All posts by Mihai Ursu

Nokia Lumia, telefonul inteligent care se prosteşte

În vara lui 2013, degetele mele înfrigurate desfăceau frenetic cutia unde sălăşluia vremelnic aparatul ce avea să-mi devină biroul virtual mobil pentru următorii doi ani: Nokia Lumia 720, ustensila digitală la adresa căreia şirul osanalelor nu mai contenea. Şi, fără discuţie, la momentul respectiv telefonul în discuţie părea a fi şaorma cu de toate a tehnologiei GSM. Îţi sincroniza contactele cu Facebook, cu LinkedIn şi cu un catralion de alte reţele virtuale de socializare, făcea ca mesajele private trimise de pe internet să fie recepţionate asemenea unor SMS-uri şi îţi permitea să răspunzi în chip similar. Drăcovenia lucra spectaculos, atunci cînd te suna cineva din agendă îi vedeai automat ditamai poza, pe jumătate din ecranul suficient de mare încît să priveşti la el finala Champions League sau Avatarul. O cameră HDV pe latura dorsală şi o altă cameră frontală pentru selfie şi pentru Skype completau portretul unei ustensile inteligente care părea aibă toate calităţile: sexy şi jucăuşă ca o amantă nouă, credincioasă şi atentă ca o nevastă de 20 de ani. Şi toate aceste unice calităţi le-am procurat pentru un preţ cinstit, la concurenţă doar cu mocăngelile GSM pe care le-am găsit doar în UK – acolo unde telefoanele la liber costă mai puţin decît cele ale noastre pe abonament, iar unde cele pe abonament se dau de pomană, unele chiar a doua zi după lansare.

Însă idila noastră a ţinut doar un an. A fost un an de vis, în care am reuşit cu Lumia să dau live pe 3G din Delta Dunării, dintr-o şalupă în mişcare. Am filmat cetăţeneşte tot felul de istorii de care m-am izbit frontal în timpul liber, cînd nu aveam după mine echipa de filmare, şi am reuşit să trimit imaginile în redacţie înainte chiar să isprăvesc o ţigară. Inclusiv presa internaţională a folosit imaginile HDV filmate cu aparatul meu, “my precious”… Îi făcusem şi asigurare, aşa de strînsă era relaţia noastră.

În august 2014, m-a anunţat Lumia mea cea focoasă şi jucăuşă că ar vrea o schimbare: o actualizare de soft, care s-a nimerit fix în timp ce dădeam din imaginarele mele plete la Rockstadt Extreme Fest. Ca orice bărbat care îşi doreşte mai mult de la o relaţie, oricît ar fi ea de spumoasă, am zis da. Ia, preţiozitate GMS, şi fă-ţi update! După două ore în care telefonul a făcut boot şi reboot, am constatat cu stupoare că noul soft e în sinea lui un rebut. Ecranul meu cel simpatic, în roşu şi negru, devenise monocrom şi întunecat ca sufletul lui Niklas Kvarforth, iar mesajele de pe Facebook nu mai intrau automat în cutiuţa de SMS-uri. Trebuia să deschid o nenorocită de aplicaţie, să aştept să se încarce, să-şi dea actualizare, iar apoi să tastez chinuit într-o căsuţă care-mi punea răbdarea la încercare mai rău decît fosta mea nevastă. Am încercat să revin la softul din fabrică, dar trei sau mai multe încercări eşuate m-au convins să abandonez: ce-ai “updatat” updatat rămîne, vorba poetului…

Am înghiţit găluşca şi am tras nădejde că o să mă învăţ cu noile năravuri ale telefonului. Nu m-am învăţat. Sincer, dacă v-a cucerit o gagică prin felul unic de a face alivănci, iar dintr-o dată refuză să le mai facă, vă simţiţi uşor trădaţi, nu? Dar panta pierzaniei abia începuse. Din august 2014 şi pînă în vremurile noastre contemporane, am primit încă vreo cinci sau şase notificări de naşpa. Ba că suportul tehnic pentru nu ştiu ce aplicaţie va fi sistat, ba că alt giumbuşluc ce-mi amintea de primele noastre zile fericite împreună va deveni istorie. Gadgetul meu inteligent, jucăuş, sexy şi inovativ se transforma într-o cutie tot mai neagră şi tot mai stupidă. Care, de la un moment dat, a început să se închidă cum o tăia procesorul. Sau să refuze să trimită, respectiv să primească, mesaje text, iar despre asta să mă informeze abia 24 de ore mai tîrziu. Imaginaţi-vă că primiţi un sms de la patron “Georgele, vrei leafă mai mare? Zi acum, în cinci minute!” – iar tu să afli abia a doua zi că jupînul n-a primit răspunsul. Ei, genul ăsta de porcării am păţit…

Totul a culminat pe 9 iunie 2015, cînd un mesaj de la echipa Microsoft mă informa sec că urmează să sisteze şi funcţia Facebook Connect, chestia aia care permitea sincronizarea contactelor din agendă cu reţelele de socializare. Şolticăria cealaltă la care ţineam eu mult şi care făcea ca poza de Facebook a apelantului să apară vizibilă şi de pe Lună fusese oricum ucisă din 2014, că asta înseamnă progresul la Nokia. Acum, s-a zis cu actualizările şi cu noutăţile de la prietenii de pe Facebook. Iar dacă sincronizarea va fi complet eliminată, aşa cum tare mi-e că se va întîmpla, va trebui iarăşi să-mi modific agenda în care, să zicem, am 7 cetăţeni cu numele Ion Popescu, şi pe care pînă mai ieri puteam să-i disting după profilul de Facebook asociat. Acum o să am Ion Popescu Întreţinere, Ion Popescu Secţia 10, Ion Popescu Service şi Ion Popescu Vaslui – de exemplu. Mulţumim, Nokia, sper sincer ca pînă la expirarea abonamentului să nu suspenzi şi suportul tehnic acordat convorbirilor telefonice cu Lumia, că atunci chiar că m-ai lăsat cu o cameră foto ultra-subţire şi cu o oglindă care porneşte greu şi care nu-mi mai spune nici cine-i cea mai frumoasă din ţară…

Eternal Mourning, la două decenii de la înființare

Adevărul istoric este că trupa Eternal Mourning a fost înființată în 1994, de Octav, cel care i-a dat formației și denumirea asta, o titulatură care a bulversat multe purtătoare de toace aterizate forțat în postura de prezentatoare pe la festivaluri – nimic nu e mai plăcut să-ți auzi numele trupei tradus de o piți “Și acum, formația Dimineață Eternă”. În fine, pentru mine anul 1995 e cel de bază, că atunci m-am alăturat eu echipei, după un an în care m-am tot lăsat greu convins, că aveam deja o trupă de alternative și nu era tocmai rău, că dădeam spectacole la Casa Armatei și femeile mureau la Secu atunci cînd le cîntam preluări Nirvana. Ce a urmat a fost însă istorie, cel puțin din punctul nostru de vedere, iar poveștile celor patru ani de Eternal Mourning o să apară aici pe blog, încet-încet, pe măsură ce o să am și eu vreme să le scriu. Acest articol este, evident, un teaser.

Eroul copilăriei mele revine…

Am avut ghinionul să învăț a citi de pe cînd eram foarte-foarte-foarte mic. Spun ghinion pentru că știința de carte exagerată pe alocuri mi-a adus ulterior doar necazuri, mai ales în mediile conduse de mediocri. În fine, nu vreau să mă laud ce copil precoce am fost, mai ales că acum mi se cam reproșează că am rămas un copil întîrziat care bate-n 40, însă una dintre primele cărți pe care le-am citit a fost Ursulețul Winnie. Am găsit volumul citit și răscitit printr-o bibliotecă a bunicilor de la țară, iar cartea se bucurase de atîta succes acolo, la Mălușteni-Vaslui, încît nici coperți nu mai avea. De fapt, lipseau chiar și primele pagini, așa că întreaga istorie a lui Winnie, a măgărușului IOR (am scris cu majuscule ca să evit confuziile) și a purcelușului Guiț (în traducerea noastră socialistă de atunci) e un exordium ex abrupto. Și are un final în coadă de pește, în sensul că pentru mine povestea nu se termina niciodată. Motiv pentru care, de cîte ori vedeam că istoria se isprăveşte fără vreun sens, o luam de la capăt, ca să o înțeleg prin mijloace deductive – fix după metoda prin care înțeleg că a fost depistat și bosonul Higgs!

