 de milioane de cetățeni au fost invitați la urne, printre care s-au numărat britanicii ce au împlinit 18 ani, respectiv irlandezii și cetățenii Commonwealth aflați pe teritoriul Regatului Unit – de exemplu, persoane din Australia, Canada, India, Pakistan și Nigeria. Au mai avut voie să voteze britanicii expatriați – cinci milioane de toți, un milion în țări europene – cu condiția să fie plecați din patria lor natală de mai puțin de 15 ani. Și, ca o excepție, au putut vota membrii Camerei Lorzilor, care în general nu prea au ce căuta la urne. Legi englezești, nu săriți la mine!

N-au putut vota cetățenii UE aflați pe teritoriul Regatului Unit (deci nici românii), cu excepția celor din Irlanda, Malta și Cipru. Iaca așa, pentru că astea două din urmă sînt țări Commonwealth. Nu au putut să își exprime opțiunea nici alegătorii scoțieni cu vîrste între 16 și 18 ani, care, conform legii locale, au dreptul să voteze în general, dar nu și la acest referendum.

Cine a votat pentru separare și cine pentru continuitate

Au vrut sub steagul albastru înstelat locuitorii Londrei cosmopolite și direct interesate de afacerile cu Bruxelles-ul. Cetățenii din Manchester au ales Europa în proporție de 60%. Irlandezii și scoțienii au optat și ei pentru viața într-o Europă unită. Tinerii cu vîrste între 18 și 24 de ani au ales UE în proporții care variază, de la sursă la sursă, între 60% și 72%. Alegătorii din grupa de vîrstă 25-49 au fost pro-unioniști în proporție de 45%, iar geriatricii peste 65 de ani au dat cu oiștea-n gard exact cum au dat pensionarii noștri în 2000, cu Vadim. Vedeți tabelul de mai jos, în care cifrele, apropo, nu erau încă finale.

13495144_10156981437820468_4570616858938844640_n

Pentru facerea bagajelor și Euro-Pa au votat masiv alegătorii care care au și cele mai mici șanse să mai prindă ziua Brexitului, cei cu speranța de viață în declin rapid. Au pus piciorul în pragul Uniunii și locuitorii unor sate, respectiv orașe de provincie, monoindustriale și cam fără perspective de recuperare economică, unde principala investiție locală a rămas echipa de fotbal – vezi Southampton sau Sunderland. Cam de pe acolo de unde vin „Brothers Grimsby”, în caz că ați văzut filmul. Dintre imigranții non-europeni, ăia care au avut dreptul să aleagă viitorul UE, studii anterioare scrutinului spuneau că ar urma să voteze și ei pentru plecarea Regatului Unit în proporție de circa 30%.

Ce se întîmplă după votul pentru Brexit

La Bruxelles, Paris și Berlin, discuția a depășit deja etapa în care Brexit era o ipoteză – nemții au avut grijă să sublinieze imediat că  britanicii au doi ani ca să închidă socotelile și să-și vadă de Tamisa lor. Teoretic, referendumul mai trebuie ratificat și de Parlament, dar liderii UE vor să transmită un mesaj clar că orice tentativă centrifugă va fi tratată cu seriozitate și cu asprime. Cum, de exemplu, ar face o nevastă conservatoare căreia îi sugerezi în glumă o relație deschisă. Cale de-ntors nu mai este, iar condițiile pe care Bruxelles-ul le va impune în cadrul negocierilor de dez-aderare au toate șansele să fie dintre cele mai dure, pentru ca oricine mai vine cu idei separatiste să știe că va putea ieși din UE doar în genunchi, pe coji de nucă.

13393968_10208557385986342_5288546865103401744_n

Pentru că tocmai la asta meditează acum euroscepticii din Olanda, Danemarca și Republica Cehă. Dacă naționalismul va rămîne pe val în UK și politicile visate de Farage devin realitate, e posibil să vedem vapoare încărcate cu imigranți non-europeni la bord și cu destinația Africa. Farage tocmai s-a discreditat, însă, după ce a recunoscut că un slogan esențial din campania pro-exit a fost – să zicem – bazat pe o eroare. Cele 350 de milioane de lire pe care Londra le-ar fi vărsat săptămînal către UE și pe care Nigel Farage promitea să le direcționeze spre spitale, despre ele e vorba. Cică n-ar exista. Bine că le-a spus oamenilor… Încă două momente penibile ca acesta și s-ar putea ca la formarea viitorului guvern Farage să nu mai aibă nici o vorbă de spus. Să-i ținem pumnii!

