All posts by Mihai Ursu

Curaj, tanti Mițo!

Da, tanti Mițo! Felicitări că te-ai aliat cu încă două mii de bicicliste într-o duminică să pedalezi prin oraș ziua în amiaza mare. Te invidiez, mi-ar fi plăcut să fiu și eu alături, să-ți țin companie călare într-o șa de Ceaika sau măcar de Pegas, dar cineva mai trebuie să mai filmeze și protestele. Orice ar fi, îți urez succes pe două roți și luni dimineață, cînd șoferii o să te vîneze cu claxoanele sau cu aripile, cînd noxele o să te sufoce și, dacă nu locuiești prin centru, maidanezii o să te alerge să-ți capseze gleznele delicate. Sincer, aplauze pentru curaj, tanti Mițo, dar capitala asta nu e făcută pentru oameni, e făcută pentru mașini. Apocalipsa din Terminator e aproape…

Anii ’90, o călătorie în lumea amintirilor

Salutare, maestre Gabi Gombos! Mi-a făcut plăcere să îți citesc interviul, a fost o frumoasă călătorie în lumea amintirilor. Despre anii 90 cu toți avem sentimente contradictorii. Pe de o parte, eu spun că nu e cazul să regretăm că s-au terminat, ci să ne bucurăm că au existat. Pe de altă parte, un alt drăcușor îmi șoptește că nu e cazul să ne supărăm că au existat, ci să răsuflăm ușurați că s-au încheiat.

1045138_10151425822261012_1935163715_n
Arhiva personală

Entuziasmul, creativitatea și dorința de afirmare cu orice sacrificiu au fost atunci la cote istorice în România. Pe de altă parte, se făcea metal în niște condiții de heirupism care i-ar fi făcut să moară de invidie pe brigadierii de la Bumbești-Livezeni. Concerte cu instrumente improvizate, repetiții pe stații care te curentau din trei în trei măsuri, cazare în condiții precare pe oriunde se organiza un festival… Iar selecția naturală a fost făcută tot pe bază de bani, nu neapărat de talent. Adică rockerii cu părinți ceva mai înstăriți sau cu rude peste hotare au avut mereu bani și de echipament, și de cazare, și de deplasare. Alții, mai amărășteni, se uitau pe geamul înghețat al trenului personal cu care mergeau să cînte la festival sau să repete prin alte orașe la Jeep-urile din care descindeau unii metaliști din Capitală și mergeau cu împrumutatul de scule în prima zi de eveniment, ca să nu se facă de băcănie în fața spectatorilor cu instrumente Reghin vopsite roz din fabrică sau tăiate cu bomfaierul să aibă formă de Flying V. Au rămas active nu neapărat cele mai bune formații, ci doar cele cu spatele asigurat cît de cît, din punct de vedere financiar. Nu vreau să arunc anatema asupra tuturor formațiilor de atunci care au supraviețuit – multe dintre ele merită respect pentru talent și pentru devotament “above and beyond the call of duty”.

Mihai Ursu
Arhiva personală

Dar nici nu cred că merită osanale ABSOLUT toate formațiile anilor 90 rămase încă active. Mi-ar fi plăcut să activeze fără oprire băieții de la Ostrakon, de exemplu, trupă al cărei chitarist mi se pare unul dintre cei mai buni pe care i-a dat vreodată Moldova și chiar România. FORMA, o altă trupă de ia Iași pe care istoria a îngropat-o rapid, o dădea chiar bine, dar n-al avut noroc și pace. Vremea aia a idealismului înverșunat ne îndemna să credem că e suficient să ai talent și să muncești mult-mult-mult pentru ca într-o zi să ai succes. Ei bine, iată că și în underground se aplică tot regulile capitalismului. Dacă la sufletul tău ai numai o chitară și ceva talent, dar nu și niște bani, pregătește-te să ascunzi într-un dulăpior pletele, țintele, tricourile, instrumentele și fanteziile de rock-star și transformă-te pentru vreo două decenii în clasă muncitoare, cu tunsoare regulamentară, cu întreținerea la zi, prezent la program și disciplinat în front. Iar dacă 20 de ani mai tîrziu din căștile tale încă răsună black metal, ai tot respectul meu!

Mihai Ursu
Arhiva personală

Punk-ul e mort

M-am convins sîmbătă seară, punk-ul e mort de vreo 25 de ani și nici o doftorie din lume nu-l mai face bine. Cu alte cuvinte, am fost în Question Mark la concertul a două trupe care încă practică stilul ăsta numit între prieteni și “fundătură artistică fără scăpare” și, sincer, mai bine i-aș fi dat banii unui om de pe stradă să-și ia o ascuțitoare pentru carioca. În fine, am intrat și loc de întors n-a mai fost.

 

 

Sursa fotografiei: Question Mark Facebook Page
Sursa fotografiei: Question Mark Facebook Page

Prima trupă, cea româno-irlandeză, a demonstrat că poți învîrti un bridge în 10 feluri ca să sune a riff-uri și din el să scoți 30 de piese a cîte 18 secunde – respect că le mai țineau minte, eu cunosc oameni care se încurcă la zilele de naștere ale propriilor copii. Mă rog, au sunat cu oleacă de vînă, grație și influențelor majore de la Sex Pistols, asumate fățiș, de care oricum nici nu mai are rost să te sfiești în etapa comatoasă în care se află stilul punk. Vocalul a fost liniar, adică perfect pentru piesele alea imposibil de reținut și de reprodus – mă crucesc încă o dată cum de le-au învățat toți oamenii ăia care păreau că se cunosc de ceva timp. Dintre toți, cred eu că tobarul lor merită să treacă clasa, pentru că a bătut ca un maniac doar într-o tobă mare, un cazan, un premier, un fuzz și două cinele. Pe tipul ăsta l-aș lua la o cîntare cu mine, măcar să mă laud că-l cunosc.

Ăilalți, grecii, au fost de fapt un cuplu de oameni-orchestră: un chitarist și un tobar, ambii cu jumătate de normă și vocaliști. Tobarul ba semăna la glas cu dementul de la Green Day, ba o dădea în Morisson – culmea este că îi ieșeau ambele, ar putea să facă o carieră doar din asta. Iar toba a fost corectă, doar că eram mereu atent la modul în care își schimbă rolurile între ei băieții ăia, în loc să fiu atent la melodie. Chitaristul, săracul, se vedea că are și el o grămadă de răspunderi pe cap, trăgea din răsputeri la un Ibanez model mai retro (parcă) pus pe atîta distorsiune că la un moment dat mi s-a părut că mai e un tip în trupă care cîntă la microfonie. Oricum, nu am sesizat vreo gherlă de chitarist pe durata șederii mele în public, ceea ce e totuși de apreciat. Doar că de la a treia piesă am avut aceeași senzație de Ziua Cîrtiței pusă pe repeat, cu variațiuni pe temă fixă de melodramă tip Doors și sictir gen Green Day, în doi oameni cu polifonie care amintea cînd de doi dascăli beți după o înmormîntare, cînd de jumătatea goală a formației Queen. No, dar măcar am golit vreo patru beri și m-am holbat la punkistele din public, care-s mai simpatice și mai accesibile decît toate blackerițele pe care le-am cunoscut, puse la un loc. Am interceptat trei zîmbete spontane de la femei pe care le-aș scoate la o cafea. Probabil că zînele astea drăguțe sînt ultima speranță de viață a curentului punk – dacă n-ar fi ele pe la concerte, probabil că punkerii n-ar mai avea motive să dea pe acolo și s-ar reorienta către alte stiluri, cu măcar o frîntură de creativitate la mijloc.

Adică nu neapărat black metal, dar ceva care să aibă un pic de noimă…

1625637_10152758523766012_6842639241808244120_n