Dar lipsa paginilor mi-a creat probleme nebănuite, în sensul că n-am avut niciodată ocazia să citesc o prezentare a personajelor și a intrigii. Poate că în paginile alea lipsă copiii ca mine erau informați că Winnie se închină Necuratului, așa cum se vede clar din imaginile de mai sus. Cine știe cîți micuți au mai fost ademeniți să intre pe neștiute într-o sectă adoratoare de Baphomet? Oare comunismul inuman a ordonat în mod intenționat cenzurarea paginilor în care era prezentat adevărul despre diabolicul Winnie? Iar absența unui deznodămînt a fost doar un mod de a mă face să recitesc paginile blestemate și să mă expun din nou influențelor diabolice? Întrebările astea mă frămîntă și acum…

Lasă că mă duc eu la Dark Funeral și la Mayhem să-i întreb!

Curaj, tanti Mițo!

Da, tanti Mițo! Felicitări că te-ai aliat cu încă două mii de bicicliste într-o duminică să pedalezi prin oraș ziua în amiaza mare. Te invidiez, mi-ar fi plăcut să fiu și eu alături, să-ți țin companie călare într-o șa de Ceaika sau măcar de Pegas, dar cineva mai trebuie să mai filmeze și protestele. Orice ar fi, îți urez succes pe două roți și luni dimineață, cînd șoferii o să te vîneze cu claxoanele sau cu aripile, cînd noxele o să te sufoce și, dacă nu locuiești prin centru, maidanezii o să te alerge să-ți capseze gleznele delicate. Sincer, aplauze pentru curaj, tanti Mițo, dar capitala asta nu e făcută pentru oameni, e făcută pentru mașini. Apocalipsa din Terminator e aproape…

Anii ’90, o călătorie în lumea amintirilor

Salutare, maestre Gabi Gombos! Mi-a făcut plăcere să îți citesc interviul, a fost o frumoasă călătorie în lumea amintirilor. Despre anii 90 cu toți avem sentimente contradictorii. Pe de o parte, eu spun că nu e cazul să regretăm că s-au terminat, ci să ne bucurăm că au existat. Pe de altă parte, un alt drăcușor îmi șoptește că nu e cazul să ne supărăm că au existat, ci să răsuflăm ușurați că s-au încheiat.

1045138_10151425822261012_1935163715_n
Arhiva personală

Entuziasmul, creativitatea și dorința de afirmare cu orice sacrificiu au fost atunci la cote istorice în România. Pe de altă parte, se făcea metal în niște condiții de heirupism care i-ar fi făcut să moară de invidie pe brigadierii de la Bumbești-Livezeni. Concerte cu instrumente improvizate, repetiții pe stații care te curentau din trei în trei măsuri, cazare în condiții precare pe oriunde se organiza un festival… Iar selecția naturală a fost făcută tot pe bază de bani, nu neapărat de talent. Adică rockerii cu părinți ceva mai înstăriți sau cu rude peste hotare au avut mereu bani și de echipament, și de cazare, și de deplasare. Alții, mai amărășteni, se uitau pe geamul înghețat al trenului personal cu care mergeau să cînte la festival sau să repete prin alte orașe la Jeep-urile din care descindeau unii metaliști din Capitală și mergeau cu împrumutatul de scule în prima zi de eveniment, ca să nu se facă de băcănie în fața spectatorilor cu instrumente Reghin vopsite roz din fabrică sau tăiate cu bomfaierul să aibă formă de Flying V. Au rămas active nu neapărat cele mai bune formații, ci doar cele cu spatele asigurat cît de cît, din punct de vedere financiar. Nu vreau să arunc anatema asupra tuturor formațiilor de atunci care au supraviețuit – multe dintre ele merită respect pentru talent și pentru devotament “above and beyond the call of duty”.

Mihai Ursu
Arhiva personală

Dar nici nu cred că merită osanale ABSOLUT toate formațiile anilor 90 rămase încă active. Mi-ar fi plăcut să activeze fără oprire băieții de la Ostrakon, de exemplu, trupă al cărei chitarist mi se pare unul dintre cei mai buni pe care i-a dat vreodată Moldova și chiar România. FORMA, o altă trupă de ia Iași pe care istoria a îngropat-o rapid, o dădea chiar bine, dar n-al avut noroc și pace. Vremea aia a idealismului înverșunat ne îndemna să credem că e suficient să ai talent și să muncești mult-mult-mult pentru ca într-o zi să ai succes. Ei bine, iată că și în underground se aplică tot regulile capitalismului. Dacă la sufletul tău ai numai o chitară și ceva talent, dar nu și niște bani, pregătește-te să ascunzi într-un dulăpior pletele, țintele, tricourile, instrumentele și fanteziile de rock-star și transformă-te pentru vreo două decenii în clasă muncitoare, cu tunsoare regulamentară, cu întreținerea la zi, prezent la program și disciplinat în front. Iar dacă 20 de ani mai tîrziu din căștile tale încă răsună black metal, ai tot respectul meu!

Mihai Ursu
Arhiva personală

Punk-ul e mort

M-am convins sîmbătă seară, punk-ul e mort de vreo 25 de ani și nici o doftorie din lume nu-l mai face bine. Cu alte cuvinte, am fost în Question Mark la concertul a două trupe care încă practică stilul ăsta numit între prieteni și “fundătură artistică fără scăpare” și, sincer, mai bine i-aș fi dat banii unui om de pe stradă să-și ia o ascuțitoare pentru carioca. În fine, am intrat și loc de întors n-a mai fost.

 

 

Sursa fotografiei: Question Mark Facebook Page
Sursa fotografiei: Question Mark Facebook Page

Prima trupă, cea româno-irlandeză, a demonstrat că poți învîrti un bridge în 10 feluri ca să sune a riff-uri și din el să scoți 30 de piese a cîte 18 secunde – respect că le mai țineau minte, eu cunosc oameni care se încurcă la zilele de naștere ale propriilor copii. Mă rog, au sunat cu oleacă de vînă, grație și influențelor majore de la Sex Pistols, asumate fățiș, de care oricum nici nu mai are rost să te sfiești în etapa comatoasă în care se află stilul punk. Vocalul a fost liniar, adică perfect pentru piesele alea imposibil de reținut și de reprodus – mă crucesc încă o dată cum de le-au învățat toți oamenii ăia care păreau că se cunosc de ceva timp. Dintre toți, cred eu că tobarul lor merită să treacă clasa, pentru că a bătut ca un maniac doar într-o tobă mare, un cazan, un premier, un fuzz și două cinele. Pe tipul ăsta l-aș lua la o cîntare cu mine, măcar să mă laud că-l cunosc.

Ăilalți, grecii, au fost de fapt un cuplu de oameni-orchestră: un chitarist și un tobar, ambii cu jumătate de normă și vocaliști. Tobarul ba semăna la glas cu dementul de la Green Day, ba o dădea în Morisson – culmea este că îi ieșeau ambele, ar putea să facă o carieră doar din asta. Iar toba a fost corectă, doar că eram mereu atent la modul în care își schimbă rolurile între ei băieții ăia, în loc să fiu atent la melodie. Chitaristul, săracul, se vedea că are și el o grămadă de răspunderi pe cap, trăgea din răsputeri la un Ibanez model mai retro (parcă) pus pe atîta distorsiune că la un moment dat mi s-a părut că mai e un tip în trupă care cîntă la microfonie. Oricum, nu am sesizat vreo gherlă de chitarist pe durata șederii mele în public, ceea ce e totuși de apreciat. Doar că de la a treia piesă am avut aceeași senzație de Ziua Cîrtiței pusă pe repeat, cu variațiuni pe temă fixă de melodramă tip Doors și sictir gen Green Day, în doi oameni cu polifonie care amintea cînd de doi dascăli beți după o înmormîntare, cînd de jumătatea goală a formației Queen. No, dar măcar am golit vreo patru beri și m-am holbat la punkistele din public, care-s mai simpatice și mai accesibile decît toate blackerițele pe care le-am cunoscut, puse la un loc. Am interceptat trei zîmbete spontane de la femei pe care le-aș scoate la o cafea. Probabil că zînele astea drăguțe sînt ultima speranță de viață a curentului punk – dacă n-ar fi ele pe la concerte, probabil că punkerii n-ar mai avea motive să dea pe acolo și s-ar reorienta către alte stiluri, cu măcar o frîntură de creativitate la mijloc.

Adică nu neapărat black metal, dar ceva care să aibă un pic de noimă…

1625637_10152758523766012_6842639241808244120_n