Imigranții noștri, expații lor

Viitorul imigranților europeni, deci și români,  va depinde foarte mult de rezultatul discuțiilor care urmează să fie purtate cu încă inexistentul Minister pentru Brexit. În cel mai rău caz, va fi din nou nevoie de permise pentru ședere și pentru dreptul de muncă, iar cei fără acte vor fi trimiși acasă ori fugăriți de autorități și apoi trimiși acasă. Dacă diplomația noastră joacă bine și dur – nu ca naționala – e posibil să negociem un acord prin care nimic să nu se schimbe pentru românii din UK. Altfel, ne așteaptă cozi la vize și tot circul de care abia scăpasem în 2007, respectiv 2014. Dacă e vreo consolare, ce-i așteaptă pe români ar trebui să-i aștepte și pe britanici, conform legii talionului  reciprocității. Există vreun milion de expați britanici în UE, dintre care aproape 400.000 trăiesc în Spania, oleacă peste 170.000 în Franța și cam 100.000 în Germania. Semnificativ mai mult față de cei 180.000 de români care muncesc legal în UK.

Pe partea economică

Lira sterlină a luat-o direct în ficați, chiar la prima oră, cînd a scăzut la cel mai mic nivel de trei decenii încoace. Multinaționalele deja își fac planuri să mute operațiunile din Londra și din UK în alte țări mai stabile – pentru că, da, Regatul a devenit instabil și nefrecventabil pentru afaceri. Dacă politica de descurajare a imigrației va deveni realitate, atunci piața muncii va cam plînge după muncitori, al căror preț se va fi mărit între timp, dacă cererea pentru ei va rămîne la același nivel. Mai puțini imigranți înseamnă însă o cerere mai mică pentru locuințe, a căror valoare s-ar putea să se ducă în jos. Iar asta elimină orice posibilitate de „Keep Calm”. Exporturile britanice o să le rămînă tot lor în brațe – cam cum era în anii 90 cu embargoul pus pe carnea lor de vită, numai că acum toată economia ar putea avea de trecut prin niște furci caudine reprezentate de taxe și impozite pe care membrii UE le lăsaseră în negura istoriei. Una peste alta, britanicii nostalgici care au votat ”OUT” ar putea avea șansa să retrăiască vremurile lui Margaret Thatcher, cu recesiune economică cruntă și conflicte civile la pachet.

Regatul Micii Britanii, perspectivă tot mai plauzibilă

Irlanda de Nord și Scoția nici nu vor să audă de ieșirea din UE, pentru că de acolo le vin bani frumoși destinați dezvoltării. În plus, Bruxelles-ul pare mai dispus să îi asculte pe irlandezi și pe scoțieni decît este Londra, cel puțin în ultima vreme. Scoțienii deja vor să repete referendumul de părăsire a Regatului Unit, cel în care inițial au zis că rămîn totuși împreună. Irlandezii au fix aceleași planuri, iar intențiile lor au stîrnit deja temeri că UK s-ar putea întoarce la alte vremuri pe care nostalgicii le-au cam uitat – vremurile atentatelor și confruntărilor armate. „The Troubles”, adică necazurile, cum le-au zis englezii. Chiar și în inima Regatului, la Londra, 40.000 de cetățeni au semnat o petiție prin care cer ruperea capitalei de restul țării și aderarea ei separată la UE. Cu alte cuvinte, independența pe care Farage a predicat-o s-ar putea să-i vină cu dobîndă și să-i iasă pe nas, iar englezii seniori și provinciali care au votat pentru naționaliști ar putea primit de la propriii lor vecini un tratament cu aceeași doctorie, în curînd.

Concluzie

Dacă a ieșit ceva bun din toată chestia asta, măcar știm că după anunțarea rezultatelor britanicii s-au apucat în draci de căutat pe Google ce este și pe unde zboară Uniunea asta Europeană. Desigur, liderii UE au prins ocazia – și o exploatează cu maximă plăcere – de a juca și cu englezii rolul ăla de Gigi Duru pe care, în general, îl aveau rezervat doar pentru români și bulgari. După plecarea Regatului Unit, o să fim cu 64 de milioane mai puțini în UE, iar suprafața Uniunii va pierde echivalentul unei Românii. Probabil că următoarea „lingua franca” a Uniunii va fi franceza sau germana, iar vorbitorii de romgleză o să devină paria societății. Pe partea ceva mai tristă, undele economice de șoc ale Brexitului tare mă tem că o să ajungă și la noi, deși oficialii de la București se jură că nu. Așa se jurau, apropo, și în 2008, cu „credit crunch” și apoi cu criza financiară, deci să așteptăm încă vreo doi ani ca să le dăm dreptate. Pentru că unii analiști estimează deja că va fi nevoie de multe decenii pentru a ne recupera după lovitura dată de votul britanic. Iar relațiile dintre UE și UK vor rămîne civilizate, ca între doi nobili care divorțează. Și care, chiar dacă se împacă de dragul copiilor, știu că de acum nu o să mai fie niciodată la fel.

Comments

comments

Powered by Facebook Comments

Powered by Facebook Like

